Părintele Teofil Roman  

Cuvânt la Vecernie – Despre grijile vieții 

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

13 iunie 2010   

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    Am auzit la Sfâta Liturghie, în cuvântul Evangheliei, că noi credincioșii creștini suntem datori să lepădăm toată grija cea lumească, și să căutăm, mai întâi, mai mult decât orice, Împărăția lui Dumnezeu. Și de bună seamă că acest cuvânt, ca orice cuvânt care vine de la Dumnezeu, naște în sufletul nostru înfricoșare, și întrebarea cum va fi cu putință aceasta? Pentru că noi știm că suntem plini de griiji, și nu reușim să le lepădăm, așa cum știm că ni se cere, și cum cred că ne și dorim, să le lepădăm. Vă amintiți că ucenicii la un moment dat, când Mântuitorul le-a spus că anevoie vor intra cei bogați în Împărăția lui Dumnezeu, foarte tare s-au speriat și s-au înfricoșat, și L-au întrebat pe Mântuitorul: Doamne dar atunci cine se va mai mântui, dacă lucrurile stau chiar așa? Și răspunsul știm care a fost, că cele ce sunt cu neputință la oameni, la Dumnezeu sunt cu putință.

   Nu de puține ori, în Taina Spovedaniei aud mărturisiri de felul acesta: Părinte, nu știu ce să fac, că și atunci când mă rog acasă, și când vin la biserică, nu reușesc să scap de gânduri, de griji; oricât aș vrea să mă concentrez, și să fiu atent, nu reușesc. Mă biruiesc gândurile și grijile. Și cred că răspunsul la această întrebare și la această frământare ar putea fi, și chiar trebuie să fie, un imn pe care-l auzim de fiecare dată la Sfânta Liturghie, cântându-se. Și pe care nu știu cât de mult îl luăm în seamă. Poate și pentru faptul că el mai mult se cântă, și este rostit de către preoți în altar. Anume: Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și Făcătoarei de viață Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor – este o strânsă legătură între ele – deci ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel Nevăzut, înconjurat de cetele îngerești. Aliluia, Aliluia, Aliluia. Cu alte cuvinte, noi aici pe pământ suntem chemați să facem ceea ce fac îngerii în ceruri. Adică neîncetat să facem voia lui Dumnezeu, și să-L slăvim neîncetat pe Dumnezeu, pentru dragostea Lui, pentru bunătatea Lui, pentru îndelunga Lui răbdare față de noi cei păcătoși și pentru nespusa Lui purtare de grijă, pentru fiecare dintre noi. Cuvântul acesta este valabil nu doar în vremea Sfintei Liturghii. Ci el este valabil în toată vremea vieții noastre. Dacă noi dorim doar în vremea Sfintei Liturghii să fim foarte atenți, și să ne putem concentra la rugăciune, dar în afara Sfintei Liturghii noi nu suntem foarte atenți ca să facem întru toate voia lui Dumnezeu, nu vom reuși să avem liniște niciodată la rugăciune. Nu vom reuși să avem niciodată o rugăciune curată, și liniștită, dacă nu va exista, mai întâi, un efort constant de a face întru toate voia lui Dumnezeu. Mai mult, suntem învățați, încă de mici, să rostim mereu rugăciunea Tatăl nostru. Și acolo, printre altele, noi spunem și aceasta: Vină Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Noi cerem acest lucru dar tare mă tem că de multe ori inconștient. Pentru că, iată, noi cerem, ori de câte ori rostim rugăciunea Tatăl nostru, ca și aici pe pământ, adică pe pământui inimii noastre mai întâi, să se facă voia lui Dumnezeu, așa precum o fac îngerii în ceruri. Așadar, oriunde ne-am afla, noi trebuie să căutăm voia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a-L primi pe Dumnezeu ca pe Împăratul tuturor. Adică mintea și inima noastră trebuie să fie mereu stăpânită de Dumnezeu. În mintea și-n inima noastră trebuie să fie mereu prezent Dummnezeu. Și atunci, a lepăda grija cea lumească înseamnă a ne încredința, în toate, purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cum spunem la un moment dat într-o rugăciune de taină de la Sfânta Liturghie: Ție, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îți încredințăm toată viața și nădejdea noastră.

    Grijă lumească nu înseamnă a purta de grijă pentru mâncare și băutură și îmbrăcăminte. Pentru că suntem datori să facem acesata. De vreme ce trăim în această lume și avem nevoie, și de mâncare, și de băutură, și de îmbrăcăminte. Grijă lumească înseamnă a le face pe toate acestea ca scop în sine. Vedeți că Mântuitorul atrage atenția la un moment dat: Vedeți că viața este mai mult decât hrana și trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Adică scopul nostru nu este mâncarea, nici îmbrăcămintea, ci trupul nostru, viața noastră, trupul nostru ca templu al Duhului Sfânt, viața noastră ca dar al lui Dumnezeu, noi pe acestea trebuie să le prețuim. Așadar grijă lumească înseamnă a le face pe toate acestea în afara lui Dumnezeu. Sau luând în seamă un alt cuvânt al Mântuitorului, grijă lumească înseamnă a încerca să ne mântuim viața noastră, să ne salvăm viața noastră în afara lui Dumnezeu, în afara lui Hristos. Că spune la un moment dat: Cine va vroi să își mântuiască sufletul său și-l va pierde. Iată ce înseamnă grija lumească. Să voiești să-ți mântuiești sufletul prin mâncare și băutură, neținând seama de valoarea veșnică a sufletului tău, a vieții tale. A faptului că tu ești chemat de Dumnezeu din neființă la ființă, ca să trăiești veșnic în comuniune cu El. Viața veșnică, zice Mântuitorul nostru, este aceasta: Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu și pe Iisus Hristos, pe Care Tu L-ai trimis. Iar cunoaștere, în înțelesul ei de iubire. De dăruire totală.

    Așadar, toate încercările noastre de a rezolva problemele, bazându-ne pe propria noastră putere și înțelepciune, înseamnă grijă lumească. Faptul că omul nu încearcă să-și pună încrederea în Dumnezeu. Și poate chiar dacă și-o pune, că de multe ori Îl rugăm pe Dumnezeu în toate nevoile noastre de zi cu zi, dar o facem nu în perspectiva mântuirii și a vieții veșnice, ci o facem doar în dorința de a ne asigura un confort aici pe pământ; un rai pământesc. Și atunci bine-nțeles că noi ne rugăm lui Dumnezeu dar nici nu cred că este nevoie să facem aceasta. Pentru că El oricum poartă de grijă de toate cele necesare. Nu, zice că pe cei drepți îi iubește, dar și pe păcătoși îi miluiește, și răsare soarele și peste unii, și peste alții… Dumnezeu oricum poartă de grijă de făptura Sa, de zidirea Sa, cum am auzit, că poartă grijă și de păsările cerului, și de crinii câmpului, nu-i nevoie pentru aceasta să ne rugăm stăruitor. Dar e nevoie de multă rugăciune pentru a ne vindeca mintea și inima noastră, iată, de egoism, de încrederea în sine. Aceasta este marea tragedie a omului, marea lui cădere. Faptul că el și-a luat viața pe cont propriu. Și s-a înstrăinat pe sine de Dumnezeu. Nu-și mai vede adevărata lui împlinire în comuniunea cu Dumnezeu.

    Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa, cu destul de multă asprime îi mustră pe cei care zic: mă voi duce în cutare cetate, voi face cutare lucru… Și zice el: cum putem spune aceasta, de vreme ce noi nu știm nici până mâine ce se va întâmpla. Deci mai degrabă noi trebuie mereu să spunem: dacă Dumnezeu va binevoi, vom merge în cutare loc. Dacă Dumnezeu ne va ajuta și va binecuvânta, vom face cutare lucru. Și mai mult decât aceasta: dacă este spre mântuirea noastră. Întotdeauna trebuie să avem în vedere aceasta. În tot ceea ce facem și cerem de la Dumnezeu, să fie spre mântuirea noastră veșnică. Nu doar spre o împlinire temporară aici pe pământ. Și atunci, mai presus de orice, noi trebuie să ne supunem voia noastră lui Dumnezeu. Cum Însuși Mântuitorul ne-a învățat. El spune: N-am venit pe pământ să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis. Iar în Ghețimani, Se roagă cu multă umilință, zice: Părinte, de-i cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiești. Iată, în centrul atenției Mântuitorului S-a aflat dragostea Lui față de Tatăl; ascultarea Lui desăvârșită față de Tatăl. Așa și-n centrul atenției noastre trebuie să se afle mereu ascultarea. Față de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că noi pe El Îl cunoaștem, și prin El Îl cunoaștem și pe Tatăl, și pe Duhul Sfânt. Că așa ne-a și învățat. Le spune ucenicilor: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi. Așadar noi pe El trebuie să-L ascultăm. Cuvântul Lui. Și dacă vom face aceasta, atunci vom avea liniște. Și-n vremea Sfintei Liturghii, și la rugăciunea din toată vremea, și oriunde ne-am afla. Un suflet credincios, un suflet care se abandonează în voia lui Dumnezeu, este întotdeauna liniștit. Și aceasta este întotdeauna de fapt adevărata pace. Pacea Mea dau vouă, zice Domnul, pacea Mea las vouă, dar nu cum dă lumea pace. Pacea lui Hristos nu este o nirvana pe care o căutăm noi prin această concentrare a atenției la rugăciune. Ci pacea lui Hristos este iată siguranța pe care ți-o dă credința. Încrederea că Dumnezeu este Tatăl nostru Cel din ceruri. Care ne iubește. Și Care poartă de grijă de toate. Și Care vrea să fim cu El și-n veacul acesta, și-n cel ce va să fie. Aceasta este adevărata pace. Pe care noi trebuie să o dobândim. Și cu care trebuie să ne îmbogățim.

    Mă gândesc acum la bogatul căruia i-a rodit țarina. Păcatul lui nu a fost că i-a rodit țarina. Și că avea de acum belșug de roade și nu știa ce să facă cu ele. Ci păcatul lui a fost acela că nu a recunoscut în acel belșug darul lui Dumnezeu, pentru care trebuia în primul rând să mulțumească. Și-apoi, bine-nțeles, din prisosul pe care-l avea, ar fi trebuit să dea și celor lipsiți. Dar el și-a zis, bea suflete al meu, mănâncă și te veselește, că ai de toate pentru mulți ani. Și-atunci, glasul lui Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău și cele pe care le-ai strâns ale cui vor mai fi? Și zice Mântuitorul: Așa se-ntâmplă cu cei care nu întru Dumnezeu se îmbogățesc. Așadar iubiți credincioși, obiectivul nostru este îmbogățirea noastră întru Dumnezeu. Noi trebuie să facem aici pe pământ, ceea ce fac îngerii în ceruri. Adică în toate să facem voia lui Dumnezeu, să ascultăm de Tatăl nostru Cel din ceruri, și bine-nțeles, să-I mulțumim neîncetat și să-L slăvim, pentru marea Lui dragoste și bunătate. La fiecare Sfântă Liturghie spunem această mulțumire; printre altele zicem și așa: Mulțumim Ție și pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli, și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți, și serafimii cei cu câte șase aripi, care se înalță zburând, cântarea de biruință cântând, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot. Plin este cerul și pământul de mărirea Lui. Și-apoi continuăm rugăciunea, preoții în altar, dar auziți și dumneavoastră credincioșii adeseori: Cu aceste fericite puteri, și noi, Iubitorule de oameni Stăpâne strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu, și Unul Născut Fiul Tău, și Duhul Tău Cel Sfânt. Sfânt ești și Preasfânt, și slava Ta este plină de măreție. Pentru că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult, încât pe Unul Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede Într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Iată marea bucurie, marea mulțumire. Că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât chiar pe Unicul Său Fiu L-a dat și-L dă mereu pentru mântuirea noastră. Noi nu trebuie decât să credem, și să ne încredem în El. Cu toată inima, cu tot sufletuil și cu toată puterea. Oriunde ne-am afla. Nu doar în biserică.

    Este greșită această înțelegere, că noi doar în biserică suntem creștini, și oameni duhovnicești, iar în afară suntem oameni lumești, oameni trupești. Se spune de multe ori și despre preoți: apoi preotul e preot doar în biserică, câtă vreme e îmbrăcat în odăjdii. În rest e om ca și noi. Nu e adevărat. Preotul e preot oriunde s-ar afla. Și-n veacul acesta, și-n cel ce va să fie. Și creștinul e creștin oriunde s-ar afla. El trebuie să fie o mărturie a dragostei lui Hristos în această lume întunecată. Zice Mântuitorul: Voi sunteți sarea pământului și lumina lumii. Voi, adică noi toți, cei botezați în Numele Preasfintei Treimi și pecetluiți cu pecetea Sfântului Duh. Noi suntem chemați să fim sare a pământului și lumină a lumii. Adică să dăm gust acestei vieți, și să fim lumină care luminează în întuneric. Lumină aprinsă din Lumina lumii, adică din Hristos, Mântuitorul nostru.

    Așadar, vorba Sfântului Apostol Pavel: grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Toată grija aceasta de cele necesare traiului, vieții acesteia pământești, să nu fie decât un suport pentru viața duhovnicească. Pentru mântuirea noastră veșnică. Pentru desăvârșirea noastră în iubire. Sfântul Apostol Pavel va spune la un moment dat: ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți.

    Și aș încheia cu o rugăciune foarte frumoasă, a unui nevoitor, a unui călugăr athonit, care cred că în sufletul său nu-și dorea nimic altceva decât îmbogățirea întru Dumnezeu. O rugăciune în care cred că ne putem regăsi cu toții. Zice așa: Nu vreau, nu doresc să trăiesc mult. Vreau să trăiesc cu Tine. Mult, viu și nesfârșit ești Tu. Vino și fă voia Ta întru Mine. Vino când vrei și când socotești Tu. Vino ca o adiere, ca o binecuvântare dacă socotești astfel, vino ca un fulger al încercării, și arde-mi ființa dacă crezi că așa trebuie. Știu că ceea ce va urma vizitei Tale, în orice fel ai veni, va fi ceea ce-mi doresc cel mai adânc, ceea ce nu pot exprima și găsi nicăieri altundeva în afară de Tine. De aceea, pe Tine Te caut, și aștept. Sunt dezamăgit de mine însumi, numai Tu rămâi, și vin la Tine, doctorul, luminarea și sfințirea sufletelor și trupurilor. Vin bolnav cum sunt, și îmi încredințez Ție toată viața și nădejdea mea, Amin.

 Slavă Tatălui, și Fiului și Sfântului Duh, acum, și pururea și-n vecii vecilor, Amin.

  ***