Părintele Teofil Roman  

Înainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului  

13 august 2013  –  Nicula 

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Îi mulțumim Bunului Dumnezeu că iată și anul acesta ne-a învrednicit să ajungem la Mănăstirea Nicula, și aici să petrecem această sărbătoare frumoasă și plină de bucurie a Adormirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria. Iată deși pomenim Adormirea Maiciii Domnului, mutarea ei la cele veșnice, sau mai direct spus moartea ei, totuși pentru noi această pomenire, această sărbătoare este o sărbătoare de bucurie și veselie; trăim aceleași emoții, aceleași bucurii pe care le trăim și la Praznicul Învierii Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Și mă gândesc că pe bună dreptate trăim și simțim același lucru, pentru că ne putem gândi că și Maica Domnului, prin Adormirea ei, pregustă, într-o oarecare măsură învierea; aicea sigur că teologia rămâne la nivel de părere teologică, nu se vorbește foarte direct și foarte limpede despre învierea Maicii Domnului. Știm că ea a fost înălțată și cu sufletul dar și cu trupul, pentru că mormântul i-a fost găsit gol după trei zile, când a venit și Sfântul Apostol Toma. Așadar, atâta putem să spunem, că Maica Domnului a fost înălțată la cer, și cu sufletul și cu trupul. Dar, pentru noi, iată este prilej de bucurie și de veselie duhovnicească. Ați auzit cântările Înainteprăznuirii, cum ne invitau pe toți să petrecem cu bucurie și cu veselie acest Praznic.

    Iubiți credincioși, Maica Domnului se pare că a plecat din această viață nu din pricina bolilor sau din pricina bătrâneții, ci dragostea și dorul după Fiul ei au fost cele care au desfăcut legăturile dintre suflet și trup. Și s-a dus acolo unde de fapt îi este locul, de-a dreapta lui Dumnezeu, de-a dreapta Tronului lui Dumnezeu, fiind acolo mai presus decât heruvimii și decât serafimii, decât toate oștile îngerești. Mi se pare că-i mare lucru să mori de dorul lui Dumnezeu, de dorul lui Iisus Hristos. Cred că sunt foarte foarte puțini oameni care au sfârșit în felul acesta, sau foarte puțini pe care noi îi cunoaștem. Mă gândesc mai întâi la Sfântul Arhidiacon Ștefan. Care în ceasul morții avea fața senină, îi strălucea ca soarele, și vedea cerurile deschise. Și pe Fiul Omului stând de-a dreapta Tronului, așteptând să-i primească sufletul. Se vede că între el și Mântuitorul Iisus Hristos era o legătură foarte strânsă, foarte puternică, de iubire, și de aceea lui nu i-a fost teamă de moarte. A primit-o cu foarte multă seninătate. Și chiar se ruga în ceasul acela pentru ucigașii săi; și zicea, Doamne, să nu le socotești lor păcatul acesta.

    Apoi mă gândesc la Sfântul Apostol Pavel. La începutul Epistolei către Filipeni, el își mărturisește o frământare, o dilemă pe care o avea la un moment dat în sufletul său. Zice: Mă văd strâns din două părți. Pe de o parte mi-aș dori să mor, și să fiu mai aproape de Domnul Hristos, dar pe de altă parte mi-aș dori să fiu și cu voi, ca să pot să vă propovăduiesc cuvântul Evangheliei. Nu știa ce să aleagă. Amândouă erau la fel de puternice. Îl iubea atât de mult pe Mântuitorul, Care i s-a descoperit atunci, pe drumul Damascului, pe Care mai înainte L-a prigonit, dar cu oarecare râvnă sfântă, totuși, pentru adevărul pe care-l cunoștea el până la momentul acela. Și Domnul i-a prețuit această râvnă, și de aceea i S-a arătat, și l-a întrebat: Saule, oare pentru ce Mă prigonești? Cu ce ți-am greșit? Și bine-nțeles că el nu știa cine-l întreabă. Cine ești Doamne? Zice: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigonești. Și apoi știm cum Saul a devenit marele Pavel, Apostolul neamurilor, care cu atâta râvnă și cu atâta dragoste, cu timp și fără de timp, s-a jertfit pentru Mântuitorul Iisus Hristos și în cele din urmă chiar și-a dat viața pentru El, la Roma. Împreună cu celălalt corifeu al apostolilor, cu Sfântul Apostol Petru. Așadar se vede că și Sfântul Apostol Pavel avea în inima lui acest dor după Hristos. Și-ar fi dorit nespus de mult să moară, ca să fie mai aproape de Domnul.

    Alte cazuri nu cunosc. Ceea ce se cunoaște de la Sfinții Apostoli încoace, este mai degrabă o teamă de moarte, și de Judecata de Apoi. La toți Sfinții Părinți, în rugăciunile lor, regăsim această neliniște. Se temeau, pentru că vedeau între ei și Hristos o prăpastie destul de adâncă. Nu simțeau că au ajuns la o măsură atât de înaltă încât să spună că Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea. Încă vedeau în sufletul lor, în ființa lor, slăbiciune, neputință, patimă. La un moment dat în Pateric se istorisește despre un Părinte care a ajuns în ceasul morții, și-i strălucea fața ca soarele, și Însuși Domnul a venit să-i ia sufletul. Și el se ruga să mai fie lăsat, pentru că nu se știe să fi pus începutul cel bun. Iată ce conștiință avea acest nevoitor al lui Hristos. Deși a ajuns la o măsură foarte înaltă, el nu era conștient de ea și nu se putea mândri în vreun fel sau înălța în vreun fel cu ceea ce avea, ci el își vedea mai mult păcatele. Sfântul Siluan de asemenea, în scrierile sale, mărturisește că și de l-ar înălța Domnul în al nouălea cer, el tot păcătos ar rămâne. Și dacă Domnul va face aceasta o va face doar pentru mila Sa cea neasemănată și nemăsurată, și nicidecum pentru vrednicia sa. Așadar iată o conștiință foarte smerită și o teamă de ceasul morții, și mai ales de ceasul Judecății. Aceste două gânduri Sfinții Părinți le aveau foarte adânci, pătrunse în cuget. Gândul la moarte și gândul la Judecată. Se gândeau cu teamă dar nu cu o teamă bolnăvicioasă, totuși. Ci cu o teamă sfântă, și cu dorința sinceră de a fi acolo unde este Hristos. Vă amintiți și în rugăciunea pe care o spunem atunci când ne împărtășim: Cinei Tale celei de Taină Fiul lui Dumnezeu astăzi părtaș mă primește, că nu voi spune vrăjmașilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îți voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ție, pomenește-mă Doamne întru Împărăția Ta. Așadar iată asemenea tâlharului mă înfățișez înaintea Ta Doamne, dar la fel ca și el, îmi doresc nespus de mult să fiu în Împărăția Ta, să fiu acolo unde ești Tu; chiar dacă nu sunt vrednic de nimic, chiar dacă n-am făcut nimic bun pe pământ, totuși îmi doresc să fiu cu Tine. Și această stare o regăsim în toate rugăciunile de pocăință ale Sfinților noștri Părinți. Așadar o grijă deosebită pentru ceasul morții, și pentru ceasul Judecății, dar și o teamă sfântă, pentru că nu se simțeau vrednici de mila lui Dumnezeu. Și în același timp dorința profundă și sinceră de a fi împreună cu Dumnezeu, de a avea parte de El. Și în veacul acesta, și în cel ce va să fie.

    Un Părinte al vremurilor noastre, Părintele Sofronie Saharov de la Essex, pe care mulți îl cunoașteți, ne-a lăsat o foarte frumoasă rugăciune de dimineață, rugăciune la revărsatul zorilor, în care el își mărturisește foarte frumos această grijă, și această neliniște. Iată cum se ruga Părintele, și ne-a lăsat și nouă această rugăciune: Așa Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt învață-mă bunătatea, viața dreaptă și cunoștința. Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a mă pogorî în mormânt. Lungește-mi viața în această lume până ce-Ți voi oferi o pocăință adevărată. Nu mă smulge la jumătatea zilelor mele, nici în răstimpul când sufletul meu este încă orb, ci când Îți va bineplăcea să pui capăt vieții mele, spune-mi ceasul morții mele, pentru ca să-mi pot pregăti sufletul, să Te întâlnească. În acest ceas de temut fii cu mine Doamne, și dăruiește-mi bucuria mântuirii Tale. Curățește-mă de greșealele mele cele ascunse și de toată nedreptatea tăinuită întru mine, și dăruiește-mi răspuns bun înaintea Înfricoșătoarei Tale Judecăți. Așa Doamne, în marea Ta milostivire, și în nemărginita Ta iubire de oameni, primește-mi rugăciunea. Iată, iubiți credincioși, ce cuget avea acest Părinte bineplăcut lui Dumnezeu, și care într-adevăr a fost ascultat. Domnul i-a împlinit rugăciunea. Și și-a dat obștescul sfârșit la adânci bătrâneți, după ce a cunoscut adevărul lui Dumnmezeu, a avut experiența harului, a vederii luminii celei dumnezeiești, a lăsat ucenicilor săi o învățătură foarte bogată și folositoare, care iată mângâie și încurajează foarte multe suflete care caută adevărul lui Dumnezeu, și atunci când s-a mutat la cereștile lăcașuri, a fost liniștit și senin. A rămas cu zâmbetul pe buze. Așadar, iată că se poate muri frumos; se poate gândi la moarte în acest duh al smereniei și al pocăinței.

    M-am gândit că Praznicul Adormirii Maicii Domnului este un prilej foarte potrivit pentru noi toți ca să ne gândim frumos la moarte; la sfârșitul nostru. Avem tendința de a ocoli gândul morții. Ne este foarte teamă să vorbim despre moarte. Dar aceasta iată este o lipsă de înțelepciune. Nu trebuie să ocolim gândul morții; ci trebuie să-l primim, iată, cu înțelepciune, cu smerenie, cu rugăciune de căință înaintea lui Dumnezeu. E adevărat că suntem păcătoși și nevrednici de mila lui Dumnezeu. Dar totuși, Dumnezeu ne-a arătat că ne iubește nemăsurat de mult, și primește cu multă ușurință pe păcătosul care se pocăiește, care-și mărturisește sincer păcatele, și care se străduiește să îndrepte ceea ce se mai poate îndrepta în viața lui. Așa cum vă amintiți de Zaheu. După ce a intrat Domnul în casa lui, smintind pe foarte mulți prin această intrare, zice: A intrat în casa unui păcătos, și L-au judecat pentru aceasta. Dar știți ce reacție a avut Zaheu. A căzut la picioarele lui Iisus și a zis, Doamne, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva întorc împătrit. Jumătate din averea mea o împart la săraci. Și Domnul a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia. Pentru că și el este fiul lui Avraam. Vedeți, Mântuitorul i-a cunoscut inima. A cunoscut dorința lui sinceră de îndreptare și de aceea S-a apropiat de el, și a intrat în casa lui. La fel Își dorește să intre în casa fiecăruia. În inima noastră. Și dorește și ne pregătește fiecăruia dintre noi un loc bun în Împărăția Sa. Când s-a apropiat sfârșitul Său pământesc, Domnul i-a mângâiat pe ucenici și a zis, Acuma sunteți triști, dar nu trebuie să fiți triști. Zice: Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Cuvântul acesta este pentru noi toți. Domnul ne-a pregătit tuturor un loc. Toți avem un colțișor în Împărăția lui Dumnezeu, numai trebuie să ni-l dorim. Trebuie să-l căutăm. Trebuie să-l râvnim. Și iată trebuie să ne rugăm fierbinte în fiecare zi pentru ceasul sfârșitului nostru.

    Rugăciunile care ne sunt puse la îndemână în cărțile de rugăciuni, rugăciunile liturgice pe care le ascultăm la biserică, vedeți, mereu ne sugerează acest lucru. Știți cu ce gând adormim atunci când ne citim rugăciunea de seară din cartea de rugăciuni. Este acolo o rugăciune care zice că se citește deasupra patului. Care zice așa: Au doară nu-mi va fi acest pat groapă? Vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată moartea îmi stă înainte. De judecata Ta Doamne mă tem, și de chinul cel fără de sfârșit, dar a face rău nu mai contenesc. Ce să fac? Pe Tine Te rog. Înaintea Ta cad. Iartă-mă, miluiește-mă. Acum parafrazez această rugăciune; dar vă rog să o citiți și să vă impropriați cugetul acestei rugăciuni. Deci iată nu trebuie să ne fie frică de moarte ci frică să nu ne prindă moartea nepregătiți. Lipsiți de duhul pocăinței. De aceasta cu adevărat trebuie să ne fie frică. Aproape la toate sfintele slujbe auzim acea Ectenie a cererilor, între care este și aceasta: Cealaltă vreme a vieții noastre în pace și întru pocăință a o săvârși, sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la Înfricoșata Judecată a lui Hristos să cerem. Mă tem că auzim aceste Ectenii, dar nu cred că suntem pătrunși de conținutul lor. Trec pe lângă inimile noastre. Pentru că dacă aceste rugăciuni ne-ar pătrunde, și am crede în cuvintele acestor rugăciuni, atunci la înmormântările noastre n-ar mai fi atâta tragedie. E foarte mult tragism la slujbele noastre de înmormântare. Și aceasta trădează că avem o credință slabă. Că nu avem încredere că Domnul Hristos este Stăpânul vieții și al morții. Că de la El venim și la El ne ducem. Îl judecăm atunci, Îl condamnăm, mai ales dacă moare cineva foarte tânăr, sau foarte apropiat sufletului nostru. De ce Doamne, de ce mi l-ai luat? Dar oare noi îl iubim mai mult decât Dumnezeu? Dacă noi avem în inima noastră, o inimă care poate să sufere și să plângă, oare de unde o avem? Oare nu Domnul a zidit în pieptul nostru o asemenea inimă? Așa că să nu ne gândim că noi am putea să iubim mai mult decât Dumnezeu. Dacă cineva pleacă din lumea aceasta, pleacă potrivit înțelepciunii lui Dumnezeu. Domnul ne-a spus că nouă și firele de păr din cap ne sunt numărate, nici acestea nu cresc sau nu cad fără știrea lui Dumnezeu. Darămite plecarea noastră din această lume. Așa că trebuie să avem încredere în înțelepcinea lui Dumnezeu și în purtarea lui de grijă, chiar dacă la un moment dat este dureroasă pentru noi. Este dureroasă despărțirea de cei dragi, dar nu trebuie să ne ducă la deznădejde și la hulă de Dumnezeu. Ci cu toată durerea, trebuie să spunem: Doamne, Tu știi toate. Viața noastră este în mâinile Tale. Tu știi cum este mai bine pentru fiecare. Așa cum spunem de fiecare dată la Sfânta Liturghie: Ale Tale dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate, acest cuvânt este potrivit și pentru ceasul morții, pentru momentul îngropării cuiva. Este suprema noastră oferire: Ale Tale dintru ale Tale, Ție-Ți aducem de toate și pentru toate. Și în felul acesta trebuie să ne păstrăm pacea și liniștea și echilibrul nostru lăuntric.

    Sfântul Apostol Pavel undeva îndeamnă aceasta, zice: să plângeți dar nu ca unii care nu aveți nădejde Ci să plângeți ca cei care aveți nădejde. Adică Hristos este viața noastră, vă amintiți ce a spus Hristos în fața mormântului lui Lazăr din Betania? Marta și Maria erau tot așa cuprinse de disperare și-L judecau pe Domnul, Doamne, de ce ai întârziat atât? Dacă Tu ai fi fost aici de față fratele nostru n-ar fi murit. Și știm că Domnul intenționat a lipsit, pentru că a vrut să dea o lecție, să-Și descopere puterea Sa. Se întâmplau acestea cu puțin timp înainte de Patima Sa cea de bunăvoie. Și vroia să le arate că El nu moare ca un neputincios, ci ca Unul Care este Stăpânul vieții și al morții, și de aceea le-a spus, zice: Eu sunt Învierea și Viața; cel care crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi, nu va gusta moartea în veci. Acesta este Dumnezeul nostru. Și în Acesta trebuie să credem, și să ne încredem cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea. Așadar, cu toată păcătoșenia și nevrednicia noastră, să nu ocolim gândul la moarte și la Judecată. Ci să le primim cu înțelepciune și să fie întotdeauna sursă de inspirație pentru o pocăință adâncă, care să ne apropie de Dumnezeu și să-L apropie pe Dumnezeu de noi, iar în ceasul sfârșitului să putem să ne trăim pocăința, să putem spune la fel ca și tâlharul pe cruce, pomenește-mă Doamne, întru Împărăția Ta, sau Doamne, Iisuse, miluiește-mă pe mine păcătosul. E mare lucru să poți să mori conștient. Sunt unii care spun că ar prefera să moară în somn. Nu cred că este o moarte binecuvântată. O moarte binecuvântată este aceea pe care o conștientizezi, ați auzit cum se ruga Părintele Sofronie, zice: Spune-mi dinainte ceasul morții, ca să-mi pot pregăti sufletul să Te întâlnească. Deci e bine să știm dinainte, să poți să spui, cum a zis și Domnul, zice: Acum a sosit ceasul, ca să fie preamărit Fiul Omului. E mare lucru să putem spune și noi când se va apropia moartea, a sosit ceasul ca să mă duc din lumea aceasta. Doamne iartă-mă, Doamne miluiește-mă. Să nu așteptăm să fim încurajați în chip mincinos de apropiații noștri, lasă că o să mai trăiești, lasă că o să-ți fie bine. Nu. Nu așteptați asemenea mângâieri și încurajări mincinoase. Pregătiți-vă din timp pentru ceasul morții. Și rugați-vă în fiecare zi pentru momentul acela.

    Și rugați-o și pe Maica Domnului. Iată ați venit aici ca să vă întâlniți cu ea și să vă spuneți dorurile și durerile înaintea Icoanei Făcătoarei de Minuni de la Nicula. Printre multele dorinți pe care aveți, sau puține, fiecare și le știe, să o aveți și pe aceasta. Rugați-o și pe Maica Domnului să ne stea alături în ceasul sfârșitului. Și ați putea folosi poate cuvintele unui rugăciuni foarte frumoase către Maica Domnului pe care o citim la Slujba Pavecerniței, care este trecută și în Rânduiala Canonului pentru pregătirea noastră pentru Sfânta Împărtășanie. Iată ce spune această rugăciune a Cuviosului Pavel Monahul. Citesc doar de la finalul acestei rugăciuni: În această viață de acum să-mi fii Maica Domnului caldă folositoare, și ajutătoare, năvălirile potrivnicilor oprindu-le și la pocăință îndreptându-mă. Și-n vremea ieșirii mele ticălosul meu suflet păzindu-l, și întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le. Și în Ziua Înfricoșătoarei Judecăți de chinul cel veșnic izbăvindu-mă, și slavei celei negrăite a Fiului Tău și Dumnezeului nostru moștean pe mine arătându-mă, pe care să o și dobândesc, Stăpâna mea Preasfântă de Dumnezeu Născătoare, prin mijlocirea și sprijinul Tău, cu harul și cu iubirea de oameni ale Unui născut Fiului Tău, ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, și cu Preasfântul și Bunul și de viață Făcătorul Duhul Lui, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

    Vă doresc un Praznic luminos, plin de pace și de bucurie, cu multe daruri ale Preasfintei Născătore de Dumnezeu revărsate peste sufletele tuturor, și poate veți strecura printre rugăciunile frățiilor voastre, o rugăciune și pentru nevrednicia mea. Dumnezeu să ne ajute tuturor.

 ***