Preasfințitul Teofil

Dreapta credință și viețuire

Duminica vindecării celor 10 leproși

18 ianuarie 2026 

  (…) Arie spunea că a fost un timp în care Fiul nu era. Dar Sfântul Atanasie și bine-nțeles toți episcopii care s-au adunat la Sinodul Întâi Ecumenic, au statornicit atunci dreapta credință și au spus ceea ce noi spunem mereu în Crezul nostru, că Iisus Hristos este Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl, dar mai înainte de toți vecii. Adică înainte de timp. Nașterea este din veșnicie și este Deoființă cu Acesta. Și această credință noi o păstrăm cu sfințenie, pentru că se întemeiază pe revelația pe care Însuși Domnul ne-o face, pe învățătura Sfinților Apostoli și a Sfinților noștri Părinți.

  Și de asemenea, Sfântul Chiril a trăit pe vremea Sinodului al Treilea Ecumenic, de la Efes, din anul 431, și el a luptat împotriva unei alte erezii, care era legată tot de Persoana Mântuitorului, și anume, un oarecare Nestorie, care era episcop, dar vedeți că și episcopii uneori pot greși, dacă nu sunt luminați de harul Duhului Sfânt; și ce spunea Nestorie, că în Iisus Hristos de fapt sunt două persoane: un Hristos Fiul lui Dumnezeu, născut mai înainte de veci din Tatăl, dar și un Hristos om, Care S-a născut în timp din Fecioara Maria. Și erezia lui s-a numit dioprosopism, adică două persoane. În limba greacă, prosopon înseamnă persoană. Sau față. Chip. Și de aici avem noi prosopul; cu care ne ștergem pe față. Vedeți, de unde vine prosop? De la persoană, chip. Ei, acest Nestorie așa spunea, că în Iisus Hristos sunt două persoane. Iar Sfântul Chiril și Sfinții Părinți de la Sinodul al Treilea Ecumenic au statornicit că în Iisus Hristos nu sunt două persoane. Ci Una singură; Persoana divină. Dar în care sunt două firi: Firea Dumnezeiască, pe care a primit-o prin naștere din veci din Tatăl, și firea omenească, pe care a primit-o prin naștere în timp din Fecioara Maria. De aceea Fecioara Maria poate să fie numită, pe bună dreptate, Născătoare de Dumnezeu. Atunci s-a statornicit și i s-a dat Maicii Domnului acest titlu, de Născătoare de Dumnezeu, pentru că Cel pe Care L-a născut este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, cum am spus mai devreme.

  Așadar, aceasta a fost marea lucrare a Sfinților Ierarhi Atanasie și Chiril, care sunt iată ocrotitorii parohiei dumneavoastră dar nu numai, pentru că ei se roagă și mijlocesc pentru întreaga biserică, pentru întreaga lume. De la ei ar trebui să învățăm și noi să iubim dreapta credință; să ne cunoaștem credința mai întâi, să nu fim oarecum nepăsători sau ignoranți în ceea ce privește credința noastră. Pentru că dacă nu avem o credință dreaptă, nu vom putea avea nici o viețuire dreaptă. Să știți că viața este în strânsă legătură cu credința. Credința pe care o avem ne influențează viața. Și atunci e foarte important să avem o credință dreaptă, pentru ca să putem să avem și o viețuire dreaptă. Să ținem minte acest lucru.

  Evanghelia acestei duminici, cu cei zece leproși, ne-a pus înainte zece oameni, zece bărbați, care erau bolnavi de lepră și care au crezut că Iisus ar putea să-i vindece. Au avut o credință puternică, au auzit despre El, că este trimis de la Dumnezeu, ei nu știau ce știm noi astăzi și ei nu cunoșteau învățăturile celor două Sinoade Ecumenice de care v-am pomenit. Dar ei credeau că Iisus vine de la Dumnezeu, însuși numele Iisus înseamnă Dumnezeu este Cel Care mântuiește. Și atunci ei au avut încredere că Iisus poate să-i tămăduiască de acea boală cumplită a leprei. Care în vremea aceea nu avea vindecare dar se pare că nici în zilele noastre nu prea are vindecare, deși sunt mai puțini bolnavi de lepră decât în acea epocă, totuși și-n zilele noastre încă mai sunt leproși și leprozerii. Și, L-au întâlnit pe Mântuitorul Hristos și I-au strigat așa, Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi. Și Domnul le-a zis, Mergeți și vă arătați preoților. Acest cuvânt ar fi putut să-i contrarieze, păi noi Ți-am cerut să ne vindeci și Tu ne trimiți la preoți? Sigur că acest îndemn al Mântuitorului avea logică, în acea vreme doar preoții puteau să constate o vindecare de lepră și să îi dea voie celui bolnav să se întoarcă în familie, pentru că altfel ei nu mai puteau locui împreună cu familia. Și de aceea le-a zis Domnul, Mergeți și vă arătați preoților, ca ei să certifice vindecarea voastră, și voi să vă puteți întoarce la familiile voastre. Ar fi putut să cârtească dar vedeți, au avut încredere. Și s-au îndreptat spre preoți, și pe drum au constatat că s-au vindecat. Unul dintre ei însă, care nu era iudeu, era samarinean, deci era păgân cu alte cuvinte, a simțit nevoia să se întoarcă înapoi și să-I spună Domnului mulțumesc. A căzut cu fața la pământ înaintea Lui și I-a mulțumit, a slăvit pe Dumnezeu, a văzut acolo mâna lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu, și a simțit nevoia să spună mulțumesc. Și Domnul a zis, Dar doar tu te-ai vindecat? Ceilalți nouă unde sunt? Pentru că Domnul știa că toți s-au vindecat. Dar se vede că doar acesta a simțit nevoia să spună mulțumesc.

  Și faptul că Domnul atrage atenția în acest fel nu este un reproș. Nu este o pretenție din partea Lui ca să I se spună mulțumesc. Pentru că, vedeți, El i-a vindecat și ei au rămas cu vindecarea, credem, dar înțelegem că este normal, este firesc, atunci când primești ceva în dar să spui mulțumesc. Aceasta este normalitatea. Și de aceea Domnul a atras atenția și ne-a rămas, iată, și nouă acest episod consemnat în Sfânta Evanghelie, pentru ca și noi mereu să ne amintim că trebuie să spunem mulțumesc. Întâi de toate lui Dumnezeu, Cel Care ne-a creat, Cel Care ne-a mântuit, de vreme ce ne-am înstrăinat de El iată, ne-a trimis Mântuirea în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos, și pentru tot ceea ce face pentru noi, binefaceri arătate sau nearătate, știute sau neștiute, se cuvine să-I spunem mulțumesc. Și să o facem, dacă se poate, din toată inima. Dacă nu, chiar și formal. Se vede că energia mulțumirii în noi este foarte slabă. Ca să cerem ceva, vom stărui timp îndelungat în rugăciune. Patruzeci de zile vom citi acatiste, vom ține post, ca să dobândim ceva de la Dumnezeu. Dar dacă vom dobândi, nu vom mai avea energia să mai spunem patruzeci de zile acatiste de mulțumire. Poate vom spune o dată mulțumesc Doamne, și s-ar putea să o și uităm foarte repede binefacerea lui Dumnezeu. De ce este așa, n-aș putea să explic, dar ține de nedesăvârșirea noastră.

  A fi mulțumitor este o stare de desăvârșire. De aceea zic, chiar dacă nu simțim, chiar și formal să ne învățăm, să ne deprindem să spunem mulțumesc Doamne, pentru orice, așa ca și copiii mici, vedeți, ei nu știu de ce trebuie să spună mulțumesc, dar părinții le spun, spune mulțumesc, spune sărut mâna, și copilul tot zice, așa, papagalicește, dar câți ani vor trece până când un mulțumesc se va umple de conținut? Mulți. Dar important este să o spunem, chiar și formal. Ca să ne educăm cumva, să ne predispunem spre această lucrare a mulțumirii.

  Sigur, în mod firesc mulțumim pentru cele bune pe care le primim de la Dumnezeu și și de la oameni. Și oamenilor să nu uităm să le spunem mulțumesc. Părinților noștri, dascălilor noștri, bunicilor noștri. Mereu să spunem mulțumesc pentru tot ceea ce am primit, pentru ceea ce avem, pentru ceea ce suntem, le suntem datori înaintașilor noștri, sau de multe ori un străin poate să devină un mare binefăcător al nostru. Și noi trebuie să fim recunoscători. Dar, și oamenilor și mai ales lui Dumnezeu trebuie să ne deprindem să spunem mereu mulțumesc pentru cele bune, dar desăvârșirea ar fi să putem să spunem și pentru cele mai puțin bune. Și pentru cele dureroase. Vă amintiți de Dreptul Iov? Și el a fost lovit de lepră; cu voia lui Dumnezeu, cu îngăduința lui Dumnezeu; satana l-a lovit cu lepră pentru că diavolul insinua că Iov este credincios doar pentru faptul că Dumnezeu îl protejează. Și atunci Dumnezeu a zis, poți să faci ce vrei, doar de sufletul lui să nu te atingi. Și așa, i-a distrus familia, averile și în cele din urmă l-a îmbolnăvit cu lepră și a ajuns și el pe gunoi, singur. Și soția lui i-a zis, Blestemă pe Dumnezeu și mori. Și el a zis, De ce vorbești ca o femeie nebună? Cum le-am primit pe cele bune, oare nu se cade să le primesc și pe cele rele? Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în mormânt, Domnul a dat, Domnul a luat, Numele Domnului să fie binecuvântat.

  Vedeți? Aici este desăvârșirea. Să poți să spui mulțumesc chiar și atunci când doare. Pentru că durerile până la urmă devin binefăcătoare, în perspectiva mântuirii, în perspectiva veșniciei durerile ne smeresc. Durerile ne dezleagă de lumea aceasta trecătoare. Durerile aprofundează legătura noastră cu Dumnezeu. Și atunci constatăm că ele până la urmă sunt binefaceri. Și atunci și pentru cele dureroase trebuie să spunem mulțumesc. Chiar și oamenilor care ni se pare nouă că ne fac rău sau ne nedreptățesc, și pentru ei, și lor trebuie să le spunem mulțumesc pentru că ei vădesc adevărata noastră stare lăuntrică.

  Dacă nu ești încercat poți să ai senzația că ești un om bun. Dar poate că este o falsă senzație, bunătatea adevărată se arată atunci când ești pus la încercare, atunci când ești neîndreptățit, atunci când ești lovit, atunci când ești ocărât, atunci se vede dacă ești cu adevărat bun sau nu. Și de aceea, oamenii care ne supără sau ne vatămă, într-un fel ei sunt ca niște doctori care vădesc boala noastră lăuntrică. Ne arată dacă suntem cu adevărat buni sau nu. Și-atunci nu trebuie să ne supărăm pe ei ci dimpotrivă, trebuie să spunem mulțumesc lui Dumnezeu pentru ei, că prin ei ne-a vădit boala și stricăciunea. Dar și lor putem găsi momente și prilejuri de a le spune mulțumesc. Pentru că mi-ai făcut de fapt un mare bine.

  Recent, am văzut un documentar, un reportaj despre niște martiri din biserica coptă din Egipt. Martiri din epoca noastră, care au fost omorâți doar pentru faptul că credeau în Iisus Hristos. Și cel care a făcut reportajul la un moment dat s-a întâlnit cu părinții celor care au fost uciși pentru credință și pe unul dintre acești părinți l-a întrebat, ce-ai face dacă ai avea în fața ta pe ucigașul copilului tău? Și el a zis, i-aș întoarce mâna și i-aș săruta-o, pentru că este mâna care l-a dus pe copilul meu lângă Iisus Hristos. Auziți? I-aș întoarce mâna și i-aș săruta-o, pentru că este mâna care l-a dus pe copilul meu lângă Iisus Hristos. Iată o gândire cu adevărat evanghelică. Cu adevărat o desăvârșire a iubirii, a smereniei, a mulțumirii. Iată că se poate. Se poate mulțumi chiar și pentru durere. Ce vă spuneam, posibil că a sunat un pic de nerealizat; și totuși este realizabil.

  Aceasta este calea mântuirii. Aceasta este desăvârșirea iubirii. Să putem întotdeauna să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate din inimă. Și nu numai Lui, ci și tuturor celor care ne înconjoară, pe care Bunul Dumnezeu i-a rânduit în preajma noastră. Tuturor să le spunem mereu mulțumesc, să le arătăm recunoștință din inimă, Amin. Iertați-mă.

                                                                               ***