Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Duminica vindecării orbului din naștere

29 mai 2022

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte D., preacuvioase părinte C., iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat!

    Suntem în duminica a VI-a după Sfintele Paști, și, în Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, s-a făcut pomenire de vindecarea orbului din naștere, de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sunt două lucruri pe care aș vrea să le remarcăm și să le subliniem cumva, să le dezvoltăm, în acest context.

    Întâi de toate, problema suferinței. Suferința se datorează păcatului, căderii în păcat, faptului că omul s-a înstrăinat de Dumnezeu începând cu primii oameni Adam și Eva, și după aceea ei au continuat să-și trăiască oarecum viața pe cont propriu. Dar, această stare, în ființa omenească, a adus foarte multă durere, foarte multă suferință, foarte multă dezordine; și, în cele din urmă, moartea. Dar, din Evanghelia acestei duminici înțelegem că suferința poate să fie folosită până la urmă spre binele nostru, spre mântuirea noastră; spre slava lui Dumnezeu chiar. L-am auzit pe Mântuitorul răspunzând ucenicilor, care L-au întrebat cine a păcătuit, el sau părinții săi, de s-a născut orb? Și Domnul a zis, N-a păcătuit nici el, nici părinții săi; dar s-a născut așa pentru ca în el să se arate mărirea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu.

    În duminica slăbănogului L-am auzit pe Mântuitorul spunându-i acestuia, după ce s-a vindecat și s-au întâlnit în Templu, Vezi, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Deci acolo a fost vorba de o suferință din pricina păcatelor personale. Care au fost se pare multe și grele, și acelea au dus la slăbănogirea acelui om, care a zăcut treizeci și opt de ani până când i-a venit izbăvirea. Dar acum, la orb s-a spus N-a păcătuit nici el, și nici părinții lui. Deci această suferință n-a fost din pricina unor păcate personale, ci din pricina păcatelor tuturor oamenilor, începând cu Adam. Vedem cum suntem într-o legătură foarte strânsă; și chiar dacă nu avem păcate, totuși este posibil să suferim, și uneori foarte mult. Și aceasta pe mulți îi smintește. Și zic, dar de ce să sufăr, pentru că eu m-am străduit să fac voia lui Dumnezeu, să fac întotdeauna cele bineplăcute Lui, mă duc la biserică, mă rog, țin posturile, și de ce trebuie să sufăr atât de mult; de ce m-am îmbolnăvit de cancer, de ce mi-a murit copilul, și întrebări de felul acesta se ridică în sufletele celor care se străduiesc să trăiască după voia lui Dumnezeu, și totuși uneori se întâmplă să fie încercați, cu diferite dureri.

    Dar, esențial este să înțelegem astăzi că suferința, fie că este din pricina păcatelor personale, fie din pricina păcătoșeniei universale dacă vreți, a noastre, a tuturor, poate să fie întoarsă spre binele nostru. Poate să fie iată pricină de întâlnire cu Dumnezeu, așa cum a fost și la slăbănog și la orb. Această suferință a pricinuit întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Și mai mult decât tămăduirea celor doi, mulți oameni L-au cunoscut în aceste împrejurări pe Mântuitorul Iisus Hristos. Și I-au adus slavă. Au recunoscut că El este Mesia. Este Fiul lui Dumnezeu. Și această recunoaștere, aș zice că este chiar mai prețioasă decât vindecarea celor doi. Pentru că și într-o situație și în alta Mântuitorul de fapt Și-a dorit ca lumea să-L cunoască, să înțeleagă că El este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși.

    Și-acum, vin la cel de-al doilea aspect pe care aș vrea să-l observăm. Când s-au întâlnit în Templu, Mântuitorul și orbul vindecat, i-a pus această întrebare: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Și-a zis, Dar Cine este, Doamne, ca să cred în El? Este Cel Care stă în fața Ta. Și atunci a căzut în genunchi și a zis, Cred, Doamne, și I S-a închinat. Aici de fapt a vrut Mântuitorul să-l aducă pe orbul cel din naștere, și pe slăbănogul care a fost vindecat, și pe toți cei pe care i-a vindecat, la această credință a dorit să-i aducă. Și la aceasta sunt convins că dorește să ne aducă și pe noi.

    Întrebarea aceasta, Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? este și pentru noi astăzi. Credem cu adevărat că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși? Dacă da, lucrul acesta va trebui să se vadă din viața noastră, din faptele noastre. Credința dreaptă și puternică neapărat îl transformă pe om pe dinlăuntru. Îl face din păcătos sfânt. Cine cu adevărat L-a cunoscut pe Hristos, nu poate să nu-L iubească. Și nu mai poate să păcătuiască. Nu mai poate să facă rău nimănui, nici măcar o muscă nu este în stare să omoare, pentru că îi este milă de ea. Amintiți-vă de Cuviosul Dimitrie cel Nou, Basarabov. Din greșeală a călcat într-un cuib de pasăre și a omorât acolo niște puișori și după aceea toată viața nu și-a mai încălțat acel picior. Ca să-și răscumpere acel păcat. Pentru noi, poate că pentru mulți dintre noi, și pentru mine, recunosc, nu ni s-ar părea mare lucru. Și totuși vedeți, un om care cu adevărat L-a cunoscut pe Dumnezeu, are această milă în inimă. Îi este milă de întreaga lume, de întreaga zidire. Nu judecă pe nimeni, nu vorbește de rău pe nimeni. Este dispus să-și dea viața pentru oricine este în suferință. Se pune întotdeauna pe ultimul loc, nu are pretenții, nu are așteptări. Așa este omul care cu adevărat L-a cunoscut pe Hristos, care crede cu adevărat în Mântuitorul Iisus Hristos. Și dacă ne uităm la viețile sfinților, începând cu Sfinții Apostoli și până în zilele noastre, la toți sfinții descoperim acest chip, acest fel de a fi, pentru că L-au cunoscut pe Mântuitorul. Pentru că L-au iubit, și și-au dăruit Lui toată viața.

    Răspunsul la această întrebare, Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? va trebui să ni-l dăm fiecare, în taina inimii. Dar să o facem cu multă seriozitate. Pentru că de aceasta depinde soarta noastră, și aici, și-n veșnicie. Dacă vom da răspunsul cel bun, vom fi fericiți, și-n veacul acesta, și în cel ce va să fie. Dar dacă nu, atunci vom fi ca orbul din naștere înainte de vindecare. Un om care nu-L cunoaște pe Hristos, și nu crede în El, este ca un orb, care nu știe de unde vine, nici încotro se duce. Și mereu se împiedică, mereu cade, mereu se rănește, merge din păcat în păcat, din rău în rău. Așa este omul care nu-L cunoaște, sau care are o credință superficială, pentru că se poate și așa. Aparent să ni se pară că credem, dar în realitate, prin viața noastră, să contrazicem, cum s-a văzut la fariseii din vremea Mântuitorului. Ei erau oameni aparent profund religioși. Aparent. Dar în realitate nu erau. Pentru că ați văzut cum s-au purtat cu orbul, după ce a fost vindecat; cât l-au chinuit, cât l-au terorizat, și ironizat. Pentru că nu suportau că Cineva ar putea să fie mai bun decât ei.

    Și-așa se poate întâmpla. Să avem o credință superficială, dar în realitate să nu avem în inimă o legătură vie cu Dumnezeu. Deci să ne cercetăm cu seriozitate, fiecare dintre noi. Și să încercăm să dăm răspunsul cel bun la această întrebare: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Și dacă da, atunci la fel ca și orbul, să cădem înaintea Lui, să I ne închinăm, și să-I dăruim Lui toată viața noastră, și dacă vreți, toate păcatele noastre, și pe acestea să I le punem înainte, ca El să le ardă în focul iubirii Sale.

 A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și-n vecii vecilor, Amin. Hristos a Înviat!

 ***