Preasfințitul Teofil
Duminica Sfintei Cruci – Cuvânt la Sfânta Liturghie
19 martie 2023
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Preacinstiți părinți împreună slujitori, iubiţi credincioşi,
Iată suntem la mijlocul Postului celui Mare. Și astăzi ne-a fost pusă înainte Cinstita Cruce, ca un popas duhovnicesc acum la mijlocul Postului, să ne odihnim puțin, să luăm un pic de putere, un pic de întărire, ca să putem să ducem pe mai departe lupta cea bună, cu păcatul, și cu toate cele ce ne stau împotrivă; toate cele care nu ne lasă să ne apropiem de Domnul, și să-I urmăm.
Avem nevoie, așadar, de întărire, avem nevoie de mângâiere, avem nevoie de curaj, și nu putem din altă parte să primim, decât de la Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru că și Domnul a pătimit, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, dar a pătimit cu dragoste, a dus Crucea cu smerenie, cu răbdare, până la capăt; până la ultima răsuflare. Măcar că I-a fost sugerat să fugă de Cruce, să Se lepede de Cruce. Chiar Apostolul Petru I-a zis la un moment dat, Doamne, să nu Ți se întâmple Ție una ca aceasta. Când Domnul le vorbea despre Pătimirile Sale, ei s-au speriat, s-au înfricoșat. Și-atunci L-au îndemnat să fugă de Cruce. Dar Domnul i-a zis lui Petru atunci, Nu cugeți cele ale lui Dumnezeu ci cele ale oamenilor.
Înțelegem că este omenește a fugi de cruce, nouă oamenilor nu ne place să purtăm crucea, să suferim. Dar, a purta crucea cu dragoste, cu răbdare, cu smerenie, cu încredere, este dumnezeiește. Și Mântuitorul așa a făcut. A purtat Crucea. Și, de aceea, atunci când noi suntem obosiți și osteniți, dacă poposim în fața Crucii lui Hristos, dacă plecăm genunchii în fața Crucii lui Hristos, atunci și noi primim putere, primim curaj, primim mângâiere, și putem să ducem mai departe lupta noastră, ostenelile noastre, până la ultima răsuflare, cât Domnul ne va îngădui în această lume, în această viață.
Astăzi, în Sfânta Evanghelie am auzit câteva cuvinte aparent grele, din gura Mântuitorului Iisus Hristos, dar dacă le vom înțelege drept, ele ne vor fi de mare folos. Ele de fapt sunt singurele, dacă le împlinim, singurele mântuitoare pentru noi. A zis Mântuitorul că cine va voi să-și mântuiască sufletul și-l va pierde. Dar cel care-și va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va afla. Cum anume să vrei să-ți mântuiești sufletul, și să-l pierzi în același timp? Da, este o variantă omenească de a ne mântui. Noi toți căutăm mântuirea, vedeți, în dorința noastră de a ne fi mai bine, în dorința noastră de a duce un trai mai bun. Aceasta de fapt este o formă de mântuire, pentru că noi nu suntem mulțumiți cu viața noastră, cu felul nostru de a fi, și-atunci ne dorim ceva mai mult, ceva mai deplin, ceva mai adevărat. Și de aceea căutăm să ne îmbunătățim viața; dar facem aceasta de multe ori fără Dumnezeu. Rupți de Dumnezeu. Și-atunci, toată încercarea noastră până la urmă se dovedește a fi zadarnică. Am ostenit mult, muncim mult, și vedeți, că se adeverește în viața fiecăruia. Foarte mult ne ostenim, foarte mult muncim ca să avem un trai mai bun, pe când reușim să facem o casă, sau să îmbunătățim ceva din punctul nostru de vedere, ne trezim că suntem bătrâni, că suntem bolnavi, și că nu ne mai putem bucura de nimic. Și-aici se vede că totul este, cumva, în zadar, este deșert. Dorința aceasta a noastră de mântuire din punct de vedere omenesc, nu are sorți de izbândă. Dar zice Mântuitorul, Cel care-și va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va afla.
Ce înseamnă să-ți pierzi sufletul pentru Hristos? Înseamnă să mergi pe urmele Lui. Să asculți cuvântu Lui. Să împlinești Poruncile Lui. Și aceasta, din punct de vedere lumesc, înseamnă pierdere. Dacă noi luăm în serios cuvântul lui Dumnezeu, intrăm în contradicție cu duhul acestei lumi. Din punct de vedere lumesc, un om credincios este de fapt un om disprețuit, un om lepădat, așa cum și Domnul Hristos a fost. El era Fiul lui Dumnezeu. Și a făcut ascultare față de Tatăl, dar pentru aceasta a fost disprețuit și lepădat de oameni. L-au judecat pe nedrept, L-au răstignit, L-au osândit la moarte. Vedeți, n-a fost atractivă viața Lui sau felul Lui de a fi, nu i-a atras pe oameni, sau, oricum, pe foarte puțini; pe cei care au înțeles cuvântul Lui. Și aceștia au fost Sfinții Apostoli și mulți alți ucenici care I-au urmat, dar oricum, foarte puțini. Cei mai mulți s-au lepădat de El, L-au disprețuit. Nu L-au înțeles.
Și-așa, se poate întâmpla și cu noi; dacă noi trăim creștinește, dacă vrem să trăim creștinește, vom constata că intrăm în contradicție cu duhul acestei lumi. Că oamenii nu ne mai iubesc, oamenii lumești, nu ne mai iubesc, nu ne mai apreciază, nu ne mai laudă, dacă noi ne purtăm smerit, dacă noi ne purtăm frumos, dacă nu mințim, dacă nu furăm, s-ar putea să nu fim iubiți, și apreciați de oamenii lumești. Dar totuși, noi nu putem renunța. Pentru că dacă renunțăm la Hristos, dacă renunțăm la Evanghelie, la cuvântul lui Dumnezeu, atunci cu adevărat suntem oameni pierduți. Dar dacă ne pierdem pentru cele ale lumii, ne câștigăm totuși pentru Dumnezeu, ne câștigăm pentru veșnicie.
Și-a mai zis Mântuitorul, că Ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Nimic. Lumea întreagă dacă am câștiga-o, n-ar însemna nimic. Un suflet de om valorează mai mult decât întregul univers. De aceea merită să ne sacrificăm pentru Domnul, să ne dăruim Mântuitorului Iisus Hristos, să mergem pe urmele Lui, și să nu ne fie rușine de Crucea Lui. S-a spus și acest cuvânt în Evanghelia de astăzi: Cine se va rușina de Mine, și de cuvintele Mele, în mijlocul acestui neam desfrânat și păcătos, și Eu Mă voi rușina de el în Ziua cea de Apoi. Deci să nu ne fie rușine de Domnul, să nu ne fie rușine de Crucea Lui, să nu ne fie rușine de faptul că suntem creștini, de faptul că suntem creștini ortodocși. Să mărturisim lucrul acesta, și mai ales prin viața noastră, nu neapărat prin vorbe. Că dacă noi prin vorbe spunem că suntem creștini ortodocși, dar prin fapte contrazicem, și nu ne purtăm ca atare, atunci mai degrabă suntem o pricină de sminteală pentru lume. Și-atunci nu. Mai ales să mărturisim prin viața noastră, prin faptele noastre. Prin felul nostru de a fi, să arătăm că noi suntem creștini. Că noi Îl cunoaștem pe Mântuitorul Iisus Hristos, Îl iubim, Îi păzim Poruncile, și vrem să mergem pe urmele Lui, până la ultima răsuflare.
Și încă un cuvânt a mai zis Domnul în Evanghelia de astăzi, cu acest cuvânt s-a încheiat Evanghelia; zice, Sunt între voi unii care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere. În momentul în care a rostit Domnul acele cuvinte, ele s-au adeverit pentru câțiva dintre ucenicii Săi, care au urcat cu El pe Muntele Tabor, și L-au văzut schimbat la față, L-au văzut în lumină. E vorba de Petru, Iacov și Ioan. E mare lucru să-L vezi pe Dumnezeu, să vezi lumina lui Dumnezeu, încă din această viață. Acești ucenici au avut parte. Dar de-a lungul istoriei și al vieții Bisericii până în zilele noastre au fost foarte mulți oameni credincioși, oameni smeriți, care au văzut aceeași lumină, L-au văzut pe Dumnezeu în lumină, fiind în stare de rugăciune, în stare de smerenie. S-au bucurat să vadă lumina lui Dumnezeu, încă din această viață.
Și-atunci, înțelegem că și pentru noi s-ar putea adeveri aceste cuvinte. Și chiar ne-am putea ruga: Doamne, să nu mă lași să mor, până când nu Te voi vedea, până când nu mă voi bucura de Tine, încă din veacul acesta. Să ne împărtășim de harul Lui, de lumina Lui, să avem încredințare că Dumnezeu este viu, că El ne iubește. Și dacă primim această încredințare, atunci cu adevărat, nimic nu ne mai poate clătina, nimic nu ne mai poate atinge din cele ale lumii, pentru că bogăția noastră cea mai de preț este aceasta va fi: lumina lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, dragostea Lui.
Și zic, iarăși, să ne învrednicească Bunul Dumnezeu pe noi pe toți de această bucurie, și de această lumină, încă din această viață, Amin. Iertați-mă. Dumnezeu să vă binecuvinteze.
***