Părintele Teofil  Roman

Încrederea în Domnul – Cuvânt la Vecernia de duminică 

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

26 iulie 2015

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,    

    Astăzi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a fost pomenită minunea înmulțirii pâinilor. Și desigur, mesajul central al acestei Sfinte Evanghelii a fost acela că Hristos este Pâinea Vieții. El este Cel Care deopotrivă ne dă fiecăruia pâinea noastră cea de toate zilele, dar tot El este și Cel Care ni Se oferă pe Sine ca hrană. El spune despre Sine, Eu sunt Pâinea cea vie, Care M-am pogorât din cer ca să Mă dau hrană lumii. Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură, cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea Sângele Meu nu va avea viață întru el. Așadar, acesta este cel mai prețios dar pe care Mântuitorul îl face omului venind în această lume. El nu vine să aducă lumii o nouă religie sau o nouă morală. El nu vine să strice orânduieile omenești, stăpânirile omenești, împărățiile omenești, ci iată vine să Se dăruiască pe Sine ca viață. Și noi ar trebui să fim profund recunoscători pentru acest mare dar pe care Domnul ni-l face fiecăruia dintre noi, și prin urmare să avem mare încredere în Mântuitorul Iisus Hristos.

    Și aici aș vrea să stărui puțin în cuvântul meu din această seară. La acest cuvânt de încredere, pe care Domnul îl așteaptă din partea noastră. Dealtfel ați văzut că minunea în mod deosebit s-a săvârșit din pricina neliniștii, din pricina tulburării ucenicilor Domnului. Au văzut că este foarte multă lume care L-a urmat pe Mântuitorul în pustie ascultându-I cuvântul, și bucurându-se de minunile Lui, au văzut că este seară, că este târziu, și lumea nu era pregătită, era lipsită de hrană, și atunci ucenicii au început oarecum neliniștiți să-I reproșeze Mântuitorului și să-I zică, acum lasă-i să plece, pentru că iată, locul este pustiu, și oamenii sunt înfometați, sunt flămânzi. Și-atunci Domnul le-a zis: Păi dați-le voi să mănânce. Păi ce să le dăm să mănânce la atâția oameni, era vorba de cinci mii de oameni, cel puțin cinci mii de oamneni, care L-au urmat pe Domnul în pustie. Și zice, nu avem decât cinci pâini și doi pești. Și atunci Mântuitorul a zis, aduceți-le aici la Mine, și a mulțumit pentru ele înaintea lui Dumnezeu, și apoi le-a oferit ucenicilor, și ucenicii la rândul lor mulțimilor. Și au mâncat toți, și s-au săturat, și au rămas și vreo douăsprezece coșuri de fărâmituri. Așadar neliniștea ucenicilor a determinat această minune a Domnului. Ei încă nu știau lângă Cine stau, nu-L cunoșteau, încă, pe Fiul lui Dumnezeu. Și se vede că nici după această minune, a înmulțirii pâinilor, nu s-au dumirit. Și de aceea Domnul i-a trimis de la El, și i-a rugat să-L lase singur împreună cu mulțimea. Și vom vedea duminica viitoare că abia după minunea umblării pe apă ca și pe uscat ucenicii au căzut în genunchi și au zis, da, cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Aici a vrut Domnul să-i aducă pe ucenicii Săi, la această credință, la această convingere. Că El este Fiul lui Dumnezeu, nu este un simplu om. Și că împreună cu El nu trebuie să se teamă niciodată de nimic. Nici de foame, nici de sete, nici de suferință, nici de moarte, nici de demoni, de nimeni și de nimic.

    Și aici cred că Domnul vrea să ne aducă pe noi toți. Pe noi preoții și slujitorii, din aceste timpuri, care trebuie să avem iată o credință puternică și o încredere mare în Mântuitorul Iisus Hristos, pe care să o putem insufla păstoriților noștri, fiilor noștri duhovnicești, și apoi noi toți, ca Biserică, ca și Trup al lui Hristos, trebuie să inspirăm această credință mântuitoare lumii care nu-L cunoaște pe Hristos, care zace în întunericul neștiinței, al păcatului și al morții. Avem așadar și noi nevoie de această credință puternică în Mântuitorul Iisus Hristos, și încredere în cuvântul Lui. Din nefericire, mă tem că nici unul dintre noi nu ne putem lăuda că avem o asemenea credință și o asemenea încredere, și dovadă sunt numeroasele momente de înfricoșare, și de tulburare, pe care le trăim fiecare dintre noi în viața de zi cu zi. Atâtea situații prin care trecem și care ne tulbură profund, și care ne clatină credința noastră, încrederea noastră în Dumnezeu. Noi ca duhovnici auzim foarte multe mărturisiri și mărturii din partea multor credincioși care pun la îndoială bunătatea lui Dumnezeu, care pun la îndoială purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de om, față de lume. Unde este Dumnezeu atunci când suferim, unde este Dumnezeu atunci când mor cei dragi, cei apropiați nouă, când mor prunci foarte tineri, sau tineri în floarea vârstei, și care după mintea noastră n-ar trebui să moară, care mor în accidente, care mor din pricina unor boli necruțătoare? Toate aceste lucruri noi nu le înțelegem. Și ne tulburăm. Și ni se pare că Dumnezeu este absent sau oricum Lui nu-I pasă de durerea noastră, de suferința noastră. Dar din fericire nu este așa. Domnul este cu noi. În toate zilele vieții noastre, și în toate suferințele și încercările noastre. Ne-a promis acest lucru. A spus: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Important este ca noi să avem încredere în El. Chiar dacă uneori trebuie să trecem prin situații mai grele.

    Care ar trebui să fie atitudinea noastră, reacția noastră cea mai potrivită, mă gândesc că nu alta decât rugăciunea. Toate problemele noastre, toate suferințele noastre, ar trebui să le transformăm în rugăciune. Prima reacție ar trebui să fie: Doamne, la tot ceea ce ni se întâmplă. Doamne, Tu vezi, Doamne Tu știi toate, Doamne Tu știi cum este mai bine. Facă-Se voia Ta, în toate. Și atunci când ne abandonăm în voia lui Dumnezeu, când arătăm încredere totală în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adeseori suntem părtași la minuni, asemănătoare cu cele ce s-au petrecut în Sfânta Evanghelie, adică cu minunea înmulțirii pâinilor. Și chiar dacă nu s-ar întâmpla asemenea minuni, noi nu trebuie să ne pierdem încrederea în Domnul. Ci ar trebui să avem convingerea că știe El ce face. Zilele trecute l-am pomenit pe Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul. Și știți că în vremea sa a fost o foamete foarte mare, și la un moment dat s-a dus la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului și a cerut mâncare. Și femeia a zis, uite, mai am puțină făină, ca să fac pâine pentru mine și pentru fiul meu, să mâncăm, și apoi să așteptăm să murim. Iată ce atitudine a avut această femeie. Zice, să mâncăm, și-apoi să așteptăm să murim. Dacă chiar nu se mai poate face nimic, așteptăm să murim, dar nu ne sinucidem, nu ne aruncăm de la etaj, nu ne otrăvim, nu ne împușcăm, nu ne aruncăm sub tren, așteptăm să murim; și nimic mai mult. Adică ne abandonăm în voia lui Dumnezeu.

    Gândiți-vă că Mântuitorul Iisus Hristos a trăit un asemenea moment înfricoșător pe Cruce. Și în culmea suferințelor Sale El a strigat, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Și cred că în acest strigăt a fost strigătul întregii umanități disperate care se simte părăsită de Dumnezeu. Dar n-a primit în acel ceas nici un răspuns. A fost o tăcere totală din partea lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea, care a fost sfârșitul lui Hristos? Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. Deci chiar dacă n-a primit nici un răspuns, nu S-a descurajat, ci S-a abandonat în mâinile Tatălui, adică, facă-se voia Ta, Tu știi toate, Tu știi cum este mai bine. Și răspunsul Tatălui a fost Învierea. A venit abia după trei zile. Prin Înviere Dumnezeu răspunde lumii, răspunde omului, că nu l-a părăsit. Și că toate încercările prin care trecem în această lume sunt vremelnice, dar iată ele pot fi mântuitoare, dacă le asumăm, dacă le purtăm cu demnitate. Dacă le primim ca din mâna lui Dumnezeu. Pentru că Mântuitorul această conștiință o avea de fapt. Când Petru i-a sugerat să fugă de Cruce a zis: Oare nu voi bea paharul pe care Tatăl Mi l-a dat să-l beau? Așa și noi, toate suferințele și încercările acestei vieți trebuie să le primim ca fiind paharul pe care Domnul l-a îngăduit, pe care ni l-a dăruit să-l bem. Și noi trebuie să ne abandonăm în mâinile Lui, în voia Lui. Și dacă nu primim nici un răspuns, să fim convinși că toate nedumeririle noastre se vor limpezi, se vor lumina în Ziua cea de Apoi. În Ziua Învierii. Atunci vom primi răspuns la toate frământările noastre, la toate nedumeririle noastre, la toate întrebările la care nu am avut răspuns în această viață.

    În viața Sfântului Părinte Siluan Athonitul se povestește că la un moment dat a primit o durere foarte chinuitoare de cap. Și s-a rugat adeseori să fie izbăvit de această durere, dar nu a fost izbăvit. Și apoi, iarăși povestește că la un moment dat, fiind la sala de mese, la un praznic, a mâncat puțin pește, și s-a înecat cu un oscior, care i-a rămas, i-a rămas în gât. Și atunci, în inima sa, s-a rugat Sfântului Mucenic Pantelimon, pe care iată se întâmplă că-l pomenim astăzi. Mare mucenic, și tămăduitor, doctor fără de arginți. Și a primit deîndată, în inima sa, răspuns, și cuvânt: i s-a spus, du-te afară, și când vei tuși, osciorul va ieși cu sânge. Și așa s-a întâmplat. Deci vedeți, două situații asemănătoare, dar răspunsuri diferite din partea lui Dumnezeu: pentru durerea de cap n-a primit nici un răspuns și a rămas cu ea toată viața, dar pentru că s-a înecat cu acel oscior, deîndată a primit răspuns la rugăciune, și izbăvire. Înțelegem că anumite dureri, anumite încercări trebuie să le răbdăm până la capăt. Ca pe o cruce mântuitoare. Ca pe o cruce sfințitoare. Ca pe un mod de a ne smeri sufletul, pentru că din nefericire marea noastră problemă este mândria. Și atunci încercările și durerile ne ajută să ne smerim, să ne umilim.

    Și îmi doresc, la sfârșitul cuvântului meu, chiar să vă citesc câteva rânduri ale acestui mare Părinte duhovnicesc, Siluan Athonitul, care vorbește ca nimeni altul despre ce înseamnă a te lăsa în voia lui Dumnezeu, despre ce înseamnă să-ți pui toată nădejdea în Dumnezeu și să nu te tulburi niciodată de nimic. Iată ce zice Sfântul Siluan: „Mare bine este a te da voii lui Dumnezeu. Atunci, numai Domnul este în suflet și nu sunt alte gânduri. Și cu mintea curată se roagă lui Dumnezeu, și simte dragostea lui Dumnezeu chiar deși suferă trupește. Când sufletul s-a dat pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu, Însuși Domnul începe să-l povățuiască, iar sufletul nemijlocit este învățat de Dumnezeu; pe când înainte era povățuit de învățători și de Scriptură. Dar rar se întâmplă ca Învățătorul sufletului să fie Însuși Domnul, cu al Său har al Duhului Sfânt, și puțini sunt cei ce știu despre aceasta. Doar cel ce trăiește după voia lui Dumnezeu. Omul mândru nu voiește a trăi după voia lui Dumnezeu. Îi place să se ocârmuiască singur, și nu înțelege că mintea omului nu este îndestulată a se ocârmui fără Dumnezeu. Și eu când viețuiam încă în lume și nu cunoșteam pe Domnul și pe Sfântul Său Duh, nu știam cât ne iubește Domnul, mă întemeiam pe propria mea minte. Dar când în Duhul Sfânt am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a dat lui Dumnezeu, și tot lucrul dureros ce vine asupra mea îl primesc și zic, Domnul caută asupra mea. De ce m-aș teme. Dar înainte nu puteam trăi așa. Celui ce s-a dat voii lui Dumnezeu mult mai ușor îi este să trăiască fiindcă și în boală, și în sărăcie, și-n prigoană, el gândește: așa a plăcut lui Dumnezeu, iar eu, pentru păcatele mele, trebuie să rabd. Iată de mulți ani mă doare capul. Și îmi este greu să rabd; dar îmi este de folos, căci prin durere se smerește sufletul. Sufletul meu râvnește fierbinte a se ruga și a priveghea, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav cere liniște și odihnă. Și mult am cerut Domnului să mă vindece, dar Domnul nu m-a ascultat. Înseamnă că nu-mi este de folos. Și iată un alt lucru ce mi s-a întâmplat. Și Domnul degrab m-a auzit și m-a mântuit. Într-o zi de praznic s-a dat la sala de mese pește; și în timp ce mâncam, un os mi-a pătruns în gât și s-a înfipt adânc de tot în piept. L-am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon să mă vindece, căci doctorul nu poate scoate osul din piept. Și când am zis: vindecă-mă, am primit în suflet răspunsul: ieși din sala de mese, răsuflă adânc, și osul va ieși cu sânge. Am făcut așa, am ieșit, am tras aer adânc, am tușit, și un os mare cu sânge a ieșit. Și atunci am înțeles că dacă Domnul nu-mi vindecă durerea de cap, înseamnă că pentru sufletul meu este de folos să mă doară așa. Lucrul cel mai de preț din lume este așadar a cunoaște pe Dumnezeu și a înțelege, fie și în parte, voia Sa. Cum știi dacă viețuiești după voia lui Dumnezeu? Iată semnul: dacă te mâhnești pentru un lucru oarecare înseamnă că nu deplin te-ai dat voii lui Dumnezeu, măcar că poate ți se pare că trăiești după voia lui Dumnezeu. Cel ce viețuiește după voia lui Dumnezeu, nu se grijește de nimic. Iar dacă are nevoie de vreun lucru, el pune înaintea lui Dumnezeu și pe sine și acel lucru, și chiar de nu primește lucrul de trebuință, rămâne și pe mai departe liniștit, ca și cum l-ar avea. Sufletul care s-a dat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic; nici de furtună, nici de tâlhari, nici de nimic, ci orice i s-ar întâmpla, zice, așa este plăcut lui Dumnezeu. Dacă se îmbolnăvește gândește, înseamnă că boala îmi este de folos, altfel, Dumnezeu nu mi-ar da-o. Și așa se păstrează pacea în suflet și în trup, Amin.”

    Mulțumim lui Dumnezeu pentru această seară binecuvântată, pentru cuvântul acesta prețios al Sfântului Siluan, vă reamintesc că la sfârșitul acestei săptămâni începe Postul Sfintei Marii, Postul Adormirii Maicii Domnului. Și de data aceasta, anul aceasta, se mai adaugă o zi, ziua de vineri, care de obicei este zi de post. Și de aceea în calendar apare că Postul începe de fapt vineri. Și, așa cum știți, în fiecare seară, se va cânta Paraclisul Maicii Domnului, excluzând serile în care se face Privegherea, adică sâmbătă seara, în ajunul Praznicului Schimbării la Față, și în ajunul Praznicului Sfintei Marii. Să ne ajute Dumnezeu să petrecem în pace aceste zile, sunt doar două săptămâni de post, ar fi de dorit ca toți să ne ostenim să ținem aceste zile de post în cinstea Maicii Domnului, și spre folosul nostru. Am spus-o adeseori că foarte mulți dintre creștinii ortodocși consideră postul o rânduială facultativă; adică dacă vrem postim, dacă nu vrem nu postim, dar nu este așa. Postul este o rânduială obligatorie pentru întreaga Biserică. Cler și popor, toți trebuie să ținem toate zilele de post de peste an. Iar îngăduință au bătrânii, bolnavii și copiii. Și și aceștia trebuie să primească această îngăduință și această dezlegare de la preotul duhovnic, deci nu cu de la noi putere ne dezlegăm de la rânduiala postului. Această gândire este una neortodoxă. Creștinii ortodocși iată întotdeauna sunt învățați să facă ascultare de Dumnezeu, și ascultare de Sfânta Biserică. Și ascultarea ne va duce pe toți în rai.

 Să primească Bunul Dumnezeu sfintele rugăciuni, să ne binecuvinteze, și să ne ajute tuturor. Amin.

 ***