Preasfințitul Teofil      

Duminica Tomii – Cuvânt la Sfânta Liturghie

26 aprilie 2020    

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Preasfinția voastră, preacuvioși părinți, preacuvioase maici, iubiți  credincioși

Hristos a Înviat!

    În tradiția liturgică a Bisericii noastre Ortodoxe, această duminică, a doua după Înviere, are două denumiri: se numește întâi de toate Duminica antipasca, și apoi se mai numește și Duminii Tomii, Duminica Sfântului Apostol Toma.

    Se numește Duminica Antipasca nu pentru că ar fi împotriva Paștilor, așa cum s-ar subînțelege din etimologia cuvântului. În limba greacă cuvântul anti nu înseamnă doar împotrivă. Are și alte sensuri, cum ar fi în loc de, sau la pol opus, sau chiar mult mai multe alte sensuri dacă ne vom uita în dicționar. Noi suntem obișnuiți doar cu sensul acesta de împotrivă a ceva. Așadar Antipasca înseamnă în loc de Paști. Duminica aceasta este de fapt a opta zi după Înviere, un simbol al veșniciei, dar este și prima duminică în care înnoim Praznicul Învierii. Avem această sărbătoare a anuală, foarte solemnă, pe care am pregătit-o cu patruzeci de zile de post, a fost apoi Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, și-apoi explozia de bucurie a Învierii. De astăzi înainte vom avea și o sărbătoare săptămânală a Învierii. În fiecare duminică noi vom înnoi Praznicul Învierii Domnului. Pregătit de cele două zile de post pe care le avem în fiecare săptămână: miercurea și vinerea. Care de fapt sunt în legătură cu Pătimirile Domnului. Miercuri pomenim Prinderea, vinerea Răstignirea. Este foarte important să înțelegem acest lucru, că duminica este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, pe care trebuie să o pregătim cu post și cu rugăciune, și la care trebuie să fim mereu prezenți. Sunt foarte rare excepții în care duminica nu se face pomenirea Învierii, întâmplându-se alte Praznice mari împărătești; atunci când se întâmplă Nașterea Domnului în ziua de duminică, sau Botezul Domnului. Sau în Duminica Floriilor, atunci nu se face pomenirea Învierii. Dar altfel în toate duminicile de peste an pomenim Învierea Domnulu nostru Iisus Hristos.

    Se numește Duminica Tomei, pentru că în această duminică facem pomenire de întâlnirea pe care a avut-o Sfântul Apostol Toma cu Mântuitorul Iisus Hristos cel Înviat, la opt zile după Înviere. În prima zi după Înviere, Mântuitorul S-a întâlnit cu ceilalți Apostoli, care erau undeva adunați, de frica iudeilur, și i-a bucurat pe toți cu prezența Sa, i-a încredințat că El este viu, le-a dăruit tuturor pace, dar Toma nu era de față. Și când s-au întâlnit, ceilalți ucenici i-au spus: Am văzut pe Domnul. Iar el a zis: Nu voi crede până când nu voi pune mâinile mele în coasta Lui și în rănile Lui. Și, Domnul l-a lăsat, iată, opt zile, știa care este de fapt frământarea lui, el își dorea să creadă. Și-ar fi dorit să fie adevărat ceea ce i-au spus colegii lui. Dar, avea această îndoială, această reținere, simțea nevoia de încredințare, poate se temea de înșelare. Acesta este un lucru bun, să ne temem de înșelare. Să nu primim cu ușurință orice arătare, orice vedenie, ci să ne încredințăm. Să punem la încercare, să ne rugăm, să întrebăm, să mărturisim duhovnicului când ni se întâmplă ceva deosebit, și după multă încredințare să acceptăm ceva ce ar putea veni de la Dumnezeu.

    Așa și Toma, probabil că a simțit nevoia unei încredințări. Și Domnul i-a venit în întâmpinare. Și după opt zile li s-a arătat iarăși. Era și el de față. Și, S-a îndreptat direct spre el și a zis Tomo, adu degetul tău încoace, și pipăie coasta Mea, și nu fii necredincios, ci credincios. Adică nu fii necredincios ci credincios, pentru că această bucurie și bunăvestire a Învierii va trebui să fie crezută de către ceilalți oameni pe cuvânt. Mărturia Apostolilor trebuia să fie crezută pur și simplu, fără semne și minuni, fără să li se arate Domnul. Așa că Toma trebuia  să se încredințeze ca să poată să-i încredințeze și pe alții. Și Toma a căzut în genunchi când s-a încredințat, și-a zis: Domnul Meu, și Dumnezeul Meu. Mare bucurie a fost atunci în inima lui. De nedescris. Și Domnul i-a zis apoi, Tomo, tu ai văzut, și ai crezut. Dar să știi că sunt mult mai fericiți cei ce n-au văzut și au crezut. Adică prin acest cuvânt Domnul îi fericește pe toți cei ce aveau să creadă, prin mărturia lor. Și între acești fericiți ne includem și noi. Pentru că și noi credem, fără să-L fi văzut pe Domnul. Credem pe mărturia Apostolilor, și pe mărturia iată a generații și generații de martori și de mărturisitori, până în zilele noastre.

    Este mare fericirea aceasta de a crede, undeva într-un psalm se și spune lucrul acesta, sunt fericiți cei ce se încred în Domnul, care umblă în căile Lui. Fericit ești, zice, și bine-ți va fi. Domnul, după Înviere, este deja pretutindenea. Noi spunem că a intrat prin ușile încuiate și li s-a arătat ucenicilor, dar El era prezent de fapt acolo, și era prezent și împreună cu Luca și Cleopa, era și împreună cu Tatăl și cu Duhul pe Scaun șezător, era și cu tâlharul în rai, deja le umplea pe toate ca un Dumnezeu. Doar în acele momente le-a deschis ochii ca să-L vadă, ca să-L recunoască, să se încredințeze că Cel Care a pătimit, este și Cel Care a înviat. Așadar, El este pretudindenea. Prezent, și la fel de prezent aici, în biserică, în sfântul locaș, prin dumnezeieștile Taine, dar la fel de prezent și în afara bisericii, în casele noastre, unde acum noi stăm adunați de frica bolii, nu de frica iudeilor, dar Domnul ne-a bucurat cu prezența Sa. Și în biserică, și acasă. Și la fel este mereu. El pretutindenea este. Trebuie doar să-I simțim prezența. Să ne curățim simțirile ca să Îl putem vedea și simți duhovnicește. Și dacă reușim să facem acest  lucru, atunci și sufletul nostru se umple de bucurie. Și ne vine și nouă să cădem în genunchi și să zicem la fel ca și Toma: Domnul Meu, și Dumnezeul Meu!

    Ce delicată această mărturisire: Domnul Meu, și Dumnezeul Meu! Sigur Dumnezeu este mare și minunat, este Dumnezeul întregului univers. Dar nu este suficient doar să-L recunosc că este Dumnezeul universului. El trebuie să fie și Dumnezeul inimii mele. Trebuie să am și această legătură specială cu El, personală, să pot să-I spun Domnul Meu și Dumnezeul Meu. Și Mântuitorul a făcut o mărturisire la un moment dat. A zis, Mă duc la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu, și la Dumnezeul vostru. Adică El avea o relație specială și unică cu Tatăl Său. Dar și noi, iată, avem această posibilitate, fiecare în parte, să avem o relație specială cu Dumnezeul nostru, o relație unică. Și de aceea putem să spunem și noi din toată inima: Domnul Meu și Dumnezeul Meu. Și dacă reușim să facem aceasta, atunci vom reuși să facem ceea ce au făcut Sfinții Apostoli după ce L-au văzut și L-au recunoscut pe Domnul. Să ieșim din ascunzișurile noastre. Să ne izbăvim de frică, și să-L putem mărturisi oriunde și oricând, chiar cu prețul vieții.

    Sfântul Apostol Toma ajuns până în India cu propovăduirea Evangheliei. Și acolo, în cele din urmă s-a săvârșit mucenicește. Dacă nu ar fi avut în inimă această bucurie, această legătură specială cu Domnul, n-ar fi fost în stare să facă aceasta. Dumnezeu a rânduit ca noi, iată să ajungem în Spania, alții în Portugalia, alții în alte locuri, în alte ținuturi în afara țării noastre. Și în aceste locuri în care Dumnezeu ne-a rânduit, poate chiar El ne-a trimis, este o mare taină această diaspora numeroasă, aici trebuie să trăim noi bucuria întâlnirii noastre cu Mântuitorul Iisus Hristos, bucuria Învierii Sale. Și aici trebuie să împărtășim această bucurie unii cu alții, toți cei ce credem, dar trebuie să o mărturisim și celor care nu cred, celor care nu-L cunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos, dar au atât de multă nevoie de El. Sunt foarte mulți oameni care-L caută pe Hristos fără să știe. Și mântuirea lor depinde de mărturia noastră.

    Să ne întărească Bunul Dumnezeu, să ne bucure sufletul, să veselească mereu inima noastră cu bucuria Învierii Sale, așa încât să-L putem vesti și mărturisi cu credință și cu tărie până la ultima noastră răsuflare, Amin. Hristos a Înviat!

 ***