Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Duminica vameșului și a fariseului

5 februarie 2023

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte R., preacuvioase părinte C., 

iubiţi credincioşi,

    Astăzi, începe în biserica noastră o nouă perioadă a anului bisericesc și anume, Perioada Triodului. Este o perioadă pregătitoare pentru marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, care este de dorit să fie și învierea noastră lăuntrică, încă de aici, din această viață și, apoi, bine-nțeles că în Ziua cea de Apoi toți oamenii vor învia, dar vor învia spre bucurie doar cei care încă din această viață L-au cunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos sau au tânjit măcar după El, după dragostea Lui, după bunătatea Lui, după adevărul Lui.

    Perioada aceasta se numește Triod de la cartea care se folosește la săvârșirea Sfintelor Slujbe în această perioadă. Sunt trei duminici pregătitoare pentru Postul cel Mare, duminica aceasta, și încă două, Duminica fiului risipitor și după aceea a Înfricoșatei Judecăți, și a Izgonirii lui Adam din rai; de fapt sunt patru duminici. Și apoi, duminicile Postului Mare, Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, și apoi în cele din urmă Marele Praznic atât de dorit de către noi toți. Pentru că toți ne dorim bucuria în suflet. Toți tânjim după bucurie; dar până la bucurie, iată trebuie să trecem și prin cruce, prin osteneală. Prin această osteneală a postului. Vom cânta la Paști aceste cuvinte, că a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. A venit prin Crucea Mântuitorului bucuria Învierii la toată lumea, dar, vine și prin crucea noastră, a fiecăruia. Noi toți avem de purtat o cruce, una care nu ține neapărat de alegerea noastră, de voința noastră, pur și simplu se întâmplă că trebuie să suferim, că trebuie să ostenim în această viață, dar, este de dorit ca și de bună voie să purtăm crucea aceasta a răstignirii patimilor noastre, care se împotrivesc iubirii lui Dumnezeu.

    Și cea mai mare patimă cu care trebuie noi să ne confruntăm în fiecare zi este mândria. Aceasta trebuie să o răstignim, zi de zi. Pentru că dacă nu o răstignim, atunci vom fi mereu în contradicție cu Dumnezeul nostru, Care este dragoste, Care este bunătate, Care este smerenie. Și cred că acesta este motivul pentru care această perioadă începe cu Parabola vameșului și a fariseului.

    Doi oameni care s-au înfățișat la Templu, înaintea lui Dumnezeu, ca să se roage. Fariseii erau o categorie de oameni foarte religioși; cel puțin din punct de vedere exterior respectau toate regulile cu foarte multă strictețe. Dar din nefericire, din punct de vedere lăuntric nu erau în aceeași stare de strictețe și de bunăcuviință pe care o afișau în exterior. Acolo se întâmpla să fie de mult ori răutate, invidie, și, mai ales, foarte multă mândrie. Tot ceea ce făceau, făceau ca să fie lăudați de oameni, și, iată că așteptau să fie lăudați și de Dumnezeu, să fie apreciați și de Dumnezeu, așteptau răsplată pentru tot ceea ce făceau. Cum s-a rugat fariseul? Dumnezeule Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, postesc, dau zeciuială, și mai ales, a zis, nu sunt ca acest vameș, el a văzut că acolo în Templu era și un vameș, pe care iudeii îi disprețuiau foarte mult, pentru că ei erau oameni aserviți  puterii romane, și în general poporul îi disprețuia pe vameși, și bine-nțeles că și acest fariseu, care, el era un om religios, totuși a avut o atitudine disprețuitoare față de acel om. Și lui Dumnezeu nu I-a plăcut această atitudine. Faptul că el se mândrea, faptul că el se îndreptățea, se considera pe sine bun înaintea lui Dumnezeu, mai bun decât alții, lui Dumnezeu nu I-a plăcut.

    Și niciodată lui Dumnezeu nu-I place mândria. Pentru că El nu este mândru, de aceea nu-I place mândria. Dumnezeu, marele Dumnezeu, Atotputernicul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, și înaintea Căruia toate se pleacă, totuși El este foarte smerit. În marea Lui dragoste și bunătate, este și foarte smerit. Observați cu câtă delicatețe Se poartă cu noi, cu câtă discreție; nu simte nevoia să fie băgat în seamă. Se bucură să fie iubit, și să Îi recunoaștem darurile, să-I mulțumim pentru ele, dar, nu ne izbește cu prezența. Dacă noi am vrea, sau dacă noi spunem că Dumnezeu nu există sau nu ne preocupă, nu ne interesează, vedeți El este atât de retras, încât noi putem să trăim ca și cum El nu ar exista. Este o prezență foarte foarte discretă, și foarte tăcută. Nu de puține ori noi ne-am aștepta ca El să fie mai prezent, mai viu, să ne izbească cumva cu prezența Sa, să ne convingă. Dar nu o face. Dacă tot ceea ce ne înconjoară, dacă toate darurile cu care El ne-a dăruit pe fiecare dintre noi nu ne conving, de prezența Lui, de înțelepciunea Lui, de dragostea Lui, ceva mai mult El nu poate să facă pentru noi.

    Așadar, Dumnezeu este pe atât de smerit pe cât este de mare și de Atotputernic. Și, ne dorește și pe noi să fim la fel. Să fim smeriți. De aceea, în parabolă Mântuitorul ni-l oferă ca pildă pe vameș. El era, da, un om păcătos. Și recunoștea acest lucru. De aceea când a ajuns la Templu n-a îndrăznit să se ducă în față, ci stătea ascuns, undeva, după o coloană, își lovea pieptul și zicea, Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului. Și zice Mântuitorul că el s-a întors mai îndreptat la casa sa. Adică lui Dumnezeu I-a plăcut atitudinea lui smerită, sinceră, și a revărsat peste el harul Său și i-a dat putere să-și îndrepte viața.

    Ceva asemănător am văzut nu de mult la Vameșul Zaheu. Iată, un om, tot așa, păcătos, disprețuit de toți, dar care și-a dorit să-L vadă pe Iisus. Să vadă Cine este Iisus. Mai mult decât o simplă curiozitate, să-L vadă, ci să vadă Cine este, să-L simtă, să-L înțeleagă. Și Domnul i-a cunoscut dorința inimii și l-a chemat pe nume. I-a zis, Coboară-te jos din dud, unde el s-a ridicat, în speranța de a-L vedea, că, zice, Astăzi vreau să rămân în casa ta. Și el s-a coborât și L-a primit cu bucurie, a făcut masă, dar la sfârșit a zis, Doamne, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Jumătate din averea mea o împart la săraci. Și iarăși, Domnului I-a plăcut această atitudine. Și-a zis, Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și el este fiul lui Avraam. Cei de afară, judecau, cârteau, Îl judecau pe Mântuitorul că a intrat în casa unui păcătos, dar Domnul n-a văzut în Zaheu doar un păcătos. Ci a văzut un fiu al lui Avraam, a văzut un om care Îl căuta pe Dumnezeu, așa păcătos cum era, dar Îl căuta cu sinceritate pe Dumnezeu.

    Și foarte mult Se bucură Dumnezeu de orice păcătos care se pocăiește, care vrea să-și schimbe viața, care vrea să pună început bun. Într-un alt moment zicea Mântuitorul către fariseii aceștia care se considerau buni, și mai buni decât alții, le-a zis acest cuvânt greu, pentru ei, dar pentru noi mângâietor; zice, Vameșii și desfrânatele intră înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Și de ce? Pentru că vameșii și desfrânatele, iată, pot să fie sinceri. Pot să cadă cu sinceritate în genunchi și să spună, Doamne, fie-Ți milă de mine; Doamne iartă-mă. În schimb, acești oameni, care aparent sunt religioși, care țin toate rânduielile cu strictețe, pot să fie foarte reci, foarte aroganți, foarte disprețuitori. Și să nu se bucure de mântuirea unui păcătos.

    Și aici trebuie să fim cu mare grijă, pentru că această ispită ne paște mai ales pe noi cei care mergem la biserică cu regularitate. Care ne străduim să fim cuminți, să fim corecți. Și în această corectitudine, poate să se nască și mândria aceasta că suntem mai buni decât alții. Să începem să-i judecăm și să-i disprețuim pe cei care nu vin la biserică, pe cei care nu postesc, pe cei care nu se roagă, în general pe cei pe care noi îi vedem și îi considerăm păcătoși. Și lui Dumnezeu nu-I place această atitudine. Pentru că El ne iubește pe toți, El dorește mântuirea tuturor, El n-ar vrea să se piardă nici un suflet. Domnul Hristos pe Cruce Și-a dat viața pentru toți oamenii. Un părinte, sau părinții în general, chiar dacă au în familia lor copii și mai buni, și mai răi, nu se simt bine atunci când cineva îi vorbește de rău pe copiii lor care fac prostii. Da, pe bună dreptate, dar totuși ei suferă. Nu le place ca să fie vorbiți de rău copiii lor. Oricât ar fi de răi. Și-atunci, Dumnezeu infinit mai mult suferă atunci când noi ne vorbim de rău unii pe alții sau ne judecăm sau ne disprețuim.

    Îmi amintesc, cu mulți ani în urmă, eram preot duhovnic la o mănăstire de maici, și într-o zi a venit o femeie, la mănăstire, ca să-și plângă necazurile, era părăsită de soț, avea vreo nouă copii, și îi era  destul de greu. Dar mi-a zis un cuvânt pe care nu l-am uitat, și n-o să-l uit toată viața. Care m-a impresionat foarte foarte tare. A zis, Părinte, am nouă copii, am printre ei și mai buni, și mai răi. Dar, zice, să știi că pe cei răi îi iubesc mai mult decât pe cei buni. Pentru că iau de la cei buni, și dau și la ceia răi, ca să-i țin pă lângă mine. Era moroșancă, era de undeva de acolo din zona Borșei, a Vișeului. Zice, Iau de la ceia buni și dau și la ceia răi, ca să-i țân pă lângă mine. Foarte tare m-a impresionat. Și-am zis, după aceea m-am dus în chilie și pur și simplu am izbucnit în plâns și-am zis, Doamne Dumnezeule, dacă femeia aceasta e în stare să gândească și să facă așa, Tu cum faci cu noi? Cu siguranță că la fel, vedeți și Dumnezeu, iubește și pe cei drepți și pe cei păcătoși, răsare soarele și peste unii și peste alții, revarsă ploaia, și roua dimineții și peste unii și peste alții, poartă de grijă și celor mai mari păcătoși, chiar dacă ei nu simt și nu recunosc, dar tot Dumnezeu este Cel Care ne dă viața, Care ne dă hrană. Fără de El nu putem, nici măcar să păcătuim. Noi putem păcătui pentru că Dumnezeu ne rabdă, pentru că Dumnezeu ne îngăduie, altfel noi n-am fi în stare să facem nici măcar păcatele. De aceea, să fugim de acest păcat al mândriei, să-l răstignim în toată vremea vieții noastre, nu doar în perioada aceasta a Postului celui Mare, ci în toată vremea vieții noastre să răstignim mândria. Să nu judecăm și să nu vorbim de rău pe nimeni, să nu disprețuim pe nimeni, ci dimpotrivă, să ne rugăm pentru sănătatea și mântuirea tuturor.

    Cuvântul cu care s-a încheiat Evanghelia de astăzi a fost acesta, că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, adică nu-i susține. Nu-i binecuvintează, în mândria lor. Dar zice, celor smeriți le dă harul Său. Mă gândesc că Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie, ocrotitorul parohiei dumneavoastră, care va fi pomenit săptămâna viitoare, dar noi ne-am întâlnit astăzi ca să-l cinstim, el a fost atât de mare, atât de puternic în credința sa și-n dragostea sa față de Domnul, pentru că a fost și foarte smerit. Dacă n-ar fi fost smerit, n-ar fi primit harul lui Dumnezeu care să-l întărească în suferințele cumplite pe care le-a îndurat, pentru dragostea lui Hristos. Foarte mult a pătimit. În acea vreme credința creștină era persecutată, de către autoritățile romane. Dar el, a avut tăria de a-L mărturisi pe Hristos. Și aceasta doar pentru că era smerit. Altfel nu era cu putință să primească harul lui Dumnezeu care să-l întărească și să facă față la cele ce s-au abătut asupra lui.

    Așa, și-n viața noastră, dacă ne vom smeri în fiecare zi, dacă ne vom recunoaște păcatele, dacă le vom mărturisi în Taina Spovedaniei și-n rugăciunea noastră zilnică, dacă ne vom strădui să punem în fiecare zi începutul cel bun, să ne schimbăm viața la fel ca și Zaheu, să încercăm să îndreptăm tot ceea ce a fost rău în trecutul nostru, atunci harul lui Dumnezeu se va revărsa cu îmbelșugare peste sufletele noastre, peste trupurile noastre, peste familiile noastre, peste lumea întreagă. Pentru că prin noi cei care ne străduim să fim în comuniune cu Mântuitorul Iisus Hristos, prin Biserica Sa, se revarsă mila lui Dumnezeu peste întreaga lume. Peste toți oamenii. Din toate timpurile și din toate locurile.

    A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, de acum și până-n veac, Amin. Iertați-mă.

  ***