Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

28 mai 2023 

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiți părinți, iubiţi credincioşi, 

  (…) să se întărească în credința că El a înviat din morți, că Cel Ce a fost răstignit și a fost îngropat, a înviat după trei zile, și mai mult decât atât, credința că El nu este un simplu om, nici măcar un mare prooroc, ci El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Care S-a făcut om, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire. Și în tot acest timp, de la Înviere până la Înălțare, și noi, împreună cu Sfinții Apostoli, am fost chemați să ne întărim această credință, că Hristos este Dumnezeu adevărat și om adevărat.

  Ca Dumnezeu El ne descoperă adevăratul chip al lui Dumnezeu, ne descoperă că Dumnezeu este dragoste, că Dumnezeu este Tatăl nostru Cel din ceruri, Care ne iubește, Care ne ocrotește, Care ne poartă de grijă, Care Își dorește ca noi copiii Săi să fim fericiți, dar bine-nțeles că El nu poate să ne constrângă, iubirea nu constrânge, de aceea Dumnezeu ne oferă libertate de exprimare, dacă noi vrem să ne împotrivim iubirii Lui, putem să facem acest lucru, dar, aceasta este până la urmă spre pierzania noastră. Dacă noi ne împotrivim lui Dumnezeu, dacă noi alegem altă cale decât cea care Dumnezeu ne-o arată și ne-o descoperă, pentru noi nu este șansă de mântuire.

  Iar ca om, Mântuitorul Iisus Hristos ne descoperă adevăratul chip al omului. Așa cum a trăit El aici pe pământ, ca și om, așa ar trebui să trăim noi toți oamenii. Și așa cum este El acum de-a dreapta Tatălui ca și om, slăvit, îndumnezeit, la fel, suntem chemați să fim și noi. Acolo suntem toți așteptați; unde este El acum, suntem toți așteptați, S-a rugat pentru aceasta Mântuitorul, în Ghețimani, a zis Părinte, Mă rog ca acolo unde sunt Eu, să fie și slujitorii Mei, adică toți cei care cred în Mine. Deci, e importantă și pentru noi această convingere, că Mântuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu desăvârșit, și om desăvârșit.

  Astăzi, biserica îi pomenește pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea. Ce s-a întâmplat atunci? Era pe vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare. S-a pornit o erezie, cum că Iisus nu este Dumnezeu adevărat. Chiar un preot a început să învețe acest lucru, un preot pe nume Arie, din Alexandria Egiptului, a început să răspândească această învățătură, că Iisus este inferior lui Dumnezeu Tatăl. Este o creatură inferioară a Tatălui. Că a fost un timp în care Fiul nu era, zicea Arie. Prin urmare nu trebuie să-I aducem închinare ca lui Dumnezeu. Și această învățătură, s-a răspândit cu foarte multă repeziciune pentru că are un soi de rațiune, cumva, este mai accesibilă rațiunii noastre decât Taina Preasfintei Treimi. Noi nu putem să cuprindem Taina Preasfintei Treimi, cum Dumnezeu este Unul în Ființă, și întreit în Persoane. Este de necuprins pentru mintea noastră. Dar a spune că Iisus este o creatură inferioară a Tatălui, este mult mai logic pentru mintea omenească. Și de aceea, învățătura lui Arie s-a răspândit cu foarte multă repeziciune și a făcut multă tulburare în biserică. Și-atunci, Constantin cel Mare a chemat pe toți episcopii creștini din acea vreme, ca să dezbată această problemă, care s-a ivit, și s-au adunat 318 Părinți, la Sinodul I Ecumenic. Ecumenic înseamnă din toată lumea, creștină, din acea vreme. S-au adunat la Niceea, și, au ajuns la concluzia că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat. Lumină din Lumină. Născut din Tatăl, mai înainte de toții vecii, adică fără început, dar nu făcut; nu creat. Ceea ce spunem în Crez. Primele Articole din Simbolul de Credință pe care noi le rostim la Botez, și de fiecare dată la Sfânta Liturghie, au fost alcătuite la acest Sinod I Ecumenic de la Niceea. Deci atunci s-a statornicit, pe temeiul Sfintelor Scripturi bine-nțeles, și pe mărturia Sfinților Apostoli, pe Sfintele Canoane care erau până la acel moment, că Iisus nu este o creatură inferioară a Tatălui, ci este Dumnezeu desăvârșit din Dumnezeu desăvârșit.

  Și această credință noi trebuie să o transmitem mai departe urmașilor noștri, copiilor noștri. Dacă credința nu este dreaptă, dacă nu este curată, dacă nu este așa cum ne-a descoperit-o Dumnezeu, atunci ea nu poate să-l ducă pe om la mântuire. O credință greșită duce și la o viețuire greșită. Și undeva, chipul omului se urâțește, dacă nu are o credință dreaptă și curată. Multă lume zice, apoi e bine oricum, nu contează cum crezi și în cine crezi, toate credințele duc la același Dumnezeu, important este să fii bun, să ajuți, dar dacă nu ai o credință dreaptă, și nu ești în legătură cu Dumnezeul cel adevărat, nu poți să fii bun; n-ai de unde. Pentru că noi nu avem atâta putere în noi încât să-i iubim pe toți oamenii. Doar Dumnezeu ne poate da această putere. Ori dacă noi nu avem legătura cu Dumnezeul cel adevărat, nu putem să fim buni, nu putem să facem fapte bune, oricât ne-am chinui, oricât ne-am strădui. Deci, important să reținem că doar o credință dreaptă te poate duce la o viețuire dreaptă.

  Femeia samarineancă, vă amintiți, duminica trecută, duminicile trecute mai bine zis, Îl întreba pe Mântuitorul unde este adevărata închinare. Pentru că samarinenii au construit un alt templu, separat de ce aveau evreii la Ierusalim, o credință amestecată și cu credințe păgâne, și, ea era preocupată, unde este adevărata închinare. Când a simțit că Iisus este omul lui Dumnezeu, L-a întrebat. Și ce i-a răspuns Domnul? Femeie, voi vă închinați la ceea ce nu știți. Iar noi, adică evreii, ne închinăm la ceea ce știm, pentru că mântuirea este din iudei. Deci nu este bine oricum și oriunde. În logica aceasta Mântuitorul ar fi trebuit să zică, este bine și la Ierusalim, este bine și la Garizim, nu contează, important este să te rogi și să faci fapte bune. Dar nu i-a dat un asemenea răspuns. Și i-a zis, voi vă închinați la ceea ce nu știți; adică închinarea voastră este o închinare rătăcită, este o invenție omenească, și poate chiar diavolească. Dar noi ne închinăm la ceea ce știm, pentru că credința poporului evreu este o credință revelată. Este descoperire de la Dumnezeu. Nu este invenție omenească. Așa, și în vremea noastră: nu este bine oriunde, și nu este bine oricum. Dar dacă avem îndoieli în credință, iată, suntem îndreptățiți să căutăm, să cercetăm. Dacă cineva se îndoiește de credința ortodoxă, are tot dreptul să caute. Și să se încredințeze. Dacă trăim în biserică, trebuie să trăim cu convingerea că aceasta este calea care duce la adevăr și la viață. Care ne mântuiește. Și că nu este altă variantă și altă posibilitate. Tot Mântuitorul a zis: Eu sunt ușa. Prin Mine dacă va intra cineva se va mântui. Deci nu este altă variantă. Doar o singură ușă, o singură poartă de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.

  Sfântul Nichifor Mărturisitorul, ocrotitorul parohiei dumneavoastră care va fi pomenit peste câteva zile, în 2 iunie, și el s-a luptat cu strășnicie pentru dreapta credință. Și în vremea lui s-a pornit o altă erezie, cum că este păcat să cinstești sfintele icoane. Că ar fi idoli. Și el s-a luptat, împreună cu alți Părinți din vremea sa, la Sinodul al VII-lea Ecumenic, să arate că icoana nu este idol, ci icoana este fereastră către Dumnezeu. Icoana nu se pune în locul lui Dumnezeu. Noi de fapt nu putem să-L zugrăvim pe Dumnezeu. Dumnezeu este de neînchipuit. În nici o icoană nu apare chipul lui Dumnezeu Tatăl. Noi putem să-L zugrăvim pe Mântuitorul Iisus Hristos dar după fața omenească. După chipul Său de om. Care a fost văzut, a fost pipăit, de către Sfinții Apostoli. Sfântul Toma, nu, a pus mâna în coasta Lui rănită, după Înviere. De aceea noi putem să-L zugrăvim pe Mântuitorul în icoană, pentru că El a fost văzut ca om, El a trăit ca om în această lume. Apoi pe Maica Domnului și pe Sfinți, ei sunt persoane reale, istorice. Cumva este ca și fotografia. Dacă avem în casă fotografia cuiva drag, care este departe, sau a murit, și sărutăm acea fotografie și vărsăm o lacrimă pe ea, dragostea mea nu se îndreaptă spre hârtie. Ci spre persoana care este închipuită acolo. Dar, eu sărut hârtia de dragul persoanei. Care este acolo, închipuită. Așa este și icoana. Noi sărutăm lemnul, sau hârtia sau ce o fi. Aducem tămâiere în fața lor. Dar de fapt noi cinstim persoana care este reprezentată acolo, care, ele toate sunt persoane reale, persoane care L-au cunoscut pe Dumnezeu, L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima. Acum ei sunt împreună cu Dumnezeu, vedeți, s-au îndumnezeit. Ei fac aceleași minuni pe care le-a făcut Domnul Hristos, nu, toți sfinții. În viață fiind, au făcut minuni, scoteau demoni, tămăduiau boli, mergeau pe apă ca și pe uscat, nu? Și Sfinții au făcut aceleași minuni ca și Domnul, dar și după moarte, ei își continuă lucrarea în viața Bisericii, Sfinții ne aud, ne văd, pot să intervină în viața noastră dacă îi chemăm și îi rugăm.

  Deci aceasta este dreapta credință pentru care Sfântul Nichifor s-a luptat. Și, înseamnă că și noi suntem chemați să ne apărăm credința, să ne mărturisim credința. Întâi de toate să o cunoaștem.

  Să nu fim nepăsători față de credința noastră. Se simte de multe ori așa, un atașament sentimentalist față de credință, față de biserică. Zic mulți, apoi eu cred, că așa au crezut moșii și strămoșii, eu nu mă schimb, nu mă interesează. Nu este o atitudine sănătoasă. Dacă noi trăim în biserică, repet, trebuie să trăim cu convingerea că aceasta este credința care îmi dă viață. Care mă mântuiește. Și această credință eu vreau să o transmit și copiilor mei, pentru această credință sunt în stare să-mi dau viața. Vedeți, toți Sfinții, în special Sfinții Mucenici, Apostolii și Sfinții Mucenici și-au dat viața pentru Hristos. De ce? Pentru că aveau această convingere, că dacă se leapădă de Hristos pierd totul, dar dacă își dau viața pentru Hristos, câștigă totul. Ori dacă cineva are doar așa un atașament sentimental față de credință, la vreme de încercare nu-și va putea da viața pentru Hristos. Mai degrabă va face compromisuri. Îi va întoarce spatele. Va prefera beneficiile acestei lumi, dar care sunt amăgitoare și trecătoare. Într-o zi, toate cele lumii se risipesc. Vedeți, cum într-o clipă se poate pierde totul. Într-o clipă, într-un moment pe care doar Dumnezeu îl cunoaște noi vom părăsi lumea aceasta. Și-atunci cu ce rămânem? Nu rămânem decât cu ceea ce avem în inimă, în suflet. Aceasta este bogăția care ne însoțește în veșnicie.

  Deci, să iubim credința noastră, să o trăim, să o cunoaștem, să o mărturisim, la nevoie să o apărăm. Și atunci, Însuși Domnul ne va apăra și El pe noi, potrivit cuvântului Său. Zice, Cine Mă va mărturisi pe Mine și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu, în Ziua cea de Apoi, dar, de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în mijlocul acestui neam desfrânat și păcătos, și Eu Mă voi rușina de el în Ziua cea de Apoi.

  Dar, să nu fie una ca aceasta pentru nici unul dintre noi, ci Domnul să ne primească pe toți cu milostivire, la masa Sa, la casa Sa, în Împărăția Sa, Amin. Iertați-mă. 

                                                                                       ***