Preasfințitul Teofil

Duminica Sfântului Ioan Scărarul – Vindecarea fiului lunatic

Cuvânt la Sfânta Liturghie

14 aprilie 2024

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacinstiți părinți împreună slujitori,

 iubiți credincioși,

    Ne aflăm iată în Duminica a patra a Postului celui Mare, închinată Sfântului Ioan Scărarul. Un Sfânt care prin viața și prin învățătura lui ne-a arătat că viața creștină este o desăvârșire treptată, în trepte. De aceea el se numește Scărarul, Ioan Scărarul, pentru că el a arătat că desăvârșirea vieții creștine este așa, în trepte, în scări. Nu putem să fim de la început desăvârșiți, să fim sfinți. Trebuie să începem de undeva de jos, trebuie să luptăm mai întâi cu patimile trupești, și-apoi trebuie să începem să luptăm și cu cele lăuntrice, cu cele sufletești, care sunt mult mai subtile și mai greu de dovedit. Dar prin harul lui Dumnezeu, toate sunt cu putință. Mântuitorul pentru aceasta a venit, ca să ne curățească de întinăciunea păcatului și să ne sfințească pe toți, să ne facă pe toți întru totul asemănători Lui.

    Acum eu aș vrea să medităm puțin la Evanghelia acestei duminici. În care am văzut, întâi de toate, suferința unui tată. A unui părinte. Care avea un copil îndrăcit. Și se vede că din fragedă copilărie pătimea, și pătimea mult, și a alergat cu el peste tot, dar nicăieri n-a găsit izbăvire. A ajuns cu el chiar și la ucenicii Mântuitorului, și în cele din urmă ajunge în fața Domnului Hristos, și Îi povestește despre suferința lui, și cumva cu un soi de reținere și de îndoială, că acum deja era obosit. Zice, De poți, fă ceva. Ajută-mă. Și Domnul i-a zis, De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și-atunci, omul acela a căzut în genunchi și cu toată durerea inimii, cu lacrimi, a zis, Cred Doamne, ajută necredinței mele. Adică și cred, dar mai degrabă aș vrea să cred. Adică el simțea că nu are o credință îndestulătoare. Dar în acel moment își dorea izbăvirea copilului său.

    Iată o suferință în care cred că se regăsesc foarte mulți părinți. Și părinți trupești, dar și părinți duhovnicești. Toți suferim din pricina copiilor noștri. Pentru că-i vedem înlănțuiți de felurite patimi, de puterea celui rău, și constatăm că nu putem să facem mai nimic. Alergăm peste tot, mergem și la psiholog, mergem și la psihiatru, venim și la biserică, mergem și la preoți, și nu primim ceea ce ne dorim, și suntem realmente disperați, profund îndurerați. Și-atunci, nu ne rămâne nici nouă decât să cădem în genunchi înaintea Domnului, și să strigăm din toată inima, Cred Doamne, ajută necredinței mele. Adică, Doamne doar Tu, dacă vrei, poți să mă ajuți, poți să miluiești, pe copilul meu, pe fiul meu, pe fiica mea. Nu cred că este o suferință mai mare pentru un părinte, decât să-și vadă copilul înlănțuit de patimi; să-l vadă că se pierde sub ochii lui și să nu poată să facă nimic. Cred că așa înțelegem acel cuvânt al Mântuitorului, pe care l-a rostit când urca spre Golgota, și femeile din Ierusalim au început să-L jelească, știți, Săracul, vai, ce greu, ce suferință. Și Domnul zice, Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine. Ci plângeți-vă pe voi, și pe fii voștri, pentru că vin zile când iată vor ferici pe cele sterpe și pântecele care nu nasc. Auziți, vor ferici pe cele sterpe și pântecele care nu nasc. Nu vi se pare că trăim asemenea vremuri, în care sunt mai fericite cele sterpe? Pentru că cele care au copii, și îi văd înlănțuiți de droguri, de fel și fel de dependențe, și nu pot să facă nimic, este cumplit de greu și de dureros. Dar, totuși. Nu trebuie să deznădăjduim. La Dumnezeu toate sunt cu putință. Iată, dacă vom cădea în genunchi înaintea Lui cu toată durerea inimii, sunt șanse. Îmi vine în minte acum mama Fericitului Augustin, care tot așa suferea. Când Augustin era tânăr era un tânăr foarte pătimaș. Ea ar fi vrut să fie credincios dar nu era, și respingea credința. Dar ea se ruga, și rugăciunea ei a biruit. Și Sfântul Ambrozie i-a zis, Nu se putea să piară fiul atâtor lacrimi. Ce cuvânt, ce mângâiere. Da. Nu se poate să piară copiii care sunt totuși iubiți, și pentru care cineva se roagă din toată inima. Chiar dacă nu vom vedea imediat mântuirea lor, izbăvirea lor, dar într-un sfârșit se va întâmpla. Poate chiar dincolo de mormânt. Pentru că noi ne rugăm și pentru cei adormiți. Și nădăjduim în mântuirea tuturor. Noi nu afirmăm ca dogmă mântuirea tuturor. Dar o tânjim. În rugăciunea noastră ne rugăm pentru mântuirea tuturor. Pentru că și Dumnezeu Își dorește ca toți oamenii să se mântuiască. Și noi de asemenea în rugăciune exprimăm această dorință, ca toți, de va fi cu putință, să se mântuiască prin mila lui Dumnezeu.

    Și-apoi, în Evanghelia acestei duminici mai vedem o mare suferință. Și anume suferința Tatălui nostru Celui din ceruri. Care suferă pentru necredința poporului Său. Ce cuvânt greu a zis Domnul, Neam necredincios și îndărătnic. Până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda. Ce suferință mare, în dragostea lui Dumnezeu. Undeva zice prin gura unui profet, Boul și asinul își cunoaște ieslea. Dar Israel nu Mă cunoaște. Ce durere pentru Dumnezeu. Că animalele știu care le este rostul dar omul a uitat, omul a pierdut. Acest copil din Evanghelie a ajuns în această suferință din pricina necredinței poporului. Tatăl său a recunoscut că nu avea credință. Israel, în loc să devină un sacrament al prezenței lui Dumnezeu în această lume, o mărturie între neamuri a dreptei credințe, a devenit iată mai degrabă sălaș al demonilor. Și L-au respins pe Mântuitorul Hristos, L-au condamnat la moarte. A zis, noi nu-L vrem pe Iisus, nouă ne ajunge pe Cezarul de la Roma.

    Apostolii. Și ei au dat dovadă de puținătate a credinței. Că L-au întrebat pe Domnul, Noi de ce n-am putut să-l vindecăm. Și Domnul le-a spus, Pentru puținătatea credinței voastre. Cred că Domnul suferă și pentru noi, pentru mine, pentru că recunosc aceeași puținătate a credinței.

    A crede în Dumnezeu, nu înseamnă doar a recunoaște că El este, că El există. A crede în Dumnezeu înseamnă a avea și încredere în El. Și-n cuvântul Lui. Pentru că altfel și diavolii cred, și se cutremură. Dar nu au încredere în cuvântul lui Dumnezeu, nu-l respectă în nici un fel, și ne sugerează și nouă oamenilor să-l încălcăm; de la început, diavolul i-a strecurat lui Adam îndoiala în cuvântul lui Dumnezeu, i-a zis, Dumnezeu vă minte. Nu vă lasă să mâncați din pomul cunoștinței binelui și răului ca să nu ajungeți ca și El. Când tocmai aceasta Își dorea Dumnezeu pentru om: ca omul să ajungă ca și el întru totul asemănător Lui. Dar ascultând, nu încălcând cuvântul dumnezeiesc. Deci să reținem, foarte important: a crede în Dumnezeu nu înseamnă doar a afirma existența Lui, ci înseamnă a avea și încredere în cuvântul Lui.

    Credința în Dumnezeu iată se trăiește ca post și rugăciune, zice Domnul Hristos. Post nu înseamnă doar respectarea unor reguli, că ținem posturile de peste an, în fericită ocazie, puțini țin toate posturile de peste an. Dar poate că o facem de multe ori formal, că așa trebuie, că așa scrie, că așa este rânduit. Dar în esență post înseamnă a renunța la tot ceea ce m-ar putea despărți de dragostea lui Hristos. Fie că este om, fie că este loc, fie că este un bun material sau spiritual. Pe nimeni și nimic nu trebuie să iubim mai mult decât pe Dumnezeu. Porunca zice să-L iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima Ta, din tot sufletul tău și din toată puterea ta. Aseară am avut o tundere în monahism, o călugărie, și i s-a spus viitorului monah, pe nimeni să nu iubești mai mult decât pe Dumnezeu; nici pe tată, nici pe mamă, nici pe frate, nici pe tine însuți. Să nu te iubești mai mult decât pe Dumnezeu. Și e firesc să fie așa. Pentru că omul în afara lui Dumnezeu este un nonsens.

    Nu avem suficientă motivație nici să ne iubim pe noi, nici să-i iubim pe alții, dacă nu-L cunoaștem și nu-L iubim pe Dumnezeu. Deci Dumnezeu nu trebuie să fie pe locul întâi, cum zicem unii, că Dumnezeu pe locul întâi și apoi în continuare. Ci Dumnezeu trebuie să fie pe tot locul. Din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea. Și-apoi, prin Dumnezeu, îi iubim și pe prieteni, și pe dușmani, și pe toți oamenii, nu mai avem pe nimeni de lepădat. Dar dacă nu-L cunoaștem și nu-L iubim pe Dumnezeu, atunci nici pe oameni nu-i putem iubi. Cu tot efortul. Chiar dacă uneori ni se pare că iubim pe cineva, până la urmă iubirea aceea foarte ușor și foarte repede se poate transforma în ură. Sunt atâtea crime care s-au făcut din gelozie. Persoane care s-au iubit, și care după aceea s-au urât cu aceeași forță. Vedeți, iubirea aceasta a omului căzut este foarte slabă, foarte labilă. Ori iubirea care vine de la Dumnezeu este statornică. Niciodată nu cade. Și-atunci, a posti înseamnă a îndepărta din viața noastră tot ceea ce ar putea să afecteze această dragoste.

    Și de asemenea, rugăciunea. Nu înseamnă doar din când în când, dimineața și seara, ne mai facem câte o Sfântă Cruce, Doamne iartă-mă, Doamne ajută-mă. E ceva, dar e prea puțin. Constatăm că nu ne ajută, că nu ne dă viață. Că această rugăciune este prea puțină și prea slabă. Ori Domnul zice, Rugați-vă neîncetat. Și Apostolii ne-au lăsat aceeași învățătură. Să ne rugăm neîncetat. Pe de altă parte Domnul zice, Nu spuneți multe ca păgânii. Dar pe de altă parte zice, Rugați-vă neîncetat, poate părea contradictoriu. Nu spuneți multe, dar rugați-vă neîncetat. Da. Neîncetat, adică din inimă. Toate să le trăim împreună cu Dumnezeu. Și cele bune și cele mai puțin bune. Pentru cele bune mulțumim, pentru cele mai puțin bune ne căim, ne cerem iertare, cerem ajutor, dar toate trebuie să fie împreună cu El. Niciodată să nu fim singuri. El pretutindenea este. Nu trebuie să-L condiționăm nici de timp, nici de loc. Legătura cu El o putem avea oriunde și oricând, important este să ne-o dorim. Să conștientizăm că fără El nu putem trăi.

    Zice rugăciunea a șaptea, pregătitoare pentru Sfânta Împărtășanie, Îi spunem Mântuitorului Hristos, Tu ești viața mea. Bucuria mea. Răsuflarea mea. Cât poți trăi fără aer. Câteva clipe. Așa și din punct de vedere duhovnicesc. Dacă nu-L respirăm pe Domnul, dacă nu suspinăm neîncetat către El, dacă nu ne rugăm neîncetat, din punct de vedere duhovnicesc suntem abia vii sau aproape morți.

    Deci credința înseamnă post și rugăciune. Înseamnă a lepăda tot ceea ce ne-ar putea despărți de Dumnezeu, înseamnă a avea cu Dumnezeu o legătură neîntreruptă. Și-atunci nu vom mai fi suferință pentru Domnul și pricină de mâhnire ci Îi vom fi pricină de bucurie veșnică. A Lui să fie slava, de acum și până în veac, Amin. Iertați-mă. Dumnezeu să vă binecuvinteze.

 ***