Părintele Teofil  Roman  

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Vindecării  Slugii Sutașului 

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

17 iulie 2016     

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacucernici și preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    Auzind cuvântul acesta, înfricoșător aș zice, de la sfârșitul Evangheliei, îmi vine să-mi încep predica cu un cuvânt de rugăciune; adică Doamne, izbăvește-ne pe noi de întunericul cel mai dinafară, și ne fă vrednici de împărăția Ta, să fim și noi acolo unde este Avraam, Isaac și Iacov. Mă gândesc că nu avem altă scăpare, decât pocăința și rugăciunea, pentru că și noi semănăm foarte mult  cu Israelul de odinioară. Și atunci nu putem să zicem decât Doamne fie-Ți milă de noi, Doamne Tu cum știi, mântuiește-ne; nu ne lăsa să murim în păcatele noastre.

    Întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și sutaș a fost deopotrivă prilej de bucurie, și prilej de întristare. A fost prilej de bucurie pentru că S-a întâlnit cu un om atât de frumos din punct de vedere duhovnicesc. El era un ofițer roman, așadar un păgân, dar care s-a apropiat de Mântuitorul Iisus Hristos cu multă credință, în dorința lui de a alina suferința unui servitor al său. Așadar, pe lângă credința lui, avea și multă dragoste, iubire de oameni. În vremea aceea nu cred că se putea vedea foarte des ca un stăpân să poarte atâta grijă de un sclav, de un servitor. Dar iată că acest sutaș avea milă. Și dorea să aline suferința servitorului său. Dar avea și multă smerenie. Pentru că a zis: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele. Spune numai un cuvânt, și se va tămădui servitorul meu; pentru că și eu sunt om aflat sub stăpânirea altora, și la rândul meu am oameni sub stăpânirea mea, și îi spun acestuia du-te și se duce, și celuilat faci asta și face. Așadar sunt convins că și Tu vei putea, doar prin puterea cuvântului, să-l tămăduiești pe servitorul meu. Și Domnul a fost foarte uimit, foarte încântat, de această atitudine. Și a zis: În Israel nu am întâlnit atâta credință.

    Și cred că acesta este motivul pentru care Domnul deopotrivă S-a și întristat. Pentru că Și-ar fi dorit bine-nțeles ca și iudeii să fie oameni credincioși. Și de fapt ei au fost chemați, aleși de Dumnezeu ca să fie o mărturie de dreaptă credință pentru toate neamurile păgâne, pentru cei care nu-L cunoșteau pe adevăratul Dumnezeu. Dar din nefericire, iudeii s-au făcut mai degrabă pricină de sminteală pentru neamuri. Mântuitorul adeseori a avut cuvinte foarte aspre la adresa lor. Vă amintiți Evanghelia cu lunaticul, când a venit acel tată, tot așa, cu durere dar și cu îndoilă, și L-a rugat pe Mântuitorul să-i vindece copilul, Mântuitorul a zis: Neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? Așadar iată ce cuvinte: neam necredincios și îndărătnic. Așa a devenit Israelul din vremea lui Iisus. În altă parte Mântuitorul spunea despre ei că sunt neam viclean și desfrânat. Pentru că ei cereau semn. Zice: dă-ne nouă un semn din cer. Și zice Domnul:  Semn nu vi se va da, decât semnul lui Iona Proorocul. Adică Hristos este semnul lui Dumnezeu pentru Israel, și pentru lumea întreagă. Dar noi mereu, asemenea iudeilor, punem la îndoială pe Dumnezeu. Așadar iată, neam necredincios și îndărătnic, neam viclean și desfrânat. Și de aceea Mântuitorul deopotrivă a fost bucuros, pentru că a întâlnit un asemenea om ca și sutașul, capabil de o asemenmea credință, dragoste și smerenie, dar întristat, pentru că neamul Său, Israel, care era ales și binecuvântat pentru strămoșul Avraam, nu era în stare de o asemenea credință, de o asemenea credincioșie. Înțelegem, așadar, că oameni din afara lui Israel, oameni din afara Bisericii, care este Noul Israel, pot să fie mai buni decât credința lor. Și oameni care fac parte din poporul lui Dumnezeu, din poporul lui Israel, din Noul Israel care este Biserica, pot să fie mai răi decât credința lor. Vedem că tot omul este înzestrat, de fapt, cu chipul lui Dumnezeu. Tot omul are valoare spirituală. Tot omul este înzestrat cu foarte multe daruri de către Dumnezeu. Doar că acestea trebuiesc puse în valoare. Nimeni nu este de lepădat înaintea lui Dumnezeu.

    Am văzut cum acest sutaș, care era de altă credință decât credința dreaptă a lui Israel, a fost capabil de asemenea virtuți alese: de credință, de dragoste, și de smerenie. Și asemenea lui sunt nenumărați oameni din afara poporului lui Dumnezeu. Și prin urmare noi nu trebuie să-i disprețuim. Avem tendința de a-i disprețui pe cei ce sunt de alt neam, și pe cei ce sunt de altă credință. Mai ales în zilele noastre există un curent atât de nociv, care disprețuiește tot ce este în afara Bisericii. Dar iată nu este o atitudine bineplăcută lui Dumnezeu. Mântuitorul nu l-a disprețuit pe sutaș, ci dimpotrivă S-a bucurat de el și l-a dat exemplu. Așa cum a făcut și cu femeia cananeancă, și ea, o păgână. Dar care tot așa a fost capabilă de credință, de dragoste și de smerenie, în dorința de a-și izbăvi fiica de un demon. N-a considerat că este o umilință mare să fie considerată un câine, o cățea. A primit și pe aceasta. Și atunci Mântuitorul i-a zis: O femeie, mare este credința ta, fie ție cum voiești. Samarineanca. Nici ea nu era din poporul lui Israel, dar vedeți cum Domnul a tratat-o cu bunăcuviință. S-a apropiat de ea, i-a cerut un pahar cu apă… N-a disprețuit-o, n-a lepădat-o. Și atunci când ea a ridicat o problemă de credință, și L-a întrebat pe Mântuitorul unde este adevărata închinare, atunci i-a spus, dar fără să o umilească: Femeie, voi vă închinați la ceea ce nu știți, iar noi ne închinăm la ceea ce știm, pentru că mântuirea este din iudei. Iarăși, un lucru foarte important de reținut. Chiar dacă Israel este neam viclean și desfrânat, neam necredincios și îndărătnic, totuși, mântuirea este din iudei. Pentru că acolo a fost Fecioara Maria, acolo a fost Ioan Botezătorul, acolo S-a născut Hristos. Așa, și în Biserică. Chiar dacă nu reușim să fim pentru Mântuitorul Iisus Hristos pricină de bucurie ci mai degrabă pricină de întristare, pentru că și noi, nu avem virtuți mai alese decât Israelul de odinioară, totuși mântuirea este în Biserică. Dar, noi cei care trăim în Biserică nu trebuie să-i disprețuim pe cei din afara Bisericii, ci trebuie să le dăm prilej de a se apropia, de a cunoaște adevărul pe care noi îl avem în Biserica Ortodoxă. Foarte multă lume disprețuiește ortodoxia din pricina noastră, și a preoților, și a credincioșilor, pentru că nu reușim să fim o mărturie pentru adevărul lui Hristos; ci mai degrabă suntem și noi pricină de sminteală, prin păcatele noastre, prin faptele noastre. Este o contradicție foarte mare între ceea ce mărturisim cu gura și între ceea ce trăim cu viața și cu fapta. E o mare părpastie. Una zicem, și alta facem. Și de aceea, cei din afară sunt smintiți. Păi cum se poate să fie adevărul în Biserica Ortodoxă de vreme ce ortodocșii sunt atât de păcătoși, atât de plini de patimi și de răutăți. Bețivi și desfrânați și curvari și necredincioși, și așa mai departe, mincinoși, hulitori… Toate le vedem și le auzim în fiecare zi. Aceiași care suntem acum în biserică la Sfânta Liturghie, aceiași ieșim afară și vorbim urât, și înjurăm, și mințim, și disprețuim pe aproapele, și nu avem încredere în Mântuitorul Iisus Hristos…

    Nu e totuna să fii religios și să fii credincios. E o mare deosebire. Toți oamenii sunt religioși. Dar nu toată religiozitatea este mântuitoare, nu toată religiozitatea este dreaptă. A fi credincios lui Hristos este cu totul și cu totul altceva; iată, înseamnă a avea încredere în El și a-I dărui Lui toată viața. Și nădejdea. Ori, cum suntem noi credincioși lui Hristos, de vreme ce mergem, ca și creștini ortodocși, la vrăjitori, la ghicitori, la prezicători, cochetăm cu filosofiile orientale, cu yoga, și putem spune cu foarte multă ușurință: toate credințele duc la același Dumnezeu… Nu este așa. Este o înșelare, este o amăgire, ați văzut că Hristos i-a spuns samarinencei că mântuirea vine din iudei. Așadar putem fi și suntem și noi pricină de întristare pentru Mântuitorul Iisus Hristos, dar deopotrivă putem să-I fim și pricină de bucurie. Dacă vom reuși să dobândim și noi chipul sutașului. Adică întâi de toate să avem o credință dreaptă, și o credință statornică în Mântuitorul Iisus Hristos. Nu trebuie să credem într-un Dumnezeu abstract, într-un Dumnezeu necunoscut, așa cum spune multă lume: eu cred că este o forță, este o energie, dar nu știu cine este, sau contează mai puțin Cine este această forță. Eu am o relație specială cu Dumnezeu, dar de fapt nu-L cunosc pe acest Dumnezeu, nu merg la biserică, nu mă rog, dar spun că am o relație specială cu Dumnezeu. Este o amăgire, este o minciună. Nu poți să ai o relație adevărată cu Dumnezeul Cel Adevărat decât prin Biserică. Pentru că Biserica este stâlpul și temelia adevărului. În Biserică avem revelația Acestui Dumnezeu. Adică descoperirea pe care El ne-o face nouă oamenilor. Noi nu putem ajunge la Dumnezeu și nu-L putem cunoaște dacă nu ne arată El Însuși calea, dacă nu ne descoperă El ce trebuie să știm despre El, și despre noi oamenii. Deci să nu ne amăgim, că putem să-L cunoaștem pe Dumnezeu, că putem să avem o legătură strânsă cu El în afara Bisericii, și nebazându-ne viața pe Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, ci pe filosofiile noastre proprii de viață, sau pe amenstecături de învățături evanghelice cu învățături lumești, filosofii pagâne, și așa mai departe. Nu aceasta este calea mântuirii, ci calea mântuirii este Hristos și Biserica Sa. Zice Mântuitorul: Eu sunt Ușa. Prin Mine dacă va intra cineva se va mântui. Toți cei dinaintea mea sunt furi și tâlhari. Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Mine. Iată, și cei care sunt din afara Bisericii, se mântuiesc tot prin mila lui Hristos. Tot la Hristos trebuie să ajungă. Și așa înțelegem cum se mântuiesc cei care au plecat din lumea aceasta și nu L-au cunoscut pe Hristos. Dar au avut în ei virtuți care îi apropie de Hristos. Și-n Ziua Judecății, ei vor fi atrași de frumusețea lui Hristos. Cum zice Sfântul Pavel, în Epistola către Romani: că păgânii neavând lege, din fire fac ale legii.

    Așadar, nu ne putem mântui decât prin Hristos și prin Biserică. Și trebuie să avem în El o credință dreaptă și o credință statornică. Însă, nu se poate să fii credincios și să nu ai iubire de oameni. Să nu fii milostiv. Și să nu fii sensibil la nevoile aproapelui. Zice Sfântul Evanghelist Ioan că este iarăși o minciună să zici că-L iubești pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi, iar pe aproapele pe care-L vezi să-l disprețuiești, să-l lepezi, să-l judeci, să-l vorbești de rău, și așa mai departe. Deci trebuie să avem și o iubire milostivă față de aproapele nostru, oricine ar fi acesta. Vedeți că în Parabola Samarineanului milostiv, Mântuitorul zice cine a fost aproapele celui căzut între tâlhari, nu cine este aproapele meu. Adică cui sunt eu aproapele. Nu contează ce simte celălalt față de mine ci întotdeauna ce simt eu față de celălalt. Atitudinea mea față de celălalt, aceasta mă reprezintă înaintea lui Dumnezeu, aceasta mă face să fiu asemenea lui Hristos. Zice Domnul că: Prin aceasta se vor recunoaște ucenicii Mei, prin iubirea care va fi între voi, și întru voi, mai ales. Pentru că nu se poate să fie iubire între noi, dacă nu este mai întâi iubire întru noi, în inima noastră. Iar iubirea nu se naște în inima noastră decât prin pocăință sinceră, prin rugăciune neîncetată, și prin străduința de a face faptele credinței. Chiar dacă nu întotdeauna simțim, chiar dacă nu întotdeauna înțelegem, trebuie să ne siluim firea noastră căzută și bolnavă, înclinată mai mult spre rău decât spre bine. Și de asemenea nu se poate să fii iubitor de oameni, și să nu fii smerit. Iubirea nu poate să fie decât smerită. Dacă nu e smerită nu e iubire. Poate că este iubire de sine, dar nu este iubire duhovnicească, iubire curată, pentru că știți ce zice Sfântul Pavel despre iubirea cea adevărată, că: ea toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, ea niciodată nu cade. Iată trăsăturile unui om credincios, unui om care poate să Îl bucure pe Mântuitorul Iisus Hristos, unui om care face parte din Biserica Mântuitorului Iisus Hristos și trebuie să fie plidă și mărturie pentru toți cei care nu-L cunosc. Să fie credincios, să fie iubitor, și smerit. Și dacă nu le avem pe toate acestea atunci de la Domnul să le cerem și să ne străduim să le dobândim  cât mai suntem în viața aceasta. Aceasta este rațiunea de a fi a omului în  Biserică: dobândirea chipului lui Hristos. Dacă nu ne străduim să dobândim chipul lui Hristos, atunci tot ce facem noi este zadarnic, nu va avea valoare veșnică, mai devreme sau mai târziu se va risipi. Și vă amintiți iarăși acel cuvânt al lui Hristos din Sfânta Evanghelie, că: Cine nu adună cu Mine, risipește. Să rețineți acest cuvânt: cine nu adună cu Hristos, risipește. Cine nu merge pe urmele lui Hristos, cine nu-și întemeiază viața pe Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, va sfârși în întunericul cel mai dinafară.

    Dar să ne izbăvească Bunul Dumnezeu pe noi toți de o osândă ca aceasta, și apropiindu-ne de Mântuitorul Iisus Hristos astăzi în Sfânta Împărtășanie, în Sfânta Euharistie, cred că ne-am putea apropia cu aceste cuvinte minunate ale sutașului: Doamne, nu sunt vrednic să Te primesc sub acoperământul casei sufletului meu, dar spune numai un cuvânt, și se va tămădui și sufletul și trupul meu, Amin. Iertați-mă.

***