Preasfințitul Teofil

Dumnezeu respectă alegerea noastră chiar cu riscul pierzaniei noastre veșnice

Cuvânt la Sfânta Liturghie   

21 aprilie 2024   Mănăstirea Salva 

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacucernice părinte protopop, preacuvioși și preacucernici

 părinți, preacuvioasă maică stareță, preacuvioase maici,   îndoliată familie și iubiți credincioși,

    Suntem în Duminica a V-a a Postului celui Mare și această duminică este închinată Sfintei Maria Egipteanca. O sfântă care a trăit undeva la sfârșitul veacului al IV-lea, începutul veacului al V-lea, care la o vârstă foarte fragedă s-a dedat desfrâului, prostituției în orașul Alexandria din Egipt, mai mulți ani a petrecut în această viață destrăbălată și la un moment dat a întâlnit un grup de pelerini care se îndrepta spre Ierusalim, la Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci și s-a adăugat și ea acelui grup, nu cu gând de evlavie ci mai degrabă cu gând de a-i ispiti pe tinerii pelerini. Dar a ajuns totuși la Ierusalim și a dorit să intre și ea acolo în Biserica Învierii și să se închine Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci.

    O forță nevăzută însă nu o lăsa să intre în biserică. Și și-a dat seama imediat că este vorba despre păcatele ei, și-atunci s-a dus la o icoană a Maicii Domnului care era undeva acolo în apropiere și a căzut în genunchi și s-a rugat ei și-a zis, Maica Domnului, iartă-mă și lasă-mă să mă închin și eu Sfintei Cruci și promit că o să-mi schimb viața. Și așa s-a întâmplat, Maica Domnului a ajutat-o, a dezlegat-o, a lăsat-o să intre, și-apoi s-a dus și s-a spovedit la un preot, și-a plecat în Pustia Iordanului. Unde a petrecut patruzeci și șapte de ani în viață aspră, în viață pustnicească. Unde s-a luptat în continuare cu patimile ei, așa, pe viață și pe moarte, dar, prin harul lui Dumnezeu, a biruit. S-a curățit, s-a desăvârșit, și-a sfințit și sufletul și trupul. Și, prin rânduiala lui Dumnezeu, a fost descoperită acolo în pustie de către un preot evlavios, Zosima, căruia i-a povestit viața, și care a spovedit-o și-a împărtășit-o, și-apoi după un an l-a rechemat, și când a venit ea era deja moartă. Și acolo pe nisip scria când a murit, cum a murit, și Cuviosul Zosima a îngropat-o și-apoi el a istorisit viața ei, spre mângâierea monahilor și a nevoitorilor. Și pentru mângâierea a generații și generații de creștini și de nevoitori, până în zilele noastre. Nu întâmplătoare este această pomenire acum spre sfârșitul Postului Celui Mare.

    Cred că sunt cel puțin două motive. Primul, ar fi acesta: să ni se arate prin viața Sfintei Maria Egipteanca că postul nu este un scop în sine. Nu este o obligație religioasă de care trebuie să ne achităm, uneori cu eforturi foarte mari, și mai și cârtim, și mai ținem și mai nu ținem, că nu prea înțelegem de ce trebuie să-l ținem. Postul este un mijloc. Iată, de a ne curăți, de a ne sfinți. De a lepăda tot ceea ce ar putea să ne despartă de Dumnezeu. Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Păcatul ne-a despărțit de El. Ne-a înstrăinat. Și, vedeți în ce stare de urâțenie l-a adus păcatul pe om. Dar postul, rugăciunea, nevoința îi poate reda omului frumusețea cea dintâi; așa cum l-a gândit și l-a dorit Dumnezeu atunci când l-a creat pe om. Deci să avem în vedere acest lucru. Să înțelegem că postul nu este o obligație religioasă. Este un mijloc de a ne curăți de patimi și de a ne sfinți viața. De a dobândi harul lui Dumnezeu.

    Noi fără harul lui Dumnezeu suntem morți din punct de vedere duhovnicesc, chiar dacă funcționăm din punct de vedere biologic, dar duhovnicește suntem morți; lipsiți de bucuria de a trăi, cum spuneam și aseară. Doar harul lui Dumnezeu, dacă-l avem în suflet, în inimă, dă bucuria de a trăi. Așa că, posturile rânduite de biserică pentru aceasta sunt rânduite și să nu cârtim, să nu ne împotrivim. Și ca și creștini dreptslăvitori, ele nu sunt facultative. Trebuie să luăm și ca pe o ascultare, față de biserică, față de experiența bisericilor și a Sfinților noștri Părinți. În Biserica Ortodoxă nu trebuie să avem o atitudine protestantă, adică dacă vreau fac, dacă nu vreau nu fac, nu cu de la noi putere ne dezlegăm de la post. Ci dacă e să fie dezlegare trebuie să fie iată cu îngăduința preotului, a duhovnicului, uite Părinte, sunt bolnav, nu cred că o să pot să țin tot postul, iertați-mă, dezlegați-mă, ajutați-mă. Dar nu cu de la noi putere. Să nu avem această îndrăzneală, sau obrăznicie i-aș zice. Ci să ținem cu strictețe posturile rânduite de biserică pentru că ele sunt un rezultat al experienței oamenilor sfinți. Și nu sunt puse la voia întâmplării. Ele sunt spre binele nostru. Dacă le luăm în serios, de bună seamă.

    Și-apoi, al doilea motiv pentru care cred eu că s-a rânduit să fie pomenită Maria Egipteanca acum, în duminica a V-a, ar fi acela de a ne încuraja. Adeseori omul, după ce cade în păcat, este cuprins de descurajare. De deznădejde. Cum s-a întâmplat chiar de la început. Adam după ce a păcătuit, ce-a simțit? Rușine. S-a simțit gol. A simțit nevoia să se ascundă. Și-așa, cred că ori de câte ori păcătuim, avem aceeași senzație, de rușine. De gol. Și-am vrea să nu ne vadă nimeni, să nu ne mai știe nimeni. Sau poate că uneori ne mascăm, așa, ca să dăm bine, dar, nu e o atitudine sănătoasă. Diavolul, înainte de a păcătui, ne dă curaj. Ca să păcătuim. Cum a făcut și cu Adam și Eva și cu toți urmașii lor, până astăzi. A, nu e mare lucru. Dumnezeu minte. De aceea nu vă lasă să mâncați din pomul cunoștinței binelui și răului, ca să nu fiți ca El. Dar după ce ai păcătuit, apoi vine cu deznădejdea. A, ce am făcut eu n-a mai făcut nimeni. Eu nu mai sunt bun de nimic, eu sunt un om pierdut; ce-a simțit Iuda, vedeți, după ce și-a dat seama că a păcătuit, a deznădăjduit și s-a dus și s-a spânzurat. Mulți fac aceasta. Din deznădejde. Dar deznădejdea întotdeauna este de la diavol. Nu e de la Dumnezeu. De la Dumnezeu este nădejdea. Este încrederea. Și Apostolul Petru a păcătuit la fel ca și Iuda. N-a fost mai puțin grav păcatul lui. Care a făgăduit, a promis că nu se va lepăda de Domnul și când a fost strâmtorat s-a blestemat că nu-L cunoaște. Dar, Petru, a rămas împreună cu ceilalți Apostoli, Petru a plâns cu amar, dar n-a căzut în deznădejde. Și de aceea după Înviere vedeți, pe el îl caută primul. Și nu certându-l. Ci poate așa, cu un soi de gingașă ironie, zice, Petre, chiar Mă iubești? Mai mult decât ceilalți? Că el așa a zis. Și-acuma n-a mai avut curaj. Dar a zis, Doamne Tu știi toate. Tu știi că Te iubesc. Chiar dacă am făcut ce-am făcut, dar totuși în inima mea este ceva pentru Tine, nu? Și Tu știi aceasta. Și Domnul chiar știa. Nu degeaba l-a ales. Cum nici pe Iuda, nu degeaba l-a ales. Nu l-a ales ca să-I fie trădător, ci l-a ales ca să-I fie Apostol. În Iuda era ceva bun, și frumos, dar el s-a pervertit pe parcurs. S-a îmbolnăvit cu iubirea de bani. El avea punga. El ținea banii. Și-a prins gustul banilor. Și-așa s-a degradat. Și știți că-n Joia Mare așa cântăm, că Iuda cu iubirea de arginți bolnăvindu-se, s-a întunecat, la minte. Dar Domnul l-a ales pentru ceea ce era bun și frumos în el. Avea calități.

    Așa cum se întâmplă și în viețile noastre, ale preoților. Începem bine și pe parcurs ne putem degrada și noi, putem prinde gustul banilor, al puterii, sunt ispite care iată au fost și între Apostoli. Dar, este pocăință, este întoarcere. Cuvântul lui Dumnezeu zice, prin Psalmist, să nădăjduiască Israel în Domnul. De acum și până-n veac. Din straja dimineții până-n noapte să să nădăjduiască Israel în Domnul, că la la Domnul este multă milă. Și El va izbăvi pe Israel din toate fărădelegile lui. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului. Oricât de mult și de grav ar fi păcătuit, să știți că nu există păcat neiertat. Toate păcatele lumii au fost răstignite de Domnul pe Golgota. Toate. A luat asupra Lui. Ioan Botezătorul a dat această mărturie, a zis, Iată, Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii, păcatul lumii. Deci nu există păcat neiertat. Pot fi însă păcate neasumate. Nerecunoscute. Nemărturisite. Și ceea ce nu este asumat, nu este vindecat. Deci nu contează ce-ai făcut. Important este să recunoști. Da, uite Doamne, asta am făcut, și Tu știi deja că am făcut asta. Iartă-mă. Nu Te scârbi de mine, nu mă lipsi de dragostea Ta. Cum se căia David. Nu-Ți întoarce fața de la mine. Ci de la păcatele mele. Șterge-le pe toate. Și cu siguranță că Domnul va face aceasta, o face mereu. Vedeți, în fiecare Sfântă Liturghie, mai devreme așa am spus, Spală Doamne păcatele tuturor celor ce s-au pomenit aici cu Cinstitul Tău Sânge, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale tuturor Sfinților.

    Cei mai mari păcătoși pot deveni cei mai mari sfinți. Așa cum s-a întâmplat cu Maria Egipteanca, iată, o mare desfrânată, care a devenit o mare sfântă. Care inspiră Biserica până la sfârșitul veacurilor. Deci să nu deznădăjduim. Orice ar fi. Chiar dacă trebuie să suportăm rușine, poate o pedeapsă; Dumnezeu ne-a iertat, dar consecințele trebuiesc răbdate. Uneori sunt consecințe dureroase în urma păcatelor. Dar trebuie să le asumăm, așa cum a făcut unul dintre cei doi tâlhari. A zis, noi pe bună dreptate suntem aici. Iar El, adică Hristos, pe nedrept pătimește. Vedeți, aceasta este atitudinea sănătoasă; să răbdăm; și poate chiar și pe nedrept, uite că și Domnul pe nedrept a urcat pe Golgota. El nu era vinovat. Dar a asumat pe nedrept pentru că noi L-am învinovățit, începând cu Adam. Am zis, Tu ești de vină. A zis Adam, Tu ești de vină, pentru că mi-ai dat-o pe femeie. Femeia, șarpele. Vedeți? Și de-acolo, mereu Îl învinovățim pe Dumnezeu, câte voci nu strigă astăzi, unde este Dumnezeu, de ce rabdă Dumnezeu, de ce nu face Dumnezeu nimic?

    A făcut totul. Dar tot ceea ce se întâmplă rău în această lume este alegerea noastră a oamenilor, pe care Dumnezeu o respectă chiar cu riscul pierzaniei noastre veșnice. Iubirea lui Dumnezeu nu se impune. E o trăsătură a iubirii, de a nu se impune, de a respecta libertatea celuilalt. Observați, că Dumnezeu este atât de discret că dacă noi nu vrem să existe pentru noi nu există. Nu Se impune nimănui. Din respect. Dar tot răul care se întâmplă pe fața pământului este din cauza noastră. Este alegerea noastră. Și vedeți, sunt consecințe în lanț, de la Adam și până astăzi și până la sfârșitul veacurilor, pe care Dumnezeu le îngăduie, dar El ne-a arătat calea, El a venit în mijlocul nostru, iată prin Domnul Hristos, ne-a arătat ce trebuie să facem și cum trebuie să facem, este alegerea noastră. Hristos a zis, De voiește cineva, să vină după Mine. Dar doar cine vrea. Cine vrea iadul, să rămână în iad. Pentru veșnicie. Dumnezeu va răbda aceasta.

    Și, din Evanghelia acestei duminici, cred că ar trebui să mai remarcăm ceva foarte important pentru viața noastră duhovnicească. Înainte de Pătimirile Sale Domnul le-a prevestit ucenicilor ce urmează să li se întâmple. Și, Iacov și Ioan s-au apropiat de El și-au zis, Doamne, vrem să Te rugăm ceva. Dă-ne să stăm unul de-a dreapta, și altul de-a stânga în Împărăția Ta. Și Domnul a zis, Nu știți ce cereți. Veți putea oare să beți voi paharul pe care Eu îl voi bea? Și ei au zis, da. Tot neștiind despre ce vorbesc, dar au zis că da. Și într-adevăr, până la urmă și ei au băut paharul, dar, Domnul le-a zis, și le-a atras atenția, zice, Între voi nu trebuie să fie ca între oamenii lumești. Zice, Aici în lume stăpânesc cei puternici, prin autoritate. Dar între voi nu trebuie să fie așa. Ci cel ce va voi să fie cel mai mare, să fie slujitorul tuturor. Pentru că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El Însuși să slujească și să-Și dea viața pentru toți.

    Vedeți, e un pericol foarte mare. Care poate fi mascat cu dragostea. Cred că Iacov și Ioan, cumva din dragoste I-au cerut Domnului, din dorința de apropiere de El. Dar, Domnul a văzut un pic mai adânc în sufletul lor și al celorlalți ucenici, și în sufletele noastre, că acolo se ascundea și o dorință de stăpânire. De a fi deasupra celorlalți. Domnul a zis nu mai mare peste, cine vrea să fie mai mare peste voi. Ci mai mare între voi. Foarte subțire. Deci nu mai mare peste, ci mai mare între. Cine va voi să fie mai mare între voi, să fie slujitorul tuturor. Deci voința de stăpânire nu este a iubirii. Iubirea nu simte nevoia să stăpânească, ce ziceam mai devreme.

    Vedeți, Dumnezeu nu ne sufocă, nu ne constrânge. Nu Se poartă cu autoritate. Într-o clipă ar putea să piardă întreaga lume. Dar nu face asta. Ci ne oferă spațiu, de manifestare; chiar cu riscul pierzaniei veșnice. Iubirea de stăpânire însă, este o mișcare a egoismului, a mândriei. La care trebuie să fim foarte foarte atenți. Pentru că iarăși, se manifestă în biserică: și în rândurile nostre ale preoților și în rândurile credincioșilor. Dorința de a-i stăpâni pe ceilalți, adeseori mascată cu dorința de a face bine. Noi ne dorim binele celorlalți, dar e un bine pe care-l impunem, cu forța. Și aceasta nu e dragoste. Se întâmplă asta în foarte multe familii, nu? Foarte mulți părinți își terorizează copiii, cu dorința de a le face bine, dar e un bine impus. Și nu înțeleg că și copiii aceștia sunt persoane noi, care au și ele libertate, sigur până la o vârstă trebuie o oarecare constrângere. Că nu poți să educi un copil fără reguli. Dar vine o vreme când trebuie să-l lași să zboare. E cuvântul lui Dumnezeu: Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa. Deci părinții nu trebuie să manifeste o autoritate excesivă.

    Și trebuie să-și asume riscul pe care și Dumnezeu Și-l asumă, vedeți? Dumnezeu când îl face pe om Își asumă riscul pierzaniei. Ca și părinte, dacă naști copii, trebuie să-ți asumi acest risc, s-ar putea să ajungă oameni fericiți și sfinți, s-ar putea să nu. Tu-ți faci datoria, faci tot ce poți tu mai bine, dar cu toate acestea s-ar putea să nu ajungă toți copiii tăi în rai. Vedem în Parabola fiului risipitor: aceiași părinți, același tată, doi copii total diferiți. Dar, când cel mic vrea să plece de-acasă, nu-l oprește tatăl. Nu-i ține nici un fel de predică. Vezi, ai grijă, ce-o să ți se întâmple, o să te pierzi, vai de capul tău, nu. Îi dă partea lui de avere și-l lasă să plece. Și rămâne cu ochii în zare că poate poate într-o zi se va întoarce. Poate nu. Dar speranța nu i-a fost înșelată. Într-o zi, s-a întors. Cu inimă înfrântă și smerită și tatăl l-a primit bucuros, iarăși fără să-i țină nici o predică: vezi, ți-am spus eu, știam că așa o să ajungi. Nu. Nimic. Îl primește doar cu brațele deschise, face petrecere mare, cu care-l întristează pe celălalt, care era copilul cuminte, dar care nu iubea. Cu toată cumințenia lui, era un suflet rece. Vedeți, cumințenia iarăși nu este neapărat dragoste. Cumințenia poate să fie o perfecțiune din aceasta, bolnăvicioasă. Diabolică. O dorință, tot așa, de a fi adorat, și de Dumnezeu, și de oameni; să ți se plece toată lumea că ce om grozav ești tu. Nu e dragoste această cumințenie.

    Dar, revenind, dragostea respectă libertatea. Nu sufocă, nu constrânge. Să avem mare grijă. Să nu ne impunem niciodată punctul de vedere ci doar să-l propunem. Doar dacă suntem într-o poziție de autoritate, uneori trebuie să și impunem un punct de vedere. Și cei care sunt sub autoritatea noastră ascultă pentru că ei vor să asculte, nu pentru că li se impune. Bunăoară într-o mănăstire, călugării fac ascultare necondiționată nu pentru că starețul este un tiran. Ci pentru că ei au ales de bunăvoie să-și taie voia, să-și răstignească voia proprie. Deci nu e sclavagism. Ci este mortificarea de bunăvoie a patimilor. Așa, în orice domeniu, cine ascultă ascultă pentru că vrea. Nu pentru că i se impune. Și-atunci da; cel ce este în frunte este nevoit să impună o linie, o direcție, un punct de vedere. Dar și acolo, trebuie să fim totuși cu frică, cu teamă. Să-L rugăm pe Dumnezeu să glăsuiască El întotdeauna prin gura noastră, să nu vorbim așa doar de dragul de a vorbi. Ci să fim cu grija de a nu-l răni. Chiar dacă ești șef, să ai grijă să nu-l rănești pe subalternul tău, să-l respecți. Chiar dacă greșește, chiar dacă nu e potrivit, spune-i-o cu respect, uite, îmi pare rău, dar nu ești potrivit pentru această muncă, pentru această slujire. Dar niciodată să nu disprețuim pe nimeni. Pentru că atunci Îl disprețuim pe Domnul, Care Și-a dat viața pentru tot omul. El pe toți ne iubește în egală măsură. Și ori de câte ori disprețuim pe cineva, disprețuim dragostea lui Hristos. Adâncim rănile Lui și suferința Lui. Mare grijă. Chiar dacă cineva greșește sau face rău, să ne purtăm cu respect. Și cu bunăcuviință. Nu cu autoritate și dispreț. Așa cum vedem la Mântuitorul Iisus Hristos.

    El este modelul nostru. Și pe El să-L privim în fiecare zi, și să ne inspire fiecare clipă a vieții noastre. Dacă avem mereu privirea ațintită spre El, atunci fericiți vom fi și în veacul acesta și în cel ce va să fie. Dacă ne abatem privirea de la El, atunci suferința, întunericul și moartea vor cuprinde sufletele noastre. Dar, să ne ferească Bunul Dumnezeu pe noi pe toți de o osândă ca aceasta, și să ne ajute să mergem pe calea Domnului, pe calea crucii, până la ultima răsuflare, Amin. Iertați-mă.

 ***