Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica întoarcerii fiului risipitor

20 februarie 2022

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte M., preacuvioase părinte arhidiacon C.,

  iubiţi credincioşi,

   Continuăm pregătirea noastră pentru Sfântul și Marele Post al Paștilor. Duminica trecută ne-a fost pusă înainte Parabola vameșului și a fariseului. Și am înțeles cât de importantă și de plăcută este înaintea Bunului Dumnezeu smerenia. Celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă dar celor smeriți le dă harul Său.

    Astăzi ne-a fost pusă înainte Parabola fiului risipitor. O parabolă din care iarăși avem foarte multe de lucruri de învățat. În tatăl din parabolă putem foarte ușor să-L recunoaștem pe Tatăl nostru Cel din ceruri. El este Cel Care ne iubește pe toți, ne-a creat din dragoste, și ne-a dăruit cu libertate, cu posibilitatea aceasta de a alege, de a spune da sau nu voii lui Dumnezeu sau iubirii lui Dumnezeu. Vedem cu câtă delicatețe se poartă tatăl din parabolă cu copiii Săi. Când copilul cel mic vine și-i spune, Tată, dă-mi partea mea de avere pentru că vreau să plec, tatăl nu opune nici un fel de rezistență. Ci pur și simplu împarte averea între cei doi copii și-i dă celui mic partea care i se cuvine, iar acesta pleacă. Ar fi putut să spună, nu te grăbi, ai grijă, s-ar putea să-ți pară rău mai târziu; nimic din toate acestea. Ci pur și simplu, cu mult respect, îi împlinește dorința. Dar când se întoarce înapoi, îl primește cu dragoste, cu bunătate, iarăși, fără să-i țină nici un fel de predică. De departe văzându-l, a dat porunci să se facă veselie mare, să se junghie vițelul cel îngrășat, i-a pus inel în deget, i-a dat haină nouă, i-a dat încălțăminte nouă, și l-a primit ca pe un fiu, nu ca pe o slugă, așa cum se aștepta copilul cel risipitor.

    Și, înțelegem că așa face Dumnezeu cu noi, cu toți. Așa a făcut dintru început cu Adam, strămoșul nostru și așa, de-a lungul istoriei, până în ziua de astăzi, vedem cum Dumnezeu ne respectă; orice am alege noi. Chiar dacă am alege să facem lucruri greșite, Dumnezeu nu ni Se împotrivește. Nu spune nu. El ne-a avertizat, sigur, dintru început, și ne-a arătat care este calea cea bună și care este calea cea rea, dar vedem că Dumnezeu nu vorbește foarte mult, Dumnezeu nu insistă, nu repetă. El a spus odată pentru totdeauna. Și nouă nu ne rămâne decât să alegem. Dacă ținem cont de voia lui Dumnezeu, sau facem ceea ce ni se pare nouă că este mai bine, sau ceea ce de multe ori ne sugerează diavolul; pentru că și el intră în joc. El dintru început i-a ispitit pe protopărinții noștri și la fel ne ispitește și pe noi. De multe ori, atunci când vrem să facem ceva rău, s-ar putea să fie și sugestia lui. Dar, vedeți, de noi depinde. Pentru că nici diavolul nu ne poate sili. El ne poate ispiti, ne poate sugera, dar nu ne poate obliga. Așa că alegerea ne aparține. Dacă facem voia lui Dumnezeu, sau facem voia noastră sau voia celui rău. Voia lui Dumnezeu înseamnă viață, înseamnă fericire, veșnică, pentru noi oamenii. Voia noastră se dovedește a fi întotdeauna greșită. Experiența arată că omul, dacă face ceva ce este împotriva voii lui Dumnezeu, până la urmă se va sfârși rău. Așa cum s-a văzut și în parabolă. Acel copil, acel tânăr, a crezut că vrea ce-i mai bun pentru el, că vrea să-și trăiască viața, că vrea să se simtă bine; și a ajuns alăturea cu porcii. Nici măcar din hrana lor nu se putea hrăni. Și-atunci și-a venit în sine, s-a trezit. Și-a zis, Mă voi întoarce. Și-a amintit de casa părintească. Cât de bine este acolo, zicea, Și slugile trăiesc mai bine decât mine, mă voi întoarce. Și-așa s-a întors. Și se vede că tatăl era în așteptare, era cu ochii în zare. Și de departe l-a văzut că vine și s-a bucurat nespus de mult.

    Așa se-ntâmplă și cu noi; ori de câte ori greșim, ori de câte ori facem lucruri care sunt împotriva Poruncilor dumnezeiești, mai devreme sau mai târziu ajungem la suferință, ajungem la durere, ne pustiim sufletul. Ajungem alăturea cu porcii, adică asemenea dobitoacelor celor necuvântătoare devenim și noi dacă nu facem voia lui Dumnezeu, poate chiar mai rău decât ele. Pentru că ele își respectă rânduiala lăsată lor de Bunul Dumnezeu. Dar omul, cum zice Psalmistul, în cinste fiind, adică după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, mai presus de îngeri, iată că el se poate înjosi, și poate să devină asemenea dobitoacelor sau chiar mai rău decât ele. Dar este și posibilitatea aceasta de a ne întoarce, de a ne căi. Fiul risipitor ne încurajează în acest sens. Și tatăl din parabolă de asemenea. Care este icoana Părintelui ceresc. Niciodată nu este târziu, niciodată să nu spunem nu mai are rost, totul este pierdut. Aceste șoapte sunt de la diavol. Vedeți viclenia vrăjmașului, înainte de a păcătui, ne minimalizează păcatul. Nu e mare lucru; lasă că și alții au făcut, sau lasă că Dumnezeu este bun și te iartă. Și după ce ai săvârșit păcatul, apoi ți-l exagerează, și zice, uite ce grozăvie ai făcut, Dumnezeu nu te mai poate ierta, ești un om pierdut. Să nu dăm crezare acestor șoapte. Nici înainte, dacă s-ar putea înainte să nu dăm crezare ar fi foarte bine, înainte de păcat, să fim statornici în credința noastră și în a păzi cuvântul lui Dumnezeu, dar dacă totuși se întâmplă să cădem, să nu deznădăjduim. Există această posibilitate, de a ne întoarce. Și e mare lucru să știm unde să ne întoarcem. Vedeți, pe acest tânăr îl salvează amintirea casei părintești. La fel, și pentru noi, salvarea vine atunci când ne amintim de casa părintească, adică de Sfânta Biserică. Ne amintim cât de frumos era în copilărie când ne rugam, când mergeam la biserică. Când ne rugam împreună cu părinții, împreună cu bunicii noștri. Și ne simțeam așa de bine, eram luminoși, eram fericiți și liberi. Și aceasta ne poate salva atunci când păcătuim și când ajungem într-o stare de deznădejde sau de suferință produsă de păcat. Să ne întoarcem. Să venim la biserică, să-l căutăm pe Părintele nostru, pe Părintele nostu duhovnicesc, și să-i spunem lui ca și lui Dumnezeu, uite, am greșit, îmi pare rău. Să mărturisim cu sinceritate păcatele noaastre, să nu ascundem nimic. Să nu ne fie rușine a ne descoperi păcatul. Să-i spunem pe nume, uite am făcut asta, și asta, și asta. Îmi pare rău. Pentru că dacă venim la spovedanie dar totuși nu spunem lucrurilor pe nume sau încercăm să înflorim un pic situația, iarăși acolo este o amăgire a vrăjmașului; și răul rămâne asupra noastră. Deci adevărata vindecare, și iertare, va veni doar în măsura în care noi ne vom asuma păcatul, și îi vom spune pe nume. Așa cum s-a văzut la Vameșul Zaheu, nu demult a fost pomenit. El a căzut la picioarele lui Iisus și a zis, Îmi pare rău de tot ce-am făcut. Jumătate din averea mea o împart la săraci. Dacă am neîndreptățit pe cineva cu ceva întorc împătrit. Și atunci i-a zis Iisus, Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia. Vedeți, este importantă asumarea. Să recunoaștem că am păcătuit, și pe lângă aceasta este nevoie și de dorința sinceră de a îndrepta, de a pune început bun; de a face de acum toate cele bune cu ajutorul lui Dumnezeu.

    În această parabola îl vedem și pe fiul cel mare, sau fratele cel mare al fiului risipitor. El este un copil cuminte. Atunci când vine acasă, și aude veselie mare, s-a neliniștit, nu știa ce se întâmplă. Și când i s-a spus, s-a tulburat foarte mult. Și n-a vrut să intre. Și a venit tatăl. Observați iarăși, delicatețea tatălui. Zice, Fiule, se cuvenea să ne bucurăm pentru acest frate al tău care mort a fost și-a înviat, pierdut și s-a aflat. Dar el nu vroia să asculte, nu vroia să intre, ci dimpotrivă, îi reproșa tatălui și-i zicea, Eu care toată ziua muncesc, nu mi-ai dat nici măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Și pentru acest fiu al tău, vedeți, disprețul. Nu fratele meu; acest fiu al tău, care ți-a cheltuit averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat. Și tatăl iară zice, Fiule, toate ale mele sunt ale tale. Tu totdeauna ești cu mine. Ceea ce este al meu este și al tău. Dar el, se vede că n-a vrut să intre. Pe cine recunoaștem în acest tânăr? În acest copil cuminte? Omul religios. Fariseul din Evanghelia duminicii trecute. Care le făcea pe toate foarte bine. Postesc. Dau zeciuială. Nu sunt ca ceilalți oameni. Observați, aceeași tipologie. Un copil cuminte, care le face pe toate, dar care nu iubește. Nu-l iubește nici pe tatăl său, nici pe fratele său.

    Este un mare pericol, această religiozitate superficială. Care ne poate cuprinde. Mai ales pe cei care mergem la biserică. Să ni se pară că suntem cuminți, că mergem la biserică, că ne facem datoria, că postim, că ne rugăm, că ajutăm pe cei săraci și așa mai departe, dar începem să ne mândrim cu aceasta. Și-n fața lui Dumnezeu și-n fața oamenilor. Ni se pare că suntem mai buni decât alții, și-i disprețuim pe ceilalți care nu sunt ca și noi. Nu înțelegem, pe cel căzut; judecăm cu asprime. Nu iertăm. Și aceasta este o mare sminteală. Mai ales pentru cei dinafară, când văd asemenea atitudine; cum adică, un om care merge la biserică și nu iartă? Un om care merge la biserică și poate să fie atât de rău? Este smintitor. Aud aceasta și chiar și la copii de multe ori, față de părinții lor care sunt oameni credincioși în ghilimele, adică merg la biserică. Dar sunt foarte răi. Foarte duri, foarte autoritari. Și copiii se rănesc, și se smintesc, și spun, cum se poate, părinții mei care se roagă, să fie atât de răi? Da, se poate, uite, pentru că e vorba de o religiozitate superficială. Care nu izvorăște din umilință, și din dragoste față de Dumnezeu, din recunoașterea păcătoșeniei. Ci mai degrabă din dorința aceasta de afirmare și de îmbogățire, vrem ca și pe calea aceasta a credinței să fim oameni puternici, oameni bogați. Și să-i stăpânim pe alții. Nu. Această religiozitate nu este mântuitoare iubiții mei. Să ne ferim de ea. Vedeți, și în Parabola vameșului și a fariseului, și în această parabolă, ni se atrage atenția: să ne ferim de această religiozitate superficială care ne poate despărți și de oameni, și de Dumnezeu. Și să urmăm pilda vameșului, care s-a smerit pe sine, pilda fiului risipitor, care și-a recunoscut păcatul, și s-a întors cu căință și cu umilință în casa părintească.

    La fel să facem și noi în vremea aceasta a Postului care ne stă înainte dar nu numai. În toată vremea vieții noastre, cât ne va mai îngădui Bunul Dumnezeu să trăim în această lume și în această viață să fim smeriți, și să-I aducem mereu pocăință lui Dumnezeu pentru păcatele noastre și nu doar pentru ale noastre; să învățăm să ne pocăim pentru păcatele tuturor oamenilor, pentru păcatele întregii lumi, ca și cum ar fi păcatele noastre. Și atunci cu adevărat Îi vom bineplăcea lui Dumnezeu, și harul Lui se va revărsa cu îmbelșugare și peste trupul și peste sufletul nostru, Amin. Iertați-mă.

 ***