Preasfințitul Teofil

Duminica dinaintea Botezului Domnului – Cuvânt la Sfânta Liturghie

2 ianuarie 2022

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacinstiți părinți împreună slujitori, preacuvioase maici, iubiți credincioși,

    Cu această duminică începem pregătirea pentru marele Praznic al Botezului Domnului. Și astăzi ne-a fost pusă înainte predica Sfântului Ioan Botezătorul, lucrarea lui de pregătire a venirii Mântuitorului.

    El din fragedă copilărie a crescut în pustie. Tatăl său, Dreptul Zaharia, a fost ucis în timpul prigoanei lui Irod, când au fost uciși și cei patrusprezece mii de prunci, iar mama sa, Dreapta Elisabeta, fiind înaintată în vârstă, se mutase la Domnul. Și el, nu știm în ce condiții, a ajuns să trăiască în locuri pustii. Unde, ne spune Evanghelia, se hrănea doar cu lăcuste și miere sălbatică, îmbrăcămintea lui fiind o haină aspră din păr de cămilă. Iar când a venit momentul potrivit, pe care i-l descoperise Dumnezeu, el a ieșit să-i îndemne pe oameni la pocăință. Păcăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor, și în semn de convertire îi boteza pe toți în apele Iordanului. Pe lângă acest îndemn la pocăință Sfântul Ioan le-a dăruit tuturor și o veste bună. Anume că vine după el Cineva Căruia el nu este vrednic să-I dezlege nici măcar cureaua încălțămintelor. Și zice, Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. Așadar le dăduse vestea cea bună, că a venit Mesia, a veni Mântuitorul cel mult așteptat.

    Aș vrea să remarcăm în chipul Sfântului Ioan Botezătorul două lucruri esențiale, cred eu. Mai întâi, viața aspră pe care o trăia acolo în pustia Iordanului. Și această asprime a vieții sale ne duce cu gândul la un cuvânt al Psalmistului care zice, Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Ca să primești cuvânt de la Dumnezeu, ca să ai dar profetic, nu se poate trăi în huzur, în comoditate. Mântuitorul când vorbea la un moment dat despre Sfântul Ioan zicea, Ce-ați ieșit să vedeți în pustie? Un om îmbrăcat în haine moi? Nicidecum, aceia locuiesc în casele împăraților. Dar, cei îmbrăcați în haine moi, cei care trăiesc viață confortabilă, nu vor avea niciodată duh proorocesc. Nu vor primi cuvânt de la Dumnezeu. Și chiar dacă ar putea să vorbească la un moment dat despre Dumnezeu sau despre cele sfinte, nu vor putea să facă acest lucru cu putere, cu autoritate, așa cum făcea Sfântul Ioan. El avea un cuvânt cu putere multă. Era un cuvânt viu. Vorbea oamenilor cu asprime. Dar cu toate acestea oamenii îl ascultau. Și-l iubeau pe Sfântul Ioan.

    Și acesta este al doilea lucru pe care aș vrea să-l sesizăm: asprimea aceasta a Sfântului Ioan Botezătorul. Ea de fapt era o asprime a iubirii. Ioan îi iubea pe oameni. Și le dorea mântuirea. Și de aceea le vorbea cu iuțime. Cu iuțime i-a vorbit și lui Irod, când i-a zis, Nu ți se cade să o ai de nevastă pe soția fratelui tău. Dar era o iuțime a iubirii. Și Irod, ni se spune că-l iubea pe Sfântul Ioan, și-l asculta cu plăcere chiar dacă îl mustra. Și doar când a venit acea zi cu bun prilej pentru Irodiada, când Irod era beat de ziua lui, și-i promisese Salomeei că îi va da până la jumătate din imperiu dacă va dansa în fața lui, doar atunci a cedat, și a dat poruncă să fie tăiat capul Sfântului Ioan, la porunca Irodiadei, care îl ura totuși pe Sfântul Ioan. Nu suporta cuvântul lui.

    Din nefericire se vede că nu toți oamenii suportă cuvântul iubirii, cuvântul adevărului. Și acest cuvânt stârnește în ei împotrivire, răzbunare. Așa s-a întâmplat și cu Mântuitorul Iisus Hristos, El a fost de fapt un semn care a stârnit  foarte multe împotriviri. Dar El, era Însăși Dragostea, Întrupată, era Adevărul Întrupat. Mulți, L-au primit, și s-au bucurat de El, alții L-au lepădat, și L-au răstignit. Dar cred că este important pentru noi să facem distincție între asprimea iubirii, și asprimea mândriei, sau a răutății. Ioan vorbea cu asprime, dar o făcea din dragoste, din dorința ca toți să-L cunoască pe Dumnezeu, toți să-L cunoască și să-L primească pe Mântuitorul. Irodiada, și ea vorbea cu asprime. Dar era un alt fel de asprime: o asprime a mândriei, a răutații; a egoismului. Care a dus la uciderea Sfântului Ioan. Vedeți, efectele diferite, asprimea iubirii duce la convertire, duce la pocăință. Iar asprimea răutații poate să ducă până la ucidere.

    Și aceasta o putem sesiza și în viețile noastre. Adeseori ne comportăm cu asprime, cu autoritate. Și este de dorit, în acele momente, să ne cercetăm și să vedem, ce fel de asprime este atunci. Asprimea iubirii, sau asprimea mândriei, a egoismului, a răutății? Dacă este asprimea iubirii, vom vedea aceasta din roade, din efecte. Ea înseamnă până la urmă milă, compasiune față de cel pe care-l mustrăm, pe care-l certăm. Dacă este o asprime a mândriei, a răutății, iarăși vom vedea din efecte, pentru că întâi de toate noi suntem cei care suntem afectați, care suntem tulburați. Și apoi bine-nțeles că aceasta le face mult rău și celor pe care noi îi mustrăm.

    Am spus că Sfântul Ioan Botezătorul le dăduse oamenilor și vestea bună a venirii lui Mesia. Noi Îl cunoaștem deja pe Mesia, pe Mântuitorul Iisus Hristos. Noi credem în El. De aceea suntem astăzi aici la biserică. Dar cu toate că noi credem în El, și noi avem nevoie de pocăință. Pocăința la care-i îndemna Sfântul Ioan pe cei care mergeau la Iordan, este necesară și pentru noi. Pentru că și noi, chiar dacă-L cunoaștem pe Domnul, adeseori ne abatem privirea de la El. Mintea noastră se ocupă cu altceva, nu cu dragostea lui Hristos. De aceea, să luăm și noi aminte la îndemnul la pocăință al Sfântului Ioan Botezătorul. Dacă vrem să-L primim pe Domnul în inima noastră, atunci trebuie să ne pocăim mereu. Pocăința trebuie să fie o lucrare permanentă în viața noastră. Nu doar în anumite momente. Ci neîncetat să ne abatem privirea la Hristos. Ori de câte ori ea se îndreaptă în altă parte, noi să o întoarcem înapoi.

    Amintiți-vă de acel moment în care Apostolul Petru mergea pe apă ca și pe uscat. Câtă vreme i-a fost privirea îndreptată la Hristos a putut să facă acest lucru. Să meargă pe apă ca și pe uscat. Dar când și-a abătut privirea de la Hristos, n-a mai putut să facă acest lucru. L-a cuprins frica. L-a cuprins îndoiala. Dar totuși a avut puterea să strige, Doamne scapă-mă. Doamne mântuiește-mă. Și Domnul i-a întins mâna, și l-a dus în corabie, mustrându-l totuși, iarăși mustrarea iubirii: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Același cuvânt cred că ni-l spune și nouă, ori de câte ori ne îndoim, ori de câte ori ne abatem privirea de la El, și pe noi ne mustră, dar ne mustră cu bunătate, cu blândețe. În dorința de a ne trage pe toți la Sine, de a ne duce pe toți în corabia mântuirii. De a ne duce pe toți la limanul cel liniștit al Împărăției cerurilor.

    Să reținem așadar, de la Sfântul Ioan Botezătorul, din viața Sfântului Ioan Botezătorul, să reținem că este nevoie de o viață aspră pentru a primi cuvânt de la Dumnezeu, și pentru a da cuvânt de la Dumnezeu. Iarăși, tot de la Sfântul Ioan, să putem să facem distincție între asprimea iubirii, și asprimea răutății, a mândriei. Iar în ceea ce privește legătura noastră cu Mântuitorul Iisus Hristos, neîncetat să ne pocăim. Neîncetat să ne plângem păcatul, neîncetat să ne abatem privirea la El și să ne punem mereu toată nădejdea și toată încrederea în El, pentru că El este Singurul Mântuitor. Nu este altă cale de mântuire pentru noi oamenii. A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

 ***