Părintele Teofil Roman  

 Învierea fiului văduvei din Nain – Cuvânt la Vecernie 

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

10 octombrie 2010   

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiți părinți, iubiți credincioși,

    Din Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie cu învierea fiului văduvei din Nain, aș vrea să ne amintim în această seară momentul acela la întâlnirii dintre Mântuitorul Iisus Hristos și cortegiul funerar. Acea mulțime care plângea cu deznădejde, văduva atât de îndurerată, și Mântuitorul Iisus Hristos Care privind la ei, ne spune Sfântul Evanghelist Luca că I s-a făcut milă. Mi-aș dori tare mult, în această seară să medităm la acest cuvânt, că Domnului I S-a făcut milă de femeia văduvă, și de mulțimea aceea deznădăjduită. E foarte important să înțelegem ce înseamnă mila lui Dumnezeu pentru om. Pentru că de bună seamă nu este același lucru cu mila noastră unii față de alții.

    Și poate ca să înțelegem mai bine, ar fi bine să ne amintim și de momentul învierii lui Lazăr din Betania. E o situație asemănătoare. Lazăr, prietenul Mântuitorului era bolnav, de ceva vreme, dar cu îngăduința Lui și cu bunăștiința Lui, a murit. Spre marea durere a surorilor sale Marta și Maria, și bine-nțeles a rudeniilor, și a tuturor celor care-i cunoșteau. Și când a ajuns Domnul în fața mormântului, ne spune iarăși Evanghelistul Ioan că Domnul a lăcrămat. Iar mulțimea a remarcat acest lucru și a spus, iată, cât de mult îl iubea. Și într-adevăr. Iisus îl iubea pe Lazăr, și le iubea și pe surorile lui, Marta și Maria, dar îndrăznesc să zic că nu mai puțin decât pe ceilalți oameni. Pe toți care erau acolo de față Domnul îi iubea. Dar, oamenii înțelegeau acest lucru omenește. Înțelegeau lacrimile Mântuitorului omenește. Marta, plină de deznădejde, a căzut la picioarele lui Iisus și-a zis, Doamne, dacă Tu ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit. Și Domnul i-a zis. Fratele tău va învia. Cred că va învia, la Înviere, în Ziua cea de Apoi, a răspuns Marta. Dar Iisus a zis: Eu sunt Învierea și Viața. Cel care crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi. Iată ce cuvânt de mângâiere vine să aducă Domnul surorilor lui Lazăr. Cel care crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi.

    Mă gândesc că fiul văduvei din Nain n-a murit fără știința Domnului. Așa cum Lazăr a fost lăsat să moară, pentru că Domnul vroia să-Și arate puterea Sa dumnezeiască, să descopere că El este Învierea și Viața, din același motiv El l-a lăsat și pe fiul văduvei din Nain să moară. Pentru că El știa că trebuia să ajungă acolo și să-l învie, și să dea acea mărturie pe care a dat-o, și să ajungă poporul la acea concluzie, că Domnul a cercetat pe poporul Său. Adică cu alte cuvinte, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om. Că moartea nu înseamnă pierzanie; nu înseamnă distrugere. Nu înseamnă trecere în neființă. Că moartea iată se află în mâna lui Dumnezeu, în stăpânirea lui Dumnezeu. Și că nimeni nu se naște și nu moare fără știrea lui Dumnezeu. Așadar, suferința cea mai mare a Mântuitorului era aceea că oamenii nu-L cunosc pe Dumnezeu. Și de aceea sunt atât de deznădăjduiți. Atât de tragici, dacă vreți. Pentru că, sunt convins, văduva aceea plângea cu multă deznădejde, și poate că era și răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, că i-a luat pe unicul copil ea fiind și văduvă. Dar dacă ea ar fi fost o femeie foarte credincioasă, cu siguranță că n-ar fi plâns deznădăjduit; ar fi plâns despărțirea de fiul ei, dar s-ar fi mângâiat cu nădejdea în mila lui Dumnezeu și cu purtarea Lui de grijă. Cu convingerea că nimic nu se-ntâmplă fără îngăduința lui Dummnezeu. Și dacă Dumnezeu așa a rânduit, înseamnă că așa este mai bine. Gândiți-vă la văduva din Sarepta Sidonului la care s-a dus Proorocul Ilie, și i-a cerut de mâncare. Și văduva aceea a zis către el: iată mai am puțină făină, ca să fac pâine pentru mine și pentru fiul meu, să mâncăm, și apoi, zice, să așteptăm să murim. Iată ce stare avea această femeie, această văduvă; câtă încredere avea ea în Dumnezeu. Nici un fel de răzvrătire; zice: să așteptăm să murim. Mi se pare că văduva din Nain nu avea aceeași stare. De aceea, Mântuitorul suferea foarte mult că poporul nu avea încredere, nu avea nădejde în Dumnezeu, și în purtarea Lui de grijă. Într-o altă împrejurare, Mântuitorul uitându-Se peste mulțime, mărturisea ucenicilor Săi, zice: Iată, sunt rătăciți, ca oile care nu au păstor. Adică nu știu nici de unde vin, și nici încotro se duc. Și într-o altă împrejurare iarăși Domnul a plâns cu durere pentru popor, zicând: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci, și pe toți cei trimiși la tine. Zice: De câte ori n-am vrut să vă adun precum își adună găina puii săi sub aripi, dar n-ați voit. Iată marea suferință a Mântuitorului. Iată de ce Îi era Lui milă de oameni. Pentru că nu se încredeau în Dumnezeu. Pentru că nu-L căutau pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea.

    Iubiți credincioși, din perspectiva mântuirii, am putea spune că oamenii se împart în două categorii: în oameni care-L cunosc pe Dumnezeu, și oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă ei se mărturisesc a fi credincioși. Cei care-L cunosc pe Dumezeu, atunci când plâng, ei își plâng păcatele. Își plâng nedesăvârșirea lor. Dar este un plâns cu nădejde. Și cu multă umilință. Este un plâns care atrage harul lui Dumnezeu. Ei nu simt nevoia să fie compătimiți. Ci dimpotrivă, vor să fie cât mai discreți. Cât mai nebăgați în seamă. În schimb, oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, le place foarte mult să-și plângă de milă, și să li se plângă de milă. Plânsul lor este întotdeauna deznădăjduit, uneori isteric, foarte repede acest plâns se transformă în ură împotriva lui Dumnezeu, acești oameni foarte repede ajung să se lepede de Dumnezeu, să-L hulească, cum că Lui nu-I pasă de suferința lor, cum de poate El îngădui asemenea încercări, asemenea suferințe. Cunosc nenumărate cazuri de oameni, să zic, asemenea văduvei din Nain, care-și pierd ce-au mai drag, copilul, și care plâng cu mare deznădejde. Și ajung să hulească împotriva lui Dumnezeu ca și cum ei ar iubi mai mult decât Dumnezeu. Dar acești oameni uită că ei de bună voie și-au dăruit copilul lor lui Dumnezeu atunci când l-au botezat. Că acel copil de fapt nu le mai aparține, și nici înainte nu le aparținea, că era darul lui Dumnezeu. Dar odată botezat, un om aparține întru totul lui Dumnezeu. De aceea, după Botez îl închinăm pe la sfintele icoane, dacă este băiat îl introducem și în Sfântul Altar, arătând în felul acesta că respectiva persoană a devenit slujitorul lui Dumnezeu. Și că Dumnezeu poate să-l cheme oricând la El. Nu trebuie să ne tulbure peste măsură dacă să zicem vreodată s-ar întâmpla să ne pierdem în felul acesta ce avem mai drag, copilul nostru. Pentru că e al lui Dumnezeu. Noi înșine suntem ai lui Dumnezeu. De la Dumnezeu am venit, și la Dumnezeu ne ducem.

    Și încă o dată: să nu ni se pară că noi suntem în stare să iubim mai mult decât Dumnezeu. Dacă noi avem în pieptul nostru o inimă care iubește, apoi să fim convinși că această inimă Dumnezeu a zidit-o în pieptul nostru. Și că de la El am învățat să iubim. Așa că niciodată să nu punem la îndoială iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă anumite gesturi, sau situații, sau întâmplări din viața noastră sunt de neînțeles, și par crude. Și nemiloase din partea lui Dumnezeu. Dar în realitate nu este așa. Iubirea lui Dumnezeu este neasemănată, și nemăsurată. Dar este o iubire sănătoasă. Și de aceea uneori îngăduie și încercări în viața noastră, și dureri, pentru că Dumnezeu știe, în marea Lui înțelepciune, că altfel nu ne putem vindeca de nepăsarea noastră, de egoismul nostru. Nu există altă cale, decât durerea. Așa cum, un om bolnav, care trebuie să suporte o intervenție chirurgicală, oricât ar fi ea de crudă și de dureroasă, suntem nevoiți să o suportăm pentru că știm că numai în felul acesta ne putem vindeca de respectiva boală. Așa și Dumnezeu. Îngăduie și suportă anumite dureri în viața noastră pentru că știe că altfel nu se poate. Dar în esență, noi trebuie să avem foarte mare încredere în El. Aceasta este dorința lui Dumnezeu. Aceasta a fost dorința Mântuitorului Iisus Hristos pentru văduva din Nain și pentru toți cei care o însoțeau și plângeau împreună cu ea, pentru Marta și Maria, și pentru rudeniile lui Lazăr din Betania, și pentru noi toți. Domnul vrea să credem și să ne încredem în El cu toată  inima, cu tot sufletul și cu toată puterea. Și niciodată să nu deznădăjduim, de nimic. Pentru că nimic nu este întâmplător. Întotdeauna să punem acest gând: dacă Dumnezeu a îngăduit ceva, înseamnă că așa este mai bine. În orice împrejurare. Amintiți-vă de cuvântul lui Hristos către Pilat. Care-I spunea, la un moment dat, zice: Cu mine nu vorbești? Nu știi că am putere să Te eliberez și putere să Te răstignesc? Și ce i-a răspuns Domnul: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus. Auziți? Dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus. Puterea lui Pilat asupra lui Hristos a fost cu îngăduința lui Dumnezeu. Și tot ce s-a întâmplat cu Hristos în acel ceas. A fost îngăduința și dezlegarea lui Dumnezeu. A zis: Acesta este ceasul vostru și puterea întunericului. Așa orice durere și întristare din viața noastră este cu îngăduința lui Dumnezeu. Dar se pare spre binele nostru; spre folosul nostru, și spre mântuirea noastră. Așa că niciodată nu trebuie să deznădăjduim. Chiar dacă plângem, ne învață Sfântul Apostol Pavel trebuie să plângem ca unii care avem nădejde. Și cu încredințarea aceasta: că de la Dumnezeu venim, și la El ne ducem. Ale Tale, dintru ale Tale, spunem mereu la Sfânta Liturghie. Ție Îți aducem de toate, și pentru toate.

 A lui Dumnezeu să fie slava, acum, și pururea, și-n vecii vecilor, Amin.

 ***