Părintele Teofil    Cuvânt la Vecernie

Femeile mironosițe – curaj și gingășie

15 mai 2021   Mănăstirea Turda

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte protopop, preacuvioși și preacucernici părinți,

preacuvioasă maică stareță, binecuvântată obște, iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat!

 Mă bucur tare mult că am împărtășit împreună această sfântă seară de rugăciune, și-am slujit împreună această slujbă a vecerniei, cu care am intrat în Duminica Sfintelor Femei Mironosițe.

 Întotdeauna am admirat la Sfintele Femei Mironosițe două mari calități. Virtuți, mai degrabă. Curajul, și gingășia. E adevărat că nu prea pot să stea împreună una cu alta; dar se vede că, în har, acest lucru este posibil, și este chiar de dorit.

 După fire, curajul este atribuit părții bărbătești; în general, bărbații sunt cei curajoși, și cei care fac acte de bravură în diferite împrejurări, uneori mergând cu acest curaj până la omorâre de oameni. Iar, după fire, partea femeiască pare să fie mai slabă, mai fricoasă. Dar vedem că după har, lucrurile sunt cu totul altfel.

 Bărbații, s-au ascuns. S-au ascuns de frica iudeilor, atunci, s-au ascuns din frica de durere, din frica de persecuție, s-au temut. La picioarele Crucii, n-au fost decât Maica Domnului, și femeile mironosițe, și sigur ucenicul iubit Ioan. În schimb, vedem că femeile au fost mult mai îndrăznețe decât bărbații. Au avut curajul să meargă să ceară Trupul lui Iisus, au avut curajul să meargă să-L îmbălsămeze, motiv pentru care Domnul le-a răsplătit și le-a binecuvântat să fie primele care L-au văzut înviat.

 Înțelegem că acest curaj este de fapt un rod al credinței. Cu cât este mai mare credința, cu atât este mai mare curajul. Și vedem că până în zilele noastre, cele mai credincioase, și cele mai curajoase, sunt femeile. Bisericile noastre sunt pline de femei. Iar bărbații sunt un pic mai, mai puțini. Primele care vin duminică dimineața la slujbă sunt femeile. La fel ca și mironosițele.

 Este de dorit ca și unii și alții, și bărbații și femeile, să avem acest curaj, al credinței. Să avem această râvnă, de a-L mărturisi pe Mântuitorul Iisus Hristos și, să nu ne fie teamă; de nimeni și de nimic. Mântuitorul ne spune și unora și altora, Nu vă temeți de cei ce ucid trupul. Ci temeți-vă mai degrabă de Acela Care poate și trupul și sufletul să le arunce în gheenă.

 Și-apoi, gingășia. Iarăși, după fire, gingășia este atribuită părții femeiești. Femeile parcă sunt mai gingașe din naștere, iar bărbații parcă sunt un pic mai duri din păcate, mai insensibili. După har, vedem că iarăși poate să fie invers. Uneori, bărbații, bărbații credincioși, pot să dea dovadă de mare gingășie, de o mare tandrețe duhovnicească. Poți să vezi bărbați care vorbesc frumos, care se poartă frumos, care știu să mângâie, care știu să sărute cu evlavie o icoană, știu să ofere o floare, și la Maica Domnului și la sfinți, dar și soției și celor dragi. Au această trăsătură foarte frumoasă care, din punct de vedere lumesc, ar putea fi văzută ca slăbiciune, ca efeminare. Dar nu este așa. Este un efect al harului.

 Și invers. Putem să vedem și femei, care, deși după fire ar trebui să fie gingașe, recunosc că sunt foarte dure, foarte dungoase, răutăcioase. Dar dacă au harul lui Dumnezeu în inimă, atunci vedem și la ele cele ce am văzut la femeile mironosițe. Această tandrețe, această duioșie duhovnicească. Care, iată este de dorit să o avem toți cei credincioși.

 Fie că suntem bărbați, fie că suntem femei, omului duhovnicesc nu-i stă bine să fie dur. Să se poarte urât. E un semn că lipsește harul. Când avem sete de putere, când ne purtăm urât unii cu alții, e un semn că harul s-a împuținat. Dar când harul se apropie, atunci, inima se înmoaie, și avem această redeschidere spre gingășie și spre tandrețe. Sfântul Apostol Pavel zice undeva într-o Epistolă că în Hristos nu este nici parte bărbătească, și nici parte femeiască. Deci de fapt suntem cu toții una. Adică, iubirea duhovnicească trebuie să depășească granițele acestea, sau limitările acestea ale firii. Și, aici țintește și viața de familie, și viața monahală. Ambele sunt două moduri de viețuire care trebuie să ne ducă la iubirea duhovnicească. Sunt, sigur, două nevoințe diferite, într-un fel se nevoiesc monahii, în alt fel se nevoiesc cei care trăiesc în viața de familie, dar toți trebuie să ajungem la iubirea curată, la iubirea duhovnicească. Acea iubire despre care iarăși vorbește Sfântul Pavel în Întâia sa Epistolă către Corinteni, care toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, niciodată nu cade.

 Fie ca, avându-le înaintea ochilor duhovnicești pe Sfintele Femei Mironosițe, să tânjim și noi după aceste două prețioase virtuți, curajul și gingășia, care iată sunt efecte ale harului, sunt roade ale Duhului Sfânt. Și, să sporim cât mai mult în ele, și în felul acesta, să ne putem apropia tot mai mult de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a Căruia să fie slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin. Hristos a Înviat!

***