Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Evanghelia vameșului și a fariseului

Mănăstirea Mihai Vodă, Turda

18 ianuarie 2020               

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, preacuvioasă maică stareță, preacuvioase maici, iubiți  credincioși,

    Am ascultat și noi cu evlavie acest cuvânt al Evangheliei, care se îndreaptă nu doar către fariseii din vremea Mântuitorului, ci se îndreaptă și către noi. Ați văzut că acolo erau două categorii de oameni. Oameni care-L pândeau pe Mântuitorul Iisus Hristos, în dorința de a găsi la El ceva în neînregulă, ca să-L poată învinovăți, și oameni care-L ascultau cu inimă deschisă. Pentru că erau fascinați de cuvântul Lui. Și mulți care-L ascultau cu inima deschisă spuneau că nimeni n-a mai învățat așa cum învață El. Ziceau, El învață altfel decât învățătorii noștri, cei care ne conduc pe noi. Pentru că tot ceea ce spunea Mântuitorul spunea din inimă. La El era o legătură foarte strânsă, între cuvânt, între minte și inimă; așa cum la noi, din nefericire, nu se întâmplă. Foarte greu se realizează această legătură, această unire. Așadar, cei care Îl ascultau cu inima deschisă, cu inima sinceră, primeau cuvântul Lui. Și se bucurau de dragostea Lui.

    Mă gândesc că și noi astăzi, aici, ne-am adunat nu ca să-L izgonim pe Mântuitorul Iisus Hristos, nu ca să-L punem la îndoială, ci ca să-I primim cuvântul cu toată inima. Și, mai ales, să-l punem în practică. Pentru că tot ceea ce ne învață El este spre binele nostru, este spre mântuirea noastră, este dătător de viață. Și sunt două lucruri asupra cărora Mântuitorul ne atrage atenția, ne abate privirea. Întâi de toate să ne ferim de fățărnicie. Să nu încercăm să acoperim cu evlavie și cu religiozitate, lipsa noastră de credință și de dragoste. Așa cum făceau fariseii din vremea Sa; care au ajuns să zică că este păcat să faci bine în zi de sâmbătă. Deci până acolo au mers cu fățărnicia. Și posibil că și pe noi ne paște uneori o asemenea stare. Ne ferim să facem binele, ne este frică să facem binele, nu avem curajul să-l facem. Și mascăm aceasta cu religiozitatea. Găsim scuze duhovnicești pentru a nu face ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu. Și pentru aceasta Mântuitorul ne ceartă, ne mustră. Zice: Fugiți de aluatul fariseilor, care este fățărnicia.

    Și-al doilea lucru, Mântuitorul ne învață să fim smeriți. Întâi de toate, unii față de alții. Această pildă, această parabola frumoasă. Zice: dacă ești invitat undeva, la o masă, poate la o nuntă, la un eveniment deosebit, nu te pune pe primele locuri. Ci pune-te pe ultimul loc, și dacă va veni gazda și te va invita să mergi mai în față, îți va fi ție cinste; dar dacă s-ar întâmpla să te pui în primele rânduri și va veni gazda și va spune, du-te un pic mai încolo că aici este pentru altcineva rânduit, îți va fi rușine mare. Foarte frumoasă, smerenia. Atunci când vei face mereu loc celuilalt, când îi dăm întâietate celuilalt. Zice Sfântul Pavel că dragostea nu caută ale sale, ci ale altora. Dragostea întotdeauna îl cinstește pe celălalt. Chiar dacă celălalt greșește, chiar dacă celălalt nu este așa cum mi-aș dori să fie, totuși, eu îl cinstesc. Îi ofer locul cel mai dintâi. Pentru că dacă fac așa, este posibil ca cel care la un moment dat este stăpânit de mânie sau de ură sau de alte sentimente nepotrivite față de mine, sau față de alți oameni, această dragoste este posibil să-l vindece. Este posibil să pui cărbuni aprinși pe capul lui, făcând în felul acesta. Și ce înseamnă acești cărbuni aprinși? Că noi înțelegem acest cuvânt tot în sens de răzbunare. Mântuitorul așa ne zice, că dacă răsplătești răul cu bine pui cărbuni aprinși pe capul celui care te-a supărat, sau te-a vătămat în vreun fel; și noi înțelegem aceasta că el suferă, dacă eu îi răsplătesc răul cu bine. Dar acești cărbuni aprinși sunt de fapt gândurile bune, gândurile de pocăință și umilință care s-ar putea naște în mintea lui. El ar putea să zică, uite, eu m-am purtat urât cu el, dar el se poartă atât de frumos cu mine. Îmi arată atâta dragoste, și atâta cinstire. Și așa, el poate să vină la pocăință și la umilință. Aceștia sunt cărbunii aprinși pe care noi îi putem pune pe capul aproapelui nostru atunci când ne străduim să răsplătim răul cu bine; atunci când noi îl cinstim în mod necondiționat pe aproapele nostru și îi oferim locul cel dintâi.

    Și-apoi, acest cuvânt, această parabola, este valabilă și în relația noastră cu Dumnezeu. Nu trebuie să ne punem pe locul întâi. Nu trebuie să ne considerăm importanți, valoroși, și să ne așteptăm ca Dumnezeu să ne cinstească, cum făcea fariseul. S-a dus în fruntea templului și zicea, Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni. Ci, Îi este bineplăcută lui Dumnezeu iată această atitudine smerită, pe care a avut-o vameșul, care stătea undeva ascuns după o coloană și zicea, Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului. Și Mântuitorul zice că el s-a întors mai îndreptat la casa sa. Așadar, și în relația cu Dumnezeu trebuie să învățăm să ne punem mereu pe ultimul loc. Să ne osândim mereu pe noi înșine. Să nu ne îndreptățim. Pentru că dacă ne îndreptățim, atunci niciodată nu ne vom putea bucura de ceea ce noi așteptăm sau credem că ni se cuvine. Pentru că, dreptatea lui Dumnezeu este altfel decât dreptatea omenească. Zice, gândurile Mele sunt departe de ale voastre ca și cerul de pământ. Dumnezeu altfel vede și altfel judecă lucrurile, altfel ne vede pe fiecare dintre noi. Așa că să nu avem niciodată așteptări, nici din partea lui Dumnezeu. Și să ne considerăm nevrednici. Cum zicea fiul risipitor, când s-a întors acasă; I-a zis Tatălui său, Tată, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Dar, de este cu putință, primește-mă ca pe o slugă, ca pe un servitor. Îmi este de ajuns. Și vedeți că noi, în Biserică, mereu ne numim robii lui Dumnezeu. Nu ne numim fiii lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu ne vede și ne primește ca pe niște fii, din momentul în care am fost botezați, totuși noi nu îndrăznim să ne numim fiii lui Dumnezeu. Ci mereu ne numim robii lui Dumnezeu. Pentru că încercăm să ne impropriem această smerenie, care este atât de plăcută lui Dumnezeu. Și pe care El o are. Mântuitorul nu ne propune ceva ce nu face El mai întâi. Și Mântuitorul Iisus Hristos, Care este Capul Bisericii, Cel prin Care și pentru Care toate s-au făcut, a luat tocmai chip de rob. Vă amintiți cum la Cina cea de Taină îi întreabă pe ucenici: Cine este cel mai mare? Cel care stă la masă sau cel care slujește? De bună seamă că cel care stă la masă, dar zice, iată Eu sunt între voi ca Unul Care slujește. Deci El a luat locul cel mai de jos. Este iarăși un cuvânt în Sfânta Evanghelie, legat de Sfântul Ioan Botezătorul. Că zice Mântuitorul, este cel mai mare om născut din femeie. Și totuși, zice, cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el. Cine este Cel mai mic în Împărăția lui Dumnezeu și mai mare decât Ioan Botezătorul? Mântuitorul Iisus Hristos.  El este Cel mai mic. El S-a făcut slujitorul tuturor; slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. Dar tocmai prin aceasta este Cel mai mare, pentru că în Împărăția lui Dumnezeu întâietatea o are dragostea, o are slujirea, o are smerenia. Și spre aceasta ne îndeamnă, ne povățuiește Mântuitorul Iisus Hristos și în Evanghelia de astăzi.

    Iată, împărtășindu-ne astăzi la Sfânta Liturghie cu Trupul și Sângele Mântuitorului vom spune: Ai venit în lume să-i mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar să o spunem cu convingere. Chiar să credem lucrul acesta. Dintre care cel dintâi sunt eu. Și dacă vom crede și vom spune cu convingere lucrul acesta, veți vedea cu câtă pace și cu câtă bucurie în suflet ne vom întoarce acasă, și cât de ușoară va fi viața noastră, și cât de plăcută. Dar câtă vreme nu eu sunt întâiul dintre cei păcătoși, atunci va fi foarte greu.

 A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.  

 ***