Părintele Teofil Roman 

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți – Cuvânt la Sfânta Liturghie 

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

10 martie 2013    

  În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși,

    Înainte de începerea Sfântului și Marelui Post al Paștilor, iată petrecem câteva săptămâni pregătitoare. Respectiv câteva duminici pregătitoare. Am început cu Duminica Vameșului și a Fariseului, și-apoi am continuat cu Duminica Fiului Risipitor, și în tot acest timp, am căutat să ne încredințăm de bunătatea lui Dumnezeu, de îndelungă răbdarea Lui, de milostivirea Lui. Am văzut cu câtă bunăvoință a primit rugăciunea vameșului, care n-a îndrăznit să înainteze prea mult în Templu ci undeva ascuns după o coloană se lovea în piept și spunea, Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului; și a zis Domnul că acesta s-a întors mult mai îndreptat la casa sa, decât a făcut-o fariseul, care se mândrea și se lăuda cumva pe sine înaintea lui Dumnezeu, și se îndreptățea prin faptele lui cele bune. De asemenea, în Parabola Fiului Risipitor iarăși ne-a fost descoperită iubirea neasemănată și nemăsurată a Părintelui nostru ceresc. Pentru că în Tatăl din Parabola Fiului Risipitor am putut cu ușurință descoperi chipul iubirii milostive a Părintelui nostru ceresc. Care îndelung rabdă, îndelung așteaptă, care respectă libertatea fiecăruia dintre noi. Care nu leapădă pe nimeni. Ci îi primește pe toți aceia care se întorc cu pocăință și cu umilință.

    Astăzi ne-a fost pusă înainte pericopa evanghelică care ne vorbește despre Înfricoșata Judecată. Și parcă dintr-o dată avem senzația că fața lui Dumnezeu se schimbă. Că nu mai avem înainte pe Acel Dumnezeu Bun și Milostiv, Care ne primește și ne iartă cu atâta ușurință, ci dintr-o dată apare în fața ochilor noștri duhovnicești un Judecător drept, și necruțător, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale, pe cei drepți îi va așeza de-a dreapta Sa, și se vor bucura de fericire veșnică, iar pe cei păcătoși îi va alunga în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Și văzând și auzind aceste lucruri, nu se poate ca sufletul nostru să nu tremure, și să nu se înfricoșeze. Dar și să cadă în nedumerire. Cum se poate ca Dumnezeul Cel Bun și Milostiv, Care ne-a fost descoperit în Parabola Vameșului și a Fariseului și în Parabola Fiului Risipitor,  dintr-o dată să-Și schimbe fața? Este cu putință ca iubirea lui Dumnezeu să se schimbe? Sfântul Apostol Pavel zice că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă. Ea niciodată nu cade. Deci nu se schimbă după schimbările noastre omenești iubirea lui Dumnezeu. Din fericire, acesta este adevărul. Fața lui Dumnezeu nu se schimbă. Ceea ce ni se pare nouă un Dumnezeu drept și necruțător și înfricoșător, este doar o imagine greșită pe care am putea să ne-o facem, neluând poate aminte la cuvintele Mântuitorului, la cuvântul Evangheliei, nefiind foarte atenți la ceea ce ne spune El. Pentru că și în această învățătură despre Judecata de Apoi ni se descoperă același Dumnezeu bun, și milostiv. Care nu leapădă pe nimeni. Ci îi primește la Sine pe toți aceia care își doresc din toată inima să fie cu El.

    Este greșită imaginea pe care ne-o facem foarte mulți dintre noi despre Judecata de Apoi cum că ea ar fi un cântar, o balanță, în care pe de o parte vor fi faptele bune, într-o balanță vor fi faptele cele bune, iar în cealaltă vor fi faptele cele rele, și să vedem care balanță va trage mai tare. Sau, să ne înfățișăm Judecata de Apoi ca un proces juridic, cu judecător, cu acuzat, cu acuzator. Sunt nedemne aceste imagini de icoana Dumnezeului nostru Celui bun și milostiv, îndelung răbdător și mult milostiv. Judecata de Apoi nu va fi o asemenea balanță ci Judecata de Apoi va fi o revelație a stării noastre duhovnicești. L-am auzit pe Mântuitorul că în ziua aceea El îi va despărți pe oameni precum desparte păstorul oile de capre. Înseamnă că, în Ziua Judecății, noi suntem deja judecați. Unii sunt oi, și alții sunt capre, dar nu Hristos este Cel Care decide acest lucru, ci El este Cel Care constată acest lucru: că unii sunt oi, iar alții sunt capre. Cei care citiți Sfintele Evanghelii vă amintiți de un cuvânt al Mântuitorului Care zice la un moment dat: Acum este judecata acestei lumi, acum stăpânitorul ei va fi izgonit afară. Așadar, judecata fiecăruia dintre noi este mereu acum. În măsura în care noi alegem să fim cu Hristos. Alegem cuvântul Lui. Alegem adevărul Lui. În altă parte zice Mântuitorul că Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Pentru că El este Fiul Omului. Adică El S-a făcut om, și știe ce înseamnă să fii om, și de aceea El poate să judece cu dreptate pe fiecare dinre noi, dar mai mult decât atâta, El ne-a iubit în așa măsură încât Și-a dat viața pentru noi. Și de aceea El are căderea să ne judece. Dar Mântuitorul la rândul Lui spune: Eu nu judec pe nimeni. Ci vă vor judeca cuvintele Mele. Așadar El a mărturisit adevărul, venind în această lume, ne-a arătăt care este calea prin care noi putem ajunge la adevăr, și la viața cea veșnică. Dar, nu silește pe nimeni. Nu obligă pe nimeni. El zice: De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Iată, respectat și acum principiul libertății. Dumnezeu ne dorește pe toți, în casa Sa, la masa Sa, în Împărăția Sa, dar nu ne poate obliga pe niciunul dintre noi. Așadar, judecata ne aparține. În măsura în care noi răspundem chemării lui Hristos, noi deja aparținem Lui încă din veacul acesta.

    Viața creștină începe cu Taina Sfântului Botez. Și știți că la început sunt acele lepădări, acele rugăciuni de exorcizare, și apoi cel care se botează, sau nașul în situația unui copil de vârstă fragedă, este întrebat: Te lepezi de satana? Și de toate lucrurile lui, și de toți slujitorii lui, și de toată slujirea lui, și de toată trufia lui? Mă lepăd. De trei ori i se pune această întrebare. Și iarăși de trei ori: Te-ai lepădat de satana? M-am lepădat de satana. Și te unești cu Hristos? Mă unesc cu Hristos. Și crezi Lui? Cred Lui, ca Unui Împărat și Dumnezeu. Și te închini Lui? Mă închin Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimii Cele deoființă și nedespărțită. Iată ce este judecata. Iată ce este viața creștină: Acum eu am ales să mă lepăd de satana și de toate lucrurile lui și de toți slujitorii lui și de toată trufia lui, și să-I urmez lui Hristos. Să păzesc cuvântul Lui, să păzesc poruncile Lui. Să dobândesc asemănarea cu El.

    În cuvântul Evangheliei de astăzi s-a vorbit despre faptele milosteniei, care ne vor apropia de Dumnezeu în Ziua cea de Apoi. A zis Domnul că: Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și mi-ați dat să beau, în temniță am fost și M-ați cercetat, bolnav și M-ați căutat… Dar acesta este de fapt chipul Lui. El este Cel Care l-a căutat pe omul închis în temnița păcatului. Vă amintiți cum strigă Psalmistul la un moment dat: Scoate din temniță sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne… Vedeți în ce stare se află omul în afara lui Hristos, într-o temniță cumplită, înfricoșătoare. Sufletul omului nu este liber și nu se poate bucura de nimic, dacă nu-L cunoaște pe Hristos, Adevărul și Viața. El este Cel Care dă pâine omului celui flămând, adică El este Cel Care Se dă pe Sine ca hrană a vieții noastre. Zice: Eu sunt Pâinea cea vie Care M-am pogorât din cer ca să Mă dau hrană lumii. Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură, cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea Sângele Meu nu va avea viață întru el. De asemenea El este apa cea vie Care Se dă omului celui însetat de viață. El este îmbrăcămintea de nestricăciune care ni se dă la Taina Sfântului Botez. Se cântă atunci: Dă-mi mie haină luminoasă, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină. Sau în chip profetic zice Isaia: Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul, că m-a îmbrăcat în veșmântul mântuirii, și cu haina veseliei m-a împodobit. Ca unui mire mi-a pus cunună, și ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă. Veșmântul acesta este Hristos, Lumina lumii. Care ne îmbracă pe noi cei goi și rușinați. Vă amintiți cum Adam după ce a păcătuit s-a simțit gol și rușinat, a simțit nevoia să se ascundă, și-a făcut haine din frunze. Dar până la urmă tot Domnul i-a făcut o îmbrăcăminte mai bună și i-a dat haine din piele. Dar nu aceasta este adevărata îmbrăcăminte a omului. Adevărata îmbrăcăminte a omului este iată acest veșmânt de lumină, în care ne îmbrăcăm prin Domnul nostru Iisus Hristos. Așadar, toate aceste fapte de milostenie pe care le-am auzit enumerate astăzi în cuvântul Evangheliei aparțin mai întâi lui Hristos. El este Cel Care cu adevărat le-a făcut, și le face pentru fiecare dintre noi. Dar noi la rândul nostru trebuie să căutăm să dobândim chipul Lui, să încercăm să facem același lucru. Dar să o facem din inimă curată, din dragoste, din voie liberă, nu siluiți în vreun fel. Nu din înfricoșare, nu din dorința de a ne îndreptăți înaintea lui Dumnezeu, așa după cum a făcut-o fariseul; și așa cum avem și noi tendința. Ne știm fiecare dintre noi cum privim mântuirea, și faptele bune, ca pe un mod de a ne îndeptăți înaintea lui Dumnezeu. Nu așa iubiți credincioși. Faptele bune nu sunt puncte pe care le dobândim, și Dumnezeu ne dă după aceea să trecem examenul. Nu așa. Faptele bune trebuie să izvorască din dragoste, sau dacă nu avem dragoste, cel puțin din dorința sinceră de a o dobândi. Din dorința sinceră de a avea asemănarea cu chipul lui Hristos, pentru că El este adevăratul chip al omului. Dacă nu vom dobândi mintea și inima lui Hristos, atunci chiar dacă vom ajunge în rai, raiul va fi pentru noi un iad, o nefericire. Pentru că până la urmă ce înseamnă focul cel veșnic? Râul de foc care izvorăște din tronul lui Dumnezeu? Nu este altceva decât focul iubirii. Dar iată această iubire a lui Dumnezeu, pe cei care nu sunt pregătiți să o primească, a căror inimă nu este pregătită pentru ea, așadar pentru aceștia, focul iubirii lui Dumnezeu se transformă în chin. În iad.

    Să știți că Dumnezeu nu creează un loc în care să-i tortureze pe oameni pe măsura păcatelor lor. Este o imagine și o gândire eretică. Dumnezeu ne iubește pe toți. Se spune că în împărăția lui Dumnezeu, Dumnezeu va fi totul în toate. Atunci unde este iadul, dacă Dumnezeu este totul în toate? Au nu în împărăția lui Dumnezeu, nu în lumina lui Dumnezeu, nu în iubirea lui Dumnezeu se află și iadul? Dar ce este iadul? Este inima noastră împietrită, care poate să refuze iubirea lui Dumnezeu, sau care poate să se mândrească înaintea lui Dumnezeu asemenea fariseului, asemenea fratelui celui mare din Parabola Fiului Risipitor… Vă amintiți ce cuvânt i-a spus fratele cel mare, sau fiul cel mare, Tatălui său, zice: eu niciodată nu Ți-am călcat cuvântul; dar cu toate acestea Tu nu mi-ai dat nici măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Vedeți, cum poți să fii un om corect, să faci fapte bune, dar să nu iubești. Un asemenea om dacă ajunge în împărăția lui Dumnezeu se va chinui, văzându-i acolo pe mulți despre care el știe și crede că nu au ce căuta acolo, potrivit dreptății lui. Vă amintiți că Tatăl a venit la el și l-a rugat să intre, și să se bucure. De fapt este icoana lui Dumnezeu, Care ne cheamă pe toți. Dar vedeți cum omul poate ajunge într-o asemenea stare de mândrie, de răutate, de pervertire încât să nu înțeleagă iubirea lui Dumnezeu și să nu o suporte.

    Poate că vi se pare șocant dar așa este: iubirea poate să-i chinuie pe cei care nu o înțeleg. Cei care aveți obișnuința de a vă împărtăși, și citiți Rânduiala Împărtășaniei, la un moment dat acolo se spune: Tu ești foc, Care îi arzi pe cei nevrednici. Auziți ce cuvânt, Care-i arzi pe cei nevrednici. Iată focul iadului. Dumnezeu este focul iadului. Iubirea lui Dumnezeu este focul iadului, Care îi arde pe cei nevrednici. În ce fel îi arde pe cei nevrednici? În felul în care l-a ars iubirea Tatălui pe fratele cel mare, pe fiul cel mare. Pentru că n-a suportat iubirea Tatălui față de fratele său, care s-a întors. N-a înțeles. Și de aceea a preferat să nu intre, să nu se bucure. A rămas închis în răutatea sa, în egoismul său. Iată în felul acesta iubirea poate să ardă și să chinuie. Cu cât s-ar fi apropiat Tatăl mai mult de el, cu atât el ar fi simțit lucrul acesta ca o alungare, ca o respingere din partea Tatălui. Și cred că mulți părinți aveți această intuiție în legătură cu fiii voștri, cu copiii voștri, care nu vă mai iubesc, și care nu mai suportă iubirea voastră părintească. Ci simt nevoia să se dezlănțuie, să iasă din brațele părintești. Și cu cât părintele se apropie mai mult de copil, cu atât copilul mai tare se îndepărtează. Ei, acesta este focul iadului.

    Vă amintiți de cuptorul celor trei tineri din Babilon. Ați văzut cum acolo focul avea două lucrări. Pe cei trei tineri i-a rourat, și i-a răcorit, iar pe cei din fața cuptorului i-a ars. Același foc. Căldura soarelui, dacă întâlnește pământ umed, îl va usca. Dar dacă va întâlni ceară, o va topi. Vedeți, cum aceeași lumină și căldură a soarelui poate să aibă lucrări diferite funcție de materia pe care o întâlnește în cale. Așa și iubirea lui Dumnezeu poate să aibă lucrări diferite față de inimile pe care le întâlnește. Dacă întâlnește inimi deschise, inimi sincere, inimi smerite, asemenea vameșului, asemenea fiului risipitor, atunci pe aceștia această iubire îi mângîie, îi încurajează, îi ridică, îi încălzește. Le dă viață. Dar dacă  întâlnește inimi asemenea fariseului, asemenea fratelui celui mare, asemenea pretinșilor drepți din Evanghelia de astăzi, care au zis: dar Doamne noi niciodată nu Te-am văzut așa, ca să-Ți facem Ție așa cum ne-ai spus. Ei, pe aceste inimi, iubirea lui Dumnezeu le chinuie.

    În felul acesta este așadar Judecata lui Dumnezeu dreaptă și înfricoșătoare, pentru că ea ne descoperă adevărata noastră stare. Poate că în veacul acesta s-ar putea să trăim în amăgire, în înșelare. Și știți cum zice Domnul, că mulți chemați și puțin aleși. Sau zice: În ziua aceea, mulți din cei dintâi vor fi pe urmă și mulți din cei de pe urmă vor fi întâi. Adică în veacul acesta s-ar putea să avem impresii greșite, și despre aproapele nostru și despre noi înșine. Dar în Ziua cea de Apoi toate se vor vedea în lumina și-n adevărul lui Dumnezeu. Și acolo cine se va descoperi că are ceva din chipul lui Hristos în el, se va putea bucura de părtășia cu Hristos, pentru veșnicie. Dar cel care va descoperi că nu are nimic în comun cu Hristos, acela se va chinui. Iarăși aș vrea să vă pun înainte o imagine, o pildă ca să înțelegeți ceea ce vreau să vă zic. Dacă cineva se va duce la un concert de muzică clasică, sau la o operă, și nu are simțurile pregătite pentru o asemenea muzică, pentru el, tot acel spectacol va fi un chin, abia va aștepta să iasă afară, va zice, ce-i cu urletele astea, cu țipetele astea? Nu înțelege, nu se poate bucura, pentru că nu are simțurile pregătite pentru o asemenea muzică. Dar poate că nu trebuia să mă duc la teatru sau la operă, ci trebuia să rămân tot în biserică. Vedeți, pentru cei care au simțurile pregătite pentru frumusețea împărăției lui Dumnezeu, slujbele sunt o desfătare, o încântare. Parcă n-ar mai vrea să se termine. Dar pentru cei care nu au simțurile pregătite pentru frumusețea împărăției lui Dumnezeu, pentru frumusețea cuvântului lui Dumnezeu, slujba este un chin insuportabil. Abia așteaptă să se termine slujba, și să iasă afară. Și aceasta o trăiesc tinerii care vin la biserică siliți de părinți. Ei nu se pot bucura de ceea ce se întâmplă în biserică. Și de aceea fug cât mai repede, sau se împotrivesc dorinței părinților de a veni la biserică. Deci vedeți, ceea ce pe unii îi desfătează, pe alții îi chinuie. Dar de ce? Pentru că nu au simțurile pregătite. Nu lumina este de vină că într-o cameră întunecoasă se află murdărie. Lumina este cea care vădește această murdărie pătrunzând în camera respectivă, dar nu lumina este vinovată pentru mizeria care este acolo. Așa, nu lumina și iubirea lui Dumnezeu este vinovată pentru mizeria și răutatea noastră, ci libertatea noastră, alegerea noastră. Noi suntem cei care alegem. Acum. Și aici.

    Așadar ne-au fost puse toate acestea înainte de a începe Postul cel Mare pentru a înțelege că prin post noi nu căutăm să ne îndreptățim înaintea lui Dumnezeu, sau să ne fălim cu ceva înaintea lui Dumnezeu, ci prin post încercăm să ne îndreptăm înaintea lui Dumnezeu, să vindecăm mintea și inima noastră și să dobândim câte ceva din chipul lui Hristos. De aceea timpul pe care îl avem înainte este un timp foarte prețios și nu trebuie să-l pierdem. Pentru că nimeni nu știe cât mai are de trăit în această lume. Iar timpul care ne stă înainte este un timp al mântuirii. Și de aceea întotdeauna trebuie să fac ceea ce pot să fac acum, astăzi. Nu trebuie să amân pe mâine.

    Nu trebuie să fim foarte relaxați în ceea ce privește problema postului. Am mai spus-o și de alte ori. Foarte multă lume tratează cu lejeritate, cu relaxare problema postului. Dacă vreau postesc, dacă nu vreau nu postesc. E adevărat că suntem liberi, și totuși în Biserică trăim prin ascultare. Adică noi înțelegem că voința noastră este pervertită, și de aceea noi în Biserică nu trăim libertinaj. Ci noi în Biserică dobândim libertatea prin ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu, față de cuvântul Bisericii. Deci noi în Biserică nu ne putem permite să facem cum vrem și când vrem, dacă vreau postesc, dacă nu vreau nu postesc. Postul este o rânduială obligatorie pentru întreaga Biserică. Pentru toți credincioșii, tineri și bătrâni. Sigur că există îngăduință și dezlegare, pentru bolnavi, pentru bătrâni, pentru copii, dar toate acestea cu binecuvântarea duhovnicului, a preotului. Nu din proprie inițiativă alegem noi să postim sau să nu postim, aceasta este o gândire eretică. Este un protestantism trăit în sânul Bisericii Ortodoxe. Noi nu ne putem permite ca și creștini ortodocși o asemenea lejeritate. Deci noi trebuie să ascultăm de Biserică în toate. Și acolo unde este nepuțință și slăbiciune, cu siguranță că există înțelegere, și pogorământ, și dezlegare. Dar să fie toate cu sinceritate. Așadar, din dragoste, dar și din ascultare, noi trebuie să căutăm să ținem rânduiala postului și a posturilor de peste an, înțelegând că postul nostru va fi măsura iubirii noastre. Postim atâta cât iubim. Adică postim renunțând la tot ceea ce ne-ar putea despărți de dragostea lui Hristos. Acesta este postul cel adevărat. Tot ceea ce se pune între noi și Hristos devine un idol, care ne desparte, și posibil pentru veșnicie, de iubirea lui Hristos, de viața cea veșnică. Așadar să nu iubim pe nimeni și nimic mai mult decât pe Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune undeva un cuvânt extraordinar, zice: Toate le socotesc gunoaie, pentru ca pe Hristos să-L dobândesc. Auziți? Toate le socotesc gunoaie, pentru ca pe Hristos să-L dobândesc. Aceasta este bogăția cea mai de preț. Aceasta este fapta cea mai bună pe care o putem face. Să-L dobândim pe Hristos ca viață a vieții noastre. Și-atunci toate faptele noastre nu vor putea fi decât fapte de milostenie, de smerenie, de răbdare. Nu vom judeca și nu vom disprețui pe nimeni, ci ne vom ruga și vom suferi pentru mântuirea tuturor oamenilor.

    Să ne ajute Dumnezeu ca în felul acesta să putem petrece vremea postului, și cealaltă vreme a vieții noastre, ca să ne putem bucura și de Învierea Domnului, dar și de învierea noastră lăuntrică. Pentru că dacă noi nu vom învia, Înviarea Domnului aș zice că este zadarnică. Așadar, Învierea lui Hristos să devină și învierea noastră a tuturor, Amin.

 ***