Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica Cananeencei

6 februarie 2022

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioase părinte D., preacuvioase părinte C., iubiţi credincioşi,

    Astăzi am slujit împreună la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie și ne-am străduit să îi aducem cinstire Sfântului și Dreptului Simeon, ocrotitorul parohiei dumneavoastră, care a fost pomenit zilele trecute. Dar atunci ați putut doar frățiile voastre să ajungeți la Priveghere, și astăzi iată împreună am slujit Sfânta Liturghie.

    Sfântul și Dreptul Simeon a avut marea binecuvântare să-L țină pe Pruncul Iisus în brațele sale atunci când El a fost dus la Templu de către Sfânta Fecioară Maria și de către Dreptul Iosif, ca să fie închinat, potrivit Legii, lui Dumnezeu; ca fiind Întâiul Născut, și sigur, Unicul Născut, pentru că Sfânta Fecioară Maria n-a mai avut alți copii. Dreptul Simeon, împreună cu Proorocița Ana, au fost singurii, dintre marea mulțime care era acolo adunată la Templu, care au știut Cine este Pruncul Iisus. Și aceasta pentru că Duhul Sfânt era asupra lor, Duhul Sfânt le-a descoperit, pentru că erau oameni evlavioși, oameni care cu adevărat își doreau mântuirea și toată viața o petreceau în post și-n rugăciune. Despre Dreptul Simeon Tradiția ne spune că era foarte înaintat în vârstă. El ar fi făcut parte dintr-un grup de șaptezeci de traducători ai Scripturii Vechiului Testament, din limba ebraică în limba greacă, pe care a poruncit-o regele Egiptului, Ptolomeu Filadelful, în secolul al III-lea înainte de Hristos. Și aceasta pentru că în Egipt era o comunitate foarte numeroasă de evrei, și care nu mai cunoșteau foarte bine limba ebraică. Și de aceea, a dat această poruncă, posibil și pentru faptul că își dorea să cunoască și el mai bine tradiția acestei comunități numeroase, care se afla în Egipt.

    Așadar, Dreptul Simeon a fost unul dintre acești șaptezeci rânduiți să traducă Scripturile Vechiului Testament în limba greacă. Și el, când a ajuns la Cartea Proorocului Isaia, unde se spune, Iată Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu, iar Numele lui va fi Emanuil, adică Dumnezeu este cu noi, el a avut o îndoială. Și a zis, nu se poate fecioara să ia în pântece. Și mai ales să-L nască pe Mesia. Și atunci un înger i s-a arătat și i-a spus: așa este, lasă nu schimba textul, lasă-l așa, cum este scris, și tu nu vei vedea moartea până când nu vei vedea împlinirea acestor cuvinte. Așa se face că, la momentul acesta în care Pruncul Iisus este dus la Templu, Dreptul Simeon avea o vârstă foarte înaintată, se spune că avea peste trei sute de ani. A durat foarte mult, iată, până când s-au împlinit cele scrise acolo, în Cartea Prorocului Isaia. Dar el, a avut răbdare să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu, nu s-a deznădăjduit, nu s-a descurajat. Dar când s-au împlinit aceste cuvinte, atunci el L-a binecuvântat pe Dumnezeu și L-a rugat să-l slobozească. Așa putem înțelege cuvintele pe care el le-a rostit atunci: Acum slobozește pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperire neamurilor și slavă poporului Tău Israel. Adică acum eu pot să mor liniștit; că am văzut împlinită rânduiala Ta. Cuvântul Tău s-a împlinit sub ochii mei. Important este să observăm această virtute a Dreptului Simeon, faptul că nu s-a îndoit până la urmă de cuvântul lui Dumnezeu; a avut răbdare să se împlinească. A fost o ezitare atunci la început, dar când Dumnezeu i-a spus, nu vei muri până nu vei vedea împlinindu-se, el a așteptat cu răbdare. Pentru că Dumnezeu lucrează uneori foarte lent. Uneori lucrarea lui Dumnezeu este grabnică, iar alteori este foarte lentă. Trebuie multă răbdare, până când se împlinește cuvântul lui Dumnezeu sau voia lui Dumnezeu cu noi.

    Această virtute a răbdării și a încrederii în cuvântul lui Dumnezeu, în puterea lui Dumnezeu, o vedem și la femeia canaaneancă, ce a fost pomenită astăzi, în Sfânta Evanghelie. Era o păgână, putem să spunem, pentru că ea nu era din neamul evreiesc, dar a auzit despre Mântuitorul Iisus Hristos, a auzit că face minuni, iar ea avea o fiică bolnavă, era stăpânită de un duh rău. Și când a auzit de Iisus, când s-a apropiat de El, a început să strige, Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David; fiica mea este rău chinuită de un diavol. Dar Iisus nu i-a răspuns nici un cuvânt. Dar ea și mai tare striga după El. Iar ucenicii au început să mijlocească, Slobozește-o, pentru că strigă în urma noastră, adică fă-i ceva, ca să nu mai facă tulburare. Iar Hristos zice un cuvânt greu, zice, Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor. Dar femeia, se smerește. Și zice, Așa este, Doamne. Dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Și-atunci Domnul i-a zis, O femeie, mare este credința ta. Fie ție cum voiești. Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Deci la început, Mântuitorul n-o bagă în seamă. Se face că nu o bagă-n seamă. Că nu o aude. O pune la încercare; dar, face aceasta pentru că El știe ce este în sufletul acestei femei. I-a cunoscut și smerenia și credința și vroia să le pună în valoare, să ni le ofere, nouă tuturor pildă, poate întâi de toate ucenicilor Săi, și apoi nouă tuturor. Când El spune, Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel, Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor, aceste cuvinte de fapt reprezentau mentalitatea poporului iudaic. În acel moment și inclusiv ucenicii Săi gândeau la fel. Că Mesia, dacă a venit, a venit doar pentru poporul Israel. Și ei trebuie să aibă prioritate. Și că înafara lor nu poate să fie ceva bun. Ei sunt fii, iar ceilalți sunt câini. Așa considerau ei popoarele pagâne, sau cei care sunt de alt neam decât cel evreiesc, că sunt ca și câinii. Deci cumva Mântuitorul vorbește în limba lor. Sau după mentalitatea lor; exprimă mentalitatea lor, dar nu pentru că El gândește așa, El nu gândea așa și nu simțea așa. El știe că a venit în această lume pentru mântuirea tuturor. El vrea ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru El nu sunt fii și câini. Unii fii și alții câini. Sau cum zicem noi într- o vorbă populară, pentru unii mumă și pentru alții ciumă. Nu. El este Părintele cu adevărat, Părintele tuturor. Pe toți ne iubește, El vrea mântuirea tuturor. Și de aceea a dorit să o pună în valoare pe această femeie.

    Și, ea este pentru noi un model. De credință, întâi de toate. A avut încredere că Hristos poate să o ajute, poate să-i tămăduiasă fiica. Ea nu se ruga pentru sine. Ci se ruga pentru fiica ei. Era o manifestare a iubirii, a iubirii ei de mama, care seamănă cel mai bine cu iubirea lui Dumnezeu. Această iubire era și smerită. Iubirea adevărată nu poate să fie decât smerită. Dacă nu e smerită, nu este, cel puțin nu este iubire desăvârșită. Pentru că, vedeți, această femeie acceptă condiția de câine. Când Hristos zice, Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor, zice, Da Doamne așa este; sunt o cățea; dar, zice, și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Vedeți, smerită dar și înțeleaptă, inteligentă. Și-atunci în cele din urmă Hristos zice, Femeie mare este credința ta. Mare este dragostea ta. Fie ție cum voiești.

    Este de luat aminte, și pentru noi. Chipul Dreptului Simeon, care așteaptă și rabdă îndelung, chipul acestei femei, care crede în Mântuitorul Iisus Hristos, care se roagă cu stăruință, care se smerește, pot să ne fie de mare folos. Pentru că și noi avem nevoie de mila lui Dumnezeu. Și noi avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Se spune foarte frumos în Acatistul Mântuitorului la un moment dat, Nu am fiică, ci trup, care cumplit este chinuit de diavolul, cu patimi și cu urgie fiind aprins. Ci dă-mi tămăduire mie celui ce-Ți cânt, Aliluia. Poate că unii chiar aveți copii, la fel ca și femeia canaaneancă, care sunt stăpâniți de patimă și de duhuri rele. Și este foarte dureros pentru un părinte să-și vadă copiii într-o asemenea situație. Și iată salvarea: rugăciunea. Rugăciunea stăruitoare. Cu credință, și cu umilință în același timp. Dar poate că sunt și unii care nu au copii. Dar cum zicea Acatistul, avem un trup, chinuit de felurite patimi; și-atunci altă salvare nu poate să fie decât tot credința în Dumnezeu, rugăciunea stăruitoare, rugăciunea fierbinte.

    Și să nu deznădăjduim. Dacă Dumnezeu tace la un moment dat, dacă Dumnezeu ne pune la încercare; dacă nu răspunde imediat. Nu face aceasta pentru că ne disprețuiește. Sau pentru că ne leapădă, sau nu ne bagă-n seamă. Ci pentru că vrea să ne pună în valoare. Vrea să ne descopere de fapt adevăratul nostru chip, vrea să stârnească în noi virtuți alese. Care sunt în noi dar poate că sunt într-o stare latentă, nelucrătoare. Și-atunci, încercarea poate să le pună în mișcare, poate să le pună în lucrare. Noi nu bănuim ce puteri avem, bine-nțeles dăruite de Bunul Dumnezeu. Dar ele trebuie doar să fie puse în lucrare. Și de aceea Dumnezeu uneori întârzie; nu Se grăbește. Uneori poate că ne chiar umilește, la fel ca și pe femeia aceasta. Dar repet; nu ca să ne înjosească, ci pentru ca să ne înalțe. Pentru ca să ne descopere adevăratul nostru chip. Adevărata noastră strălucire.

    El vrea ca toți să fim asemenea Lui; toți să fim împreună cu El, toți să ne bucurăm de El, și în veacul acesta, și în cel ce va să fie, Amin.

***