Părintele Teofil  Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Începutul  Propovăduirii  Domnului

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

10 ianuarie 2016  

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Aș dori să-mi încep cuvântul cu o rugăciune. O rugăciune pe care am rostit-o și mai devreme în taină, la Sfânta Liturghie. Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni Stăpâne, Lumina cea curată a cunoașterii dumnezeirii Tale, și deschide ochii gândului nostru spre înțelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri, pune în noi și frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupești călcându-le, să viețuim duhovnicește; cugetând, și făcând toate cele ce sunt spre bună plăcerea Ta. Că Tu ești luminarea sufletelor și a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte, și Preasfântului, și Bunului și de viață Făcătorului  Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin.

    Așadar am simțit nevoia să repet această rugăciune pe care am spus-o și-n taină, dar am dorit să o rostesc și-n auzul frățiilor voastre, pentru că îmi doresc nespus de mult ca noi toți să ne putem deschide mintea și inima către Hristos, Lumina lumii; această Lumină care luminează în întuneric. Care ne luminează pe noi toți cei aflați în latura și-n umbra morții. Și de asemenea să putem trăi duhul adevăratei pocăințe la care ne cheamă Domnul Hristos, fără de care nu-L vom putea cunoaște, și nu vom putea ajunge să-L iubim din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea, așa cum se cuvine, și bine-nțeles că nu vom putea să ne iubim nici pe noi, nici unii pe alții. Nu se poate iubire adevărată fără pocăință adevărată.

    Evanghelia acestei duminici de după praznicul Botezului pomenește două versete din cartea proorocului Isaia, este vorba de sfârșitul Capitolului 8 și începutul Capitolului 9, unde profetul vestește o lumină mare pentru poporul care stătea în întuneric, în latura și în umbra morții. Iar Sfântul Evanghelist Matei identifică oarecum împlinirea acestei profeții cu momentul ieșirii la propovăduire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dealtfel toți Sfinții Apostoli, toți Evangheliștii, și toți iudeii binecinstitori, au văzut, au recunoscut în Mântuitorul Iisus Hristos o Lumină spre luminarea neamurilor și spre slava poporului Israel, așa cum a cântat și dreptul Simeon, atunci când L-a primit în brațele sale pe Pruncul Iisus la patruzeci de zile.

    Însuși Domnul S-a mărturisit pe Sine ca fiind Lumina lumii. Zice: Eu sunt Lumina lumii. Oricine-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric ci va avea Lumina vieții. Și acest adevăr l-a descoperit în mod deosebit ucenicilor Săi, Petru, Iacob și Ioan, pe Muntele Tabor, unde li S-a arătat într-o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, dar care în același timp i-a fericit pe ucenici. Această lumină am cântat-o, și ne-am bucurat de ea și la aceste praznice mari pe care le-am petrecut, la Crăciun și la Bobotează. În Troparul Crăciunului am zis: Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței, că-ntru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se-nchine Ție, Soarelui Dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul Cel de Sus. Doamne, slavă Ție. Iar în Troparul Botezului iarăși am zis: În Iordan botezându-Te Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Ție Fiu Iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului; Cel ce Te-ai arătat, și lumea ai luminat,  Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Ție.

    Dar pentru ca să ne putem bucura cu adevărat de această Lumină a lui Hristos, trebuie ca mai întâi să ne conștientizăm întunericul, în care ne aflăm, în care trăim. Este cu neputință a-L vedea pe Hristos ca lumină, dacă nu ne vom vedea mai întâi pe noi ca oameni căzuți, ca oameni păcătoși, care trăim în întuneric și avem nevoie de luminare, de izbăvire, de mântuire. Începutul propovăduirii Mântuitorului a fost un îndemn la pocăință: Pocăiți-vă că s-a arătat Împărăția cerurilor. Iar sfârșitul propovăduirii Domnului a fost porunca iubirii. Să vă iubiți unul pe altul așa cum Eu v-am iubit pe voi. Prin aceasta se va cunoaște că sunteți ucenicii Mei, prin iubirea care va fi între voi; care va fi întru voi.

    La fel, începutul vieții duhovnicești trebuie să fie pocăința, pentru ca sfârșitul acestei vieți să poată să fie dragostea. Nu se poate ajunge la dragoste, așa cum spuneam întru începutul cuvântului, fără pocăință. Dacă nu neconștientizăm, și dacă nu ne plângem păcatele, inima noastră nu se va putea aprinde de dragoste pentru Mântuitorul Hristos. Pocăința este un lucru mare. Și, în fiecare an căutăm să deprindem această pocăință pe toată perioada Triodului, pe toată perioada Postului Mare, care se apropie. Și sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le cunoaștem, și pe care le vom afla în această perioadă, dacă vom fi prezenți la Sfânta Liturghie și la Sfintele Slujbe și vom fi cu luare-aminte la tot ceea ce se rostește, la toate cuvintele de învățătură, avem toate șansele să deprindem duhul adevăratei pocăințe. Deși, experiența ne arată că an de an petrecem perioada Triodului, perioada Postului mare și tot nu simțim că s-a prins mare lucru de noi. Și până la moarte, noi tot păcătoși ne numim. Nu simțim că am atins plinătatea dragostei, nici față de Dumnezeu nici față de oameni. Așadar pocăința nu are sfârșit în această lume, în această viață, dar trebuie să o începem și să o trăim, cât putem și cum putem, în fiecare zi.

    În cuvântul de astăzi aș dori să atrag atenția asupra unei realități dureroase din viața noastră duhovnicească care este legată de lucrarea pocăinței. Anume faptul că deși avem asupra noastră de multe ori păcate mari, păcate grele, reușim totuși să fim foarte nepăsători. Adeseori, la spovedanie, văd suflete împovărate de păcate grele, dar care sunt foarte nepăsătoare, foarte nesimțitoare. Vin la spovedanie și nu știu ce să zică deși au ce să zică, și văzând că cel din fața mea nu știe ce să zică încerc să-l ajut cu o întrebare. Și zice, Părinte, nimic deosebit, lucruri pe care le face toată lumea. Și-atunci insist totuși: dar oare cutare lucru nu l-ai făcut, ba da, l-am făcut. Oare tu crezi în Dumnezeu, mergi la biserică? Mai puțin, Părinte. Oare tu te rogi? Nu prea. Oare trăiești în desfrânare? Bine-țeles că da. Oare, întreb pe unii, nu pe toți: nu cumva s-au întâmplat avorturi? Le întreb și pe femei, îi întreb și pe bărbați, pentru că și bărbații sunt vinovați de aceste păcate grele. Și, ba da, Părinte, s-a întâmplat și asta, și asta. Și asta. Ei vedeți… Și toate acestea erau pentru ei păcate obișnuite, păcate pe care le face toată lumea, și nu simțeau nevoia să aducă pentru ele o pocăință fierbinte. Nu simțeau nevoia să-și plângă aceste păcate. Și de vreme ce nu simțim nevoia să ne plângem păcatele, de vreme ce nu ne vedem păcatele, atunci nu avem nici o șansă să-L vedem pe Hristos, să ne bucurăm de Lumina Lui, să ne bucurăm de dragostea Lui, să se aprindă în inima noastră dragostea, pentru El, și bine-nțeles că nici dragostea pentru aproapele. Nu se va putea aprinde în inima noastră. Să știți că relațiile dintre noi suferă foarte mult, oamenii devin foarte duri, foarte reci unii cu alții, foarte agresivi uneori, din pricina acestui fapt: pentru că nu-și văd păcatele și nu și le plâng. Omul care-și vede și-și plânge păcatele are o inimă duioasă, inima lui se înmoaie, devine o inimă de carne; nu mai este o inimă rece, o inimă de piatră. Un om care-și vede și-și plânge păcatele sale nu mai poate să le vadă pe ale aproapelui. Și chiar dacă le vede pe ale aproapelui, le vede de fapt ca și pe ale sale, și plânge pentru păcatele aproapelui ca pentru păcatele sale. Și acesta este de fapt duhul adevăratei pocăințe, la care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos, și care am spus că nu are capăt în această viață, în această lume. Pentru că vedeți, până la moarte, noi ne vedem și ne simțim păcătoșenia. Și chiar dacă reușim să ne eliberăm, la nivelul acesta exterior, de păcatele grosiere, totuși vedem că, lăuntric, patimele acestea subțiri cum sunt mândria, egoismul, slava deșartă, răutatea, ținerea de minte a răului, acestea nu se vindecă atât de ușor. Unii oameni se smintesc, de ce are nevoie Dumnezeu de pocăința noastră, de ce trebuie o viață întreagă să-ți plângi păcatele. Se smintesc de rugăciunile oamenilor sfinți, pe care le avem în cărțile de rugăciuni, se smintesc de rugăciunile pregătitoare pentru Sfânta Împărtășanie, unde se enumeră atâtea păcate, și zic, oare cum, și oamenii sfinți au făcut asemenea păcate? Dar eu nu simt, eu nu mă simt vinovat de asemenea păcate. Și totuși, vedeți, oamenii sfinți s-au simțit vinovați de toate păcatele. Pentru că le aveau și ei, ca oameni, la nivelul acesta lăuntic, dacă nu le făceau cu fapta, le făceau cu gândul. Și simțeau nevoia să se pocăiască și pentru păcatul cu gândul, pentru că și păcatul cu gândul alungă harul din suflet, și nu te lasă să-L vezi pe Hristos, nu te lasă să te bucuri de El… Un simplu gând de judecată sau de dispreț față de aproapele alungă harul din suflet, și inima ți se-mpietrește.

    Așadar aș dori să rămâneți cu acest gând, cu această învățătură: să nu fim neglijenți cu păcatele noastre; fie că sunt păcate mai mici, fie că sunt păcate mari. Pentru toate să ne căim în fiecare zi, să ne căim până la sfârșitul vieții. Păcatele mici, păcatele mărunte, pot fi numeroase și ele, sunt ca și praful pe care dacă nu-l ștergem zilnic, va deveni o mizerie pe sufletul nostru, și nu va mai putea să pătrundă lumina lui Hristos înlăuntrul nostru, în inima noastră. Iar păcatele grele de asemenea. Dacă nu le vom plânge zi și noapte, dacă nu ne vom căi neîncetat, atunci noi nu ne vom putea vindeca de ele, pentru că nu este nevoie doar de iertare din partea lui Dumezeu, ci este nevoie și de vindecare. Deci pocăința are în vedere mai ales vindecarea inimii noastre. Și așa, prin pocăință și prin lacrimi, ajungem la dragoste. La dragoste față de Dumnezeu și la dragoste față de apoapele nostru, dar care niciodată nu putem simți că este desăvârșită. De aceea, cum am spus, noi până la moarte ne numim păcătoși, până la ultima răsuflare noi Îi spunem Domnului, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.

    Și aș dori să închei tot cu o rugăciune, care cred că a izvorât dintr-o inimă plină de pocăință, și de umilință, o rugăciune pe care o avem la sfârșitul Ceasului I, care spune așa: Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze și peste noi Lumina Feței Tale, ca-ntr-însa să vedem Lumina cea neapropiată. Îndreptează pașii noștri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, și pentru ale tuturor Sfinților Tăi. Amin. Iertați-mă.

***