Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Izvorului Tămăduirii

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca

17 aprilie 2015 

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preasfinția voastră, preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți  credincioși,  

 Hristos a Înviat!

    Iată trăim aceste zile luminate ca pe o singură zi. În fiecare zi am făcut aceeași slujbă, am cântat același Canon al Învierii, săvârșim în fiecare zi Sfânta Liturghie, și ne bucurăm de Învierea Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Slujbele sfinților care se pomenesc în aceste zile nu se cântă, ci se amână. Pentru a nu umbri măreția acestui Praznic, și pentru ca să putem pune accentul pe Praznicul Praznicelor și Sărbătoarea Sărbătorilor, adică Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Și poate că aici este un moment potrivit să atrag atenția în ceea ce privește serbarea zilelor noastre de naștere. Adeseori aud cum credincioșii noștri își serbează zilele de naștere în Postul cel Mare, sau chiar în Săptămâna aceasta Luminată. Vedeți, sărbătorile sfinților nu se prăznuiesc în aceste perioade importante, tocmai pentru a lăsa să strălucească ceea ce trebuie să strălucească, adică lumina lui Hristos. Deci dacă sărbătorile sfinților se amână, să zicem în Săptămâna Patimilor sau în Săptămâna Luminată, oare de ce nu s-ar putea amâna și zilele noastre de naștere? De ce trebuie să dezlegăm noi postul, în Săptămâna Patimilor sau pe perioada Postului celui Mare? Doar așa, ca să ne dăm nouă importanță? Aș zice că este un lucru nepotrivit pentru un credincios ortodox. Nu nouă trebuie să ne dăm slavă. Ci Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să-I dăm slavă neîncetat.

    Totuși, în Vinerea aceasta Luminată, Sfinții Părinți au rânduit să fie serbată și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Și mă gândesc aceasta pe bună dreptate. În Vinerea Mare ea a fost la picioarele Crucii. Și Patima Domnului a fost și Patima ei. De aceea iată că și slava Mântuitorului nostru Iisus Hristos este și slava ei. Și ei i s-a dat, asemenea Fiului ei, un Nume mai presus de orice nume, ca în Numele ei tot genunchiul să se plece; și al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesupt.

    Praznicul acesta o numește pe Sfânta Fecioară Izvorul Tămăduirii. Și aceasta cel puțin din două motive. Mai întâi, pentru că ea ni L-a dăruit pe Domnul Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Prin ea, a venit mântuire, a venit izbăvire, a venit tămăduire neamului omenesc, căzut în robia păcatului și a morții. Dar ea însăși, și acesta este al doilea motiv, îndumnezeită fiind, poate de acum să ofere tămăduire oricui binevoiește, și mai ales celor ce aleargă la ea cu credință puternică și cu rugăciune fierbinte.

    Sinaxarul sărbătorii istorisește o minune întâmplată pe vremea împăratului bizantin Leon cel Mare, care a trăit undeva pe la mijlocul veacului al cincilea. Înainte de a fi uns împărat, plimbându-se printr-o pădure din preajma cetății Constantinopolului, a întâlnit la un moment dat un orb, cu care a intrat în vorbă și l-a ajutat, și acesta la un moment dat i-a cerut apă să bea, fiind foarte ostenit. Și tânărul Leon a căutat un izvor de apă dar nu a găsit, și atunci a auzit la un moment dat o voce de femeie, care l-a încredințat că va găsi deîndată un izvor de apă; să intre un pic mai adânc în pădure, și va găsi ceea ce caută, și apoi să dea orbului apă să bea, și să-l ungă și pe ochii săi lipsiți de vedere. Și dând crezare și ascultare acelui glas, a găsit deîndată un izvor de apă, și așa a stâmpărat setea orbului, și l-a uns pe ochi, și acela a început să vadă, slăvind pe Dumnezeu. Mai mult, Maica Domnului i-a profețit atunci lui Leon că el va ajunge împărat al cetății Constantinopolului. Și atunci când profeția s-a adeverit, în semn de recunoștință pentru minunea săvârșită prin Sfânta Fecioară și prin acel izvor de apă, el a construit acolo o biserică, cu acest hram, Izvorul Tămăduirii. Și de fapt noi astăzi serbăm sfințirea acestei biserici, construită de către Leon cel Mare, în semn de recunoștință pentru bunătatea, pentru dragostea Preasfintei Fecioare Maria și pentru nespusa ei purtare de grijă.

    Toate bisericile închinate Maicii Domnului sunt asemenea izvoare de tămăduire, iubiți credincioși. Toate icoanele ei, pe care le avem în bisericile noastre, și la casele noastre, pot să devină izvoare de tămăduire, dacă înaintea lor noi ne deschidem inima cu rugăciune, și cântare, către Preasfânta Fecioară. Dacă înaintea lor aprindem candela, și un bob de tămâie. Este de dorit să avem în casele noastre un mic altar, un colțișor de rugăciune, unde să troneze icoana Preasfintei Născătore de Dumnezeu, și în fața căreia candela să ardă neîncetat. Și acolo să ne rostim mereu rugăciunile. Să desființăm acel cuvânt din popor, prin care noi ne îndreptățim păcatul, și nepăsarea noastră, și spunem, „apoi casa nu-i biserică”. Adică acasă ne putem purta altfel decât în biserică. Acasă putem vorbi urât, putem să înjurăm, putem să ne certăm, putem să facem lucruri potrivnice voii lui Dumnezeu. Aceasta este o mentalitate foarte greșită. Și casa noastră trebuie să fie biserică. De aceea o sfințim, de aceea facem sfeștanie și o pecetluim cu semnul Sfintei Cruci. Pentru că în ea vor sălășlui oameni pecetluiți cu pecetea darului Sfântului Duh, oameni sfințiți, temple vii ale lui Dumnezeu. Așadar și casa noastră trebuie să fie biserică, pentru că noi înșine suntem o biserică vie a lui Dumnezeu.

    Am spus despre Maica Domnului că s-a făcut izvor de tămăduire. Dar vedem că toți sfinții au devenit izvoare de tămăduire. Ați văzut Sfântul Apostol Petru, cum a tămăduit ologul? Nu prin puterea lui, ci prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Și la fel, toți sfinții au făcut asemenea minuni, împlinind cuvântul Domnului, Care a zis: Cei care vor crede în Mine vor face minuni ca și acestea pe care le fac Eu, dar poate chiar și mai mari decât acestea. Și vedem cum toți sfinții au tămăduit bolnavi, au izgonit demoni, au înviat morți, au mers pe apă ca și pe uscat, deci toate minunile pe care le-a săvârșit Domnul, cât a fost în această viață, le-au săvârșit și sfinții Săi. Înseamnă că noi toți avem posibilitatea să devenim asemenea izvoare de tămăduire, asemenea izvoare curgătoare spre viața veșnică. Să ne amintim de alt cuvânt al Mântuitorului care zice: Cei care vor crede în Mine, râuri de apă vie vor izvorî din pântecele lor. Vor deveni izvoare curgătoare spre viața veșnică. Lucrul acesta ar trebui să ne încurajeze și să ne mângâie pe noi pe toți. Sigur, cu toții suntem încercați, cu dureri, cu boli. Trăind în lumea aceasta este cu neputință a nu pătimi, în vreun fel, sau altul. Dar iată, adevărata tămăduire, adevărata izbăvire, este credința dreaptă și puternică în Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru că dacă noi la un moment dat avem parte de o minune, suntem vindecați de o boală incurabilă, dar ne întoarcem înapoi la păcatele noastre, să știți că nu am izbândit nimic. Atunci ne-ar fi fost mult mai de folos să murim, dar să murim fără de păcat. Să murim în pace cu Domnul și cu aproapele nostru. Dacă totuși Domnul ne dă sănătate, ne-o dă pentru a ne spori credința și dragostea în El. Pentru a ne spori comuniunea cu El, asemănarea cu El. Și nu pentru a ne cheltui viața în păcate.

    Mai mult, nu trebuie să condiționăm legătura noastră cu El de binefacerile pe care le-am putea primi din partea Lui. Și aceasta constatăm cu multă mâhnire și amărăciune, că adeseori credința noastră, legătura noastră cu Domnul este condiționată de darurile pe care le primim de la El; și dacă cumva nu le primim, atunci ne clătinăm în credința noastră, și începem chiar să-L hulim pe Dumnezeu, sau să ne lepădăm de El. În Sâmbăta Mare mi-a răsunat foarte puternic în urechi mărturia celor trei tineri din Babilon, s-a citit din Cartea Profetului Daniel atunci la Liturghia din Sâmbăta Mare. Episodul acela cu cei trei tineri care au fost provocați de împăratul Nabucodonosor să se lepede de credința lor și să închine dumnezeului său. Și a zis împăratul: Dacă nu vă veți închina dumnezeului meu, atunci vă voi arunca într-un cuptor cu foc arzător și zice, voi vedea eu atunci care dumnezeu vă va izbăvi pe voi? Și atunci au zis cei trei tineri: Nu știm dacă trebui să-ți răspundem la această întrebare, dar totuși, îți vom spune că noi, dumnezeilor tăi, dumnezeului tău, nu ne vom închina. Chiar dacă Dumnezeul nostru nu ne va izbăvi, noi nu ne vom închina dumnezeilor tăi mincinoși. Și-atunci regele s-a tulburat, și de șapte ori a aprins acel cuptor, l-a încins, și acolo i-a aruncat pe cei trei tineri, dar ei au fost păziți nevătămați, ci au ars oamenii care i-au auncat în foc. Iar ei au fost răcoriți prin prezența unui înger, trimis de Dumnezeu. Și atunci regele s-a minunat, și i-a chemt afară, și apoi a vestit în tot pământul această minune a Dumnezeului Celui viu, a Dumnezeului Celui adevărat. Ceea ce mi-a răsunat mie puternic în urechi a fost această mărturie, această mărturisire a celor trei tineri, zice: Chiar dacă Dumnezeul nostru nu ne va izbăvi, noi nu ne vom închina dumnezeilor tăi. Vedeți? Această conștiință ar trebui să o avem și noi, iubiți credincioși. Chiar dacă Domnul nu ne tămăduiește, chiar dacă nu ne izbăvește din neputințele noastre, noi nu trebuie să ne lepădăm de El. Ci trebuie să păstrăm credincioșia și dragostea față de El. Iubirea noastră față de Domnul și credința noastră în El trebuiesc să fie necondiționate. Și dacă ar fi să-i cerem Maicii Domnului vreo minune în ziua aceasta închinată ei, cred că minunea aceasta ar trebui să i-o cerem: să ne dea o credință puternică. O credință statornică. Și o dragoste necondiționată față de Mântuitorul Iisus Hristos. Și atunci cu adevărat vom fi tămăduiți și vom deveni asemenea Maicii Domnului și asemenea tuturor sfinților: izvoare curgătoare spre viața veșnică

    A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin. Hristos a Înviat!

 ***