Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Înainteprăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva

13 octombrie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, preacuvioase maici, onorate oficialităţi şi iubiţi credincioşi,

    Iată praznicul Sfintei Parascheva,  pe care-l anticipăm cu o zi, din raţiuni pe care toţi le cunoaşteţi, ne-a adunat pe toţi aici la mănăstirea V.

    Sfânta Paracheva, deşi a trăit în prima parte a secolului al unsprezecelea, totuşi este atât de vie, atât de prezentă în viaţa Bisericii, în viaţa noastră, pentru că fiind unită cu Mântuitorul Iisus Hristos, fiind îndumnezeită, iată duhul ei este pretutindenea, la fel cum şi Mântuitorul este prezent pretutindenea, iar trupul ei, fiind plin de har, devenit sfinte moaşte, se află în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, şi de foarte multă vreme şi acolo mângâie şi încurajează şi întăreşte în credinţă pe toţi cei care aleargă acolo.

    Aşadar în viaţa Sfintei Parascheva, cum dealtfel în viaţa oricărui sfânt, putem vedea desăvârşirea vieţii creştine. Unde poate să ajungă orice credincios creştin. Unde este de fapt locul fiecărui credincios creştin. Toţi suntem chemaţi la această înălţime, la această sfinţenie, la care a ajuns Sfânta Parascheva. Ea a reuşit acest lucru pentru că din fragedă copilărie a auzit glasul Mântuitorului în inima ei, a auzit la Sfânta Biserică acest cuvânt: De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze mie.

    Şi-a luat în serios acest cuvânt. Şi a simţit nevoia cu adevărat să se lepede de toate, să se lepede de cele ale lumii. Aş zice şi în mod spaţial, pentru că lepădarea de lume presupune căutarea unui loc liniştit, a unui loc singuratic, unde toate să te predispună spre iubirea lui Dumnezeu, spre slujirea lui Dumnezeu, să nu fii împiedicat de nimic. Dar lepădarea de lume înseamnă şi ceva mai mult, adică lepădarea de duhul acestei lumi, care înseamnă foarte multă mândrie, şi lipsă de recunoştinţă.

    Ca lepădare de lume, din punct de vedere să zic spaţial, acest lucru este posibil doar pentru cei care aleg viaţa monahală, aşa cum s-a întâmplat cu Sfânta Parascheva, şi cu nenumăraţi alţi credincioşi care au ales această cale. Aceasta presupune viaţa de mănăstire, să trăieşti într-un loc organizat în aşa fel încât în centrul atenţiei să fie doar Mântuitorul Iisus Hristos. Fie că eşti la biserică, fie că eşti în chilie, fie că eşti în curtea mănăstirii, peste tot, atenţia îţi este abătută la Mântuitorul Iisus Hristos. Rânduiala vieţii de mănăstire este în aşa fel alcătuită încât nimic să nu te abată, nimic să nu te împiedice de la slujirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Viaţa de mănăstire are la temelie trei principii, dacă pot să spun aşa. Este vorba de principiul ascultării, principiul fecioriei şi cel al neagonisirii sau al sărăciei de bunăvoie. Toate aceste principii se manifestă la începutul vieţii călugăreşti ca trei voturi, trei făgăduinţe, trei legăminte pe care le face candidatul, aşa cum aseară s-a întâmplat cu maica T. Ea a depus aceste trei voturi monahale: ascultarea, fecioria şi sărăcia de bunăvoie. Şi cel care trăieşte în baza acestor principii, nu face altceva decât să încerce să îndeplinească în chip desăvârşit porunca lui Dumnezeu, care are în vedere mântuirea tuturor oamenilor.

    Şi care este această poruncă? Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din toată puterea ta. Şi din această poruncă mai decurge încă una: să-l iubeşti și pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Adică să nu faci nici un fel de discriminare. Să poţi să vezi în fiecare om chipul lui Dumnezeu; întâi de toate să te vezi pe tine şi să te recunoşti pe tine ca şi chip al lui Dumnezeu, dar apoi să recunoşti în fiecare om acelaşi chip al lui Dumnezeu. Prin urmare, trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, pentru că sunt chipul lui Dumnezeu. Altfel nu avem suficientă motivaţie să-l iubim pe cel de lângă noi. Chiar dacă ne este foarte apropiat, chiar dacă este vorba de părinţii noştri, sau de copii noştri sau de fraţii noştri, sau de prietenii noştri, vedem cum, foarte repede, iubirea aceasta sentimentală care se aprinde la un moment dat în inima noastră se stinge foarte repede sau se transformă în altceva: în ură, în mânie, în furie. Vedeţi cum foarte repede oameni care se iubesc, zic ei, foarte tare, ajung să se urască la fel de tare, chiar până la ucidere. Deci iată ce înseamnă iubirea aceasta, să zicem, sufletească, pământească, trupească, care este un început de iubire, dar nu este desăvârşită, nu este transfigurată de harul Duhului Sfânt. Şi în această iubire vedeți noi facem foarte multe separări, şi distincţii. Într-un fel îi iubim pe părinţi, în alt fel îi iubim pe copii, în alt fel pe prieteni, în alt fel pe binefăcători, şi aşa mai departe.

    Ori iubirea duhovnicească la care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos nu face asemenea distincţii. Toţi suntem una. Zice Sfântul Apostol Pavel că în Hristos nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, nici iudeu, nici elin, nici rob, nici slobod, ci toţi suntem una; adică toţi avem aceeaşi valoare. Toţi purtăm chipul lui Dumnezeu care ne dă adevărata valoare. Şi de aceea noi trebuie să respectăm pe orice om care ne iese în cale, chiar şi cei care ne fac rău, chiar şi cei care ne vatămă în vreun fel, noi nu trebuie să-i dispreţuim, nu trebuie să-i urâm, ci trebuie să-i compătimim, şi să ne rugăm pentru ei. Şi vedem cum face Mântuitorul acest lucru. Pe Cruce fiind, lepădat şi batjocorit de toţi, răstignit, ce făcea El? Se ruga. Și îi apăra pe răstignitorii Săi. Zicea: iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac. Iată ce înseamnă iubirea duhovnicească, la care suntem toţi chemaţi. Aşadar, desăvârşirea vieţii creştine la aceasta ne cheamă. Zice Mântuitorul: Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce mulţumire puteţi aveam, că şi păcătoşii fac la fel. Dacă daţi cu împrumut şi aşteptaţi să primiţi înapoi în schimb, ce mulţumire puteţi avea, că şi păcătoşii fac la fel. Dar, zice, voi iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă fac rău, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă. Deci iată unde suntem chemaţi. Ce înseamnă să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea, şi pe aproapele ca pe tine însuți. Și vieţuirea monahală către aceasta tânjeşte. Sfânta Parascheva a tânjit către această dragoste şi a dobândit această dragoste, trăind în rânduiala vieţii călugăreşti, trăind în mănăstire.

    Dar, lucrul acesta este posibil şi pentru cei care trăiesc în afara mănăstirii, şi este chemare şi pentru cei care trăiesc în afara mănăstirii. Nu ne putem găsi scuză, argument, păi noi nu trăim în mănăstire, nu avem posibilitatea să împlinim poruncile lui Dumnezeu aşa cum o fac călugării în mănăstire. Să ştiţi că aceasta este o păcăleală, o amăgire, o înşelare. E adevărat că viaţa în lume s-ar putea să mai anevoiasă, sunt mai multe piedici, avem mai multe griji. Şi totuşi, suntem chemaţi să ne eliberăm şi noi de duhul acestei lumi. De vreme ce credem în Mântuitorul Iisus Hristos şi ne-am unit cu El prin Botez, şi prin Sfintele Taine, dacă noi aparţinem cu adevărat lui Hristos, atunci între noi şi cei care nu cred în Hristos trebuie să fie o deosebire. Și am spus că lepădare de duhul acestei lumi nu înseamnă doar lepădare spaţială de el, să te retragi undeva în mănăstire sau într-un loc pustiu, ci este această lepădare lăuntrică de duhul lumii, adică de mândrie şi de nerecunoştinţă. Trăind ca oameni căsătoriţi, având viaţă de familie, sau poate că unii nu au nici măcar viaţă de familie, nu toţi reuşesc să se căsătorească, sau să meargă la mănăstire, sunt şi oameni care trăiesc în celibat, în lume, cine ştie din ce pricini nu reuşesc nici să se căsătorească nici să meargă la mănăstire, doar Dumnezeu poate să judece, dar şi ei au chemarea şi posibilitatea să trăiască viaţa creştină. Să tânjească după desăvârşirea vieţii creştine, adică să dobândească dragostea curată în inima lor.

    Şi aceasta înseamnă, întâi de toate, lepădarea de mândrie, marea mândrie a omului este încrederea în sine. De aici a început căderea omului. A venit diavolul la Adam şi i-a şoptit ce i-a şoptit. Ştim ce i-a şoptit, că Dumnezeu îl minte. Că de aceea i-a poruncit să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, ca să nu ajungă ca El. Şi omul s-a încrezut în cuvântul diavolului. Şi s-a încrezut şi în propriul lui raţionament, pentru că Dumnezeu l-a avertizat: nu mânca, pentru că în ziua în care vei mânca vei muri. Şi cu siguranţă că a fost o dilemă, în inima lui Adam, în mintea lui Adam. Dar, a ales să se încreadă în sine. Nu L-a întrebat pe Dumnezeu: Doamne, ce să fac? Uite, Tu mi-ai spus să nu mănânc, diavolul mi-a spus să mănânc. Ce să fac? S-a încrezut în sine. Şi de aici toată nenorocirea: a mâncat, şi n-a ajuns ca Dumnezeu, ci a ajuns să se simtă gol, şi ruşinat, şi singur, a simţit nevoia să se ascundă… Și-a ieşit Dumnezeu în căutarea lui, încercând să-l recupereze, unde eşti, ce-ai făcut, ce s-a întâmplat? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci? Şi-ar  fi trebuit să zică: ba da, Doamne, aceasta am făcut, te rog să mă ierţi.

    Dar nu face. Se dezvinovăţeşte. Iată, o altă mişcare a mândriei. Nu eu sunt de vină, femeia pe care mi-ai dat-o, aceasta este de vină. Şi Dumnezeu se duce la Eva, încercând prin ea să salveze situaţia, dar şi ea se dezvinovăţeşte, dând vina pe diavol. Şi aşa, în cele din urmă rămâne vinovat Dumnezeu în toată povestea. Și vedeţi că Dumnezeu asumă această vinovăţie pe nedrept, aceasta este mişcarea iubirii, iubirea rabdă pe nedrept, dar Adam a fost izgonit din Rai. Adică el nu mai putea să trăiască în comuniune şi în pace cu Dumnezeu, pentru că s-a lepădat de Dumnezeu, şi s-a încrezut în sine. Şi, urmează această dramatică şi tensionată istorie a omului izgonit din Rai. Şi care nu poate reveni în Rai decât în clipa în care spune: Nu eu am dreptate, ci Dumnezeu are dreptate. Nu eu le ştiu pe toate, ci doar Dumnezeu le ştie pe toate. De aceea omul simte nevoia mereu să întrebe. Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Deci întrebaţi. Întrebaţi duhovnicii, întrebaţi preoţii, cum trebuie să ne trăim viaţa ca să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu. Citiţi Evanghelia, citiţi învăţăturile oamenilor sfinţi. Și aşa, zidiţi-vă viaţa pe cuvântul lui Dumnezeu, pe adevărul lui Dumnezeu, şi nu pe propria dumneavoastră înţelepciune sau filosofie de viaţă, pentru că dacă faceţi aşa, cu siguranţă sfârşitul vieţii dumneavoastră va fi întunericul cel mai din afară.

    Şi am spus că este vorba şi de un duh de nerecunoştinţă. Omul nu ştie să mulţumească. A uitat să mulţumească, adică el nu recunoaşte darul lui Dumnezeu. Tot ceea ce avem este darul lui Dumnezeu, noi înşine suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel care ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, noi nu avem nimic al nostru. Toată lumea aceasta este zidirea lui Dumnezeu şi este darul lui Dumnezeu pentru mine. Încercaţi să surprindeţi această nuanţă, că toată lumea aceasta a fost văzută prin ochii mei. Dumnezeu a creat lumea privind-o prin ochii mei, a făcut-o la măsura mea. Aşa încât eu să mă pot bucura de ea, eu să pot să admir cu aceşti ochii, eu să pot să simt mireasma cu aceste nări, să gust cu gustul pe care Dumnezeu mi l-a dat, deci vedeţi cum Dumnezeu le-a creat pe toate în legătură cu mine, ca eu să mă pot bucura de toate. Şi să mulţumesc pentru toate. Cui să mulţumesc? Celui Căruia mi-a dăruit. Dar simţiţi câtă lipsă de recunoştinţă este în lumea noastră, chiar în lumea Bisericii, a celor care merg la Biserică? Suntem atât de mâhniţi şi de tulburaţi. De cârtitori. De răzvrătiţi. De ce? Pentru că nu recunoaştem darul lui Dumnezeu. Suntem veşnic nemulţumiţi. Nu ne convine nimic. Nu ne place nimic. Soluţia este să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate. Chiar şi pentru cele pe care noi le numim rele. Şi pentru acestea trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu. Amintiţi-vă de dreptul Iov. Care a fost încercat de diavol cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Diavolul nu poate să facă nimic dacă Dumnezeu nu dezleagă, dacă nu îngăduie. Şi, la urmă, Iov, după ce a fost lipsit de familie, de bogăţie, de sănătate, s-a îmbolnăvit de lepră, a ajuns pe gunoi, şi i-a zis nevasta: bleastămă pe Dumnezeu şi mori. Şi zice Iov: de ce vorbeşti ca o femeie nebună? Cum le-am primit pe cele bune, oare nu le voi primi şi pe cele rele? Gol am ieşit din pântecele maicei mele, gol mă voi întoarce în mormânt. Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat.

    Iată, reacţia unui om credincios, a unui om care se încrede în Domnul cu toată inima, nu se tulbură de nimic, mulţumeşte lui Dumnezeu chiar şi pentru încercări, chiar şi pentru dureri, pentru că acestea ne şlefuiesc. Acestea ne ajută să ne descoperim şi să ne simţim inima, pentru că doar acolo în inimă Îl putem întâlni pe Dumnezeu, acolo în inimă se crează legătura noastră cu Dumnezeu. (…)

***