Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Duminica Canaanencei – Hram Sfinții Trei Ierarhi

29 ianuarie 2023

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiți părinți împreună slujitori, iubiţi credincioşi,

    Mâine este sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan, ocrotitorii parohiei dumneavoastră. Dar noi, ne-am întâlnit astăzi pentru că este duminică, foarte aproape de ziua lor de pomenire, pentru că doar duminica ne putem întâlni într-un număr atât de mare; altfel vedeți, în zilele de peste săptămână, chiar dacă este sărbătoare, cei mai mulți dintre frățiile voastre trebuie să mergeți la muncă. Așadar, cu drag am venit astăzi să fim împreună, și să-i cinstim pe Sfinții Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan, ocrotitorii acestei parohii.

    Toți cei trei au trăit în veacul al IV-lea, și toți au fost mari. Fiecare în felul său, a avut lucrare mare și însemnată în viața Bisericii, de aceea Biserica i-a cinstit și i-a trecut în rândul sfinților, dar pe parcurs, în rândurile credincioșilor din cauza lor a început să se facă la un moment dat tulburare. Pentru că unii îl considerau pe Vasile mai mare, alții pe Ioan, alții pe Grigorie, fiecare vedea câte ceva mai bun la unul decât la celălalt. Și așa s-a făcut în sânul Bisericii din Constantinopol dezbinare. Și-atunci, cei trei, undeva prin veacul al XI-lea, s-au arătat unui episcop cu viață sfântă, Episcopul Ioan al Evhaitelor, și, toți trei au spus, iată noi suntem în egală cinstire și slavă înaintea lui Dumnezeu, descoperă acest lucru și poporului ca să nu se mai facă tulburare. Și, Episcopul Ioan a mărturisit acest lucru, chiar le-a alcătuit și slujba de pomenire, pentru toți cei trei, și ziua de pomenire a fost rânduită să fie ziua de 30 ianuarie. Altfel, în luna ianuarie vedem că toți cei trei sunt pomeniți. La 1 ianuarie Sfântul Vasile, în 25 dacă nu mă înșel, Sfântul Ioan, și apoi și Sfântul Grigorie Teologul. Deci oricum toți trei au date separate de pomenire în această lună, dar, pe toți trei deodată, îi pomenim și îi cinstim în ziua de 30 ianuarie. Și așa, s-a făcut pace în sânul poporului, în sânul Bisericii.

    Este foarte neplăcut ca sfinții să fie pricină de dezbinare. Este o mare ispită. Lucrarea lor a fost aceea de a-i uni pe credincioși prin credința în Domnul nostru Iisus Hristos și nicidecum de a-i dezbina. Și vedem că acest fel de ispită se poate întâmpla, până în zilele noastre. Nu de puține ori am auzit pe unii zicând, Părintele Cleopa este cel mai mare duhovnic al românilor. Alții au zis, nu, că Părintele Arsenie Papacioc este cel mai mare. Alții nu, că Părintele Teofil Părăian este cel mai mare, de la Sâmbăta de Sus, alții nu, că Părintele Arsenie Boca este cel mai mare. Vedeți, cum credincioșii se pot separa, se pot dezbina, se pot sminti pentru afecțiunea sau cinstirea pe care o au față de un anumit părinte duhovnicesc. Dar, uneori vedeți chiar și în sânul unei parohii, bunăoară și dumneavoastră vi s-ar putea întâmpla o asemenea ispită; pentru că într-un timp destul de scurt ați avut mai mulți preoți, l-ați avut pe Părintele M., l-ați avut pe Părintele Șt., pe Părintele G., acum pe Părintele Al., și-ați putea zice, ei Părintele M. a fost cel mai bun. Alții nu, că Părintele Șt.; alții nu, că Părintele G., alții nu că Părintele Al., că este mai tânăr și vine cu un suflu nou, vedeți, fiecare, ați putea să aveți anumite preferințe. Să apreciați ceva la unul sau la altul mai mult decât la celălalt. Pe de o parte este firesc, pentru că fiecare are darul lui de la Dumnezeu. Vedeți că nu, nu suntem identici. Deși semănăm foarte mult, niciodată nu suntem identici. Fiecare persoană este unică. Și fiecare poate să fie mare și sfânt, în măsura în care își săvârșește lucrarea în Biserică cu toată dragostea, cu toată dăruirea.

    Văzând viața Sfinților Ierarhi Vasile, Grigorie și Ioan, pe de o parte ne uimim, pe de altă parte s-ar putea să ne și decurajăm, și să zicem, păi noi niciodată nu vom fi în stare să atingem un asemenea nivel de sfințenie. Și totuși. Dumnezeu pe toți ne cheamă la sfințenie, sfințenia nu este un privilegiu doar pentru o anumită categorie de credincioși, ci este un dar al lui Dumnezeu pentru întreaga Biserică, pentru toți cei botezați. Toți suntem chemați să fim sfinți. Și femeia canaaneancă, despre care s-a citit astăzi în Sfânta Evanghelie, ne arată că toți putem să fim sfinți. Toți putem să fim și mari, și teologi, și gură de aur, fiecare la locul său.

    Putem să fim mari, fiecare. Nu mai mari unii decât alții, dar fiecare poate să fie mare, în măsura în care se smerește. Zice Mântuitorul că cel care se va înălța singur pe sine va fi umilit. Dar cel care se va smeri, adică cel ce se va pune mereu pe ultimul loc, se va osândi pe sine, acela va fi înălțat. Va putea să fie foarte mare în Împărăția lui Dumnezeu femeia canaaneancă, a acceptat să fie foarte umilită. Pentru că Domnul i-a zis, Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor. Aceasta era mentalitatea iudeilor în acea vreme, că păgânii sunt ca și câinii. Și se separau de ei. Și încă ucenicii Mântuitorului cred că gândeau în felul acesta și Domnul a vrut să le dea o lecție și a vorbit un pic pe limba lor. În mintea lor. A tratat-o pe această femeie cu dispreț. Dar El știa ce este în sufletul ei, și-a vrut să o scoată în valoare. Și de aceea a umilit-o. Și-a zis, Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor. Adică, cu alte cuvinte, ești o cățea, nu meriți ceva din partea mea. Și ea a zis, Așa este Doamne. Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Și-atunci Domnul i-a zis, Mare este credința ta, fie ție după cum voiești. Vedeți, cât de mult ne poate înălța smerenia înaintea lui Dumnezeu, atunci când te osândești, atunci când te faci ca un câine. Cum este un câine? Dacă-l chemi, vine. Dacă-l alungi, se duce. Așa trebuie să fie și omul, smerit. Să nu aibă pretenții și așteptări, nici din partea lui Dumnezeu și nici din partea oamenilor. Trebuie doar să ne dăruim, cu tot ce avem mai bun și mai frumos. Și atunci cu adevărat putem să fi mari înaintea lui Dumnezeu, la fel ca și Sfântul Vasile cel Mare, care prin viața lui s-a înălțat înaintea lui Dumnezeu, pentru că el a fost smerit, pentru că el a împletit în viața lui munca cu rugăciunea. Teologia, cu slujirea oamenilor.

    Apoi, a fi teolog. Sfântul Grigorie este numit Teologul, adică cuvântătorul de Dumnezeu. Pentru că el, în lupta cu ereticii din acea vreme, a vorbit ca nimeni altul despre Dumnezeu, despre dogmele dreptei credințe, despre Taina Preasfintei Treimi. Dar, până la urmă teolog, zic toți Sfinții Părinți că este cel ce se roagă. Orice om care se roagă poate să fie cu adevărat teolog, cuvântător de Dumnezeu. Femeia canaaneancă a devenit un mare teolog. Pentru că L-a rugat pe Domnul, din toată inima, să-i vindece fata stăpânită de un demon. O rugăciune fierbinte, o rugăciune stăruitoare. O rugăciune din toată inima, făcută din dragoste; nu pentru sine, ci pentru copila ei. Ce nu face un părinte pentru copilul lui? Cât de fierbinte poate să fie rugăciunea părinților pentru copiii care sunt stăpâniți de patimi, de demoni. Vedem cum se pierd copiii sub ochii noștri din pricina dependențelor de droguri, de pornografie, de tehnologie. Și nu putem să facem nimic, decât să ne rugăm. Din inimă, așa cum a făcut-o femeia canaaneancă, și-atunci, și noi devenim teologi, cuvântători de Dumnezeu. Vorbim mai ales cu Dumnezeu, nu neapărat despre El. Dar vorbim cu El. Și dacă vorbim cu El, atunci când va fi nevoie vom putea să vorbim și despre El. Dacă vom fi provocați, dacă vom fi întrebați despre credința noastră, Domnul ne va da cuvânt. Cuvânt viu, cuvânt adevărat, cuvânt cu putere multă. Și vom putea să fim și noi teologi.

    Și-apoi gură de aur. Sfântul Ioan a fost numit Gură de Aur. Pentru că a vorbit cu foarte multă insuflare cuvântul lui Dumnezeu. Avea cuvintele dulci, ca mierea, și foarte bine ticluite dar a fost darul lui Dumnezeu pentru el și de aceea poporul l-a numit Gură de Aur. Pentru că a vorbit ca nimeni altul cuvântul lui Dumnezeu. Dar, până la urmă vedeți că toți putem să fim gură de aur, adică să vorbim frumos. Să vorbim cu insuflare de la Dumnezeu, să nu vorbim la voia întâmplării. Iarăși, femeia canaaneancă, și ea, a fost o gură de aur pentru că a vorbit frumos, a vorbit cu smerenie, cu înțelepciune, n-a fost obraznică, nu s-a obrăznicit în fața Domnului. Ci cu foarte multă umilință, L-a rugat, a stăruit. Și-apoi vedeți, înțelepciunea ei. Da, Doamne. Este adevărat ce spui Tu că nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor, dar, și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor. Vedeți, câtă înțelepciune i-a dat Dumnezeu? Și ea a fost o gură de aur. Și la fel, și noi putem să fim fiecare la locul nostru guri de aur. Adică să nu vorbim niciodată urât, vulgar, murdar, să nu înjurăm, să nu blestemăm. Nu se cuvine unui om credincios, care-L laudă pe Dumnezeu și care se roagă lui Dumnezeu, cu aceeași limbă să vorbească urât, să mintă, să înjure. Nu este potrivit. Ce-am spus mai devreme când am încheiat Sfânta Liturghie, am cântat cu toată inima, Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne. Toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta. Deci nu să vorbim urât, nu să judecăm, nu să bârfim. Ci să-L lăudăm pe Dumnezeu, să vorbim frumos unii cu alții. Și dacă nu știm, să spunem cu umilință, nu știu; dar să nu ne facem înțelepți, cu aroganță. Să nu dăm mereu impresia că noi le știm pe toate. Să nu avem impresia că le știm pe toate. Să ne smerim. Niciodată să nu ne impunem punctul de vedere. Dacă cineva ne întreabă ce părere ai despre cutare sau cutare problemă, pot să-mi exprim părerea, dar nu trebuie să-mi impun părerea. Doar dacă ești într-o poziție de autoritate. Dacă ești părinte, dacă ești dascăl, poți, și se cade, ești obligat să impui la un moment dat un anumit punct de vedere. Dar altfel, niciodată să nu ne impunem punctul de vedere, ci doar să-l exprimăm; uite eu așa cred, aceasta este părerea mea, dar nu oblig pe nimeni să creadă la fel ca și mine.

    Deci foarte multă cuviință, bună cuviință în limbaj. Zice Mântuitorul să fim atenți la tot ceea ce spunem, pentru că vom da seama pentru orice cuvânt care iese din gura noastră. El poate să fie bun, sau rău. Dacă este cuvânt bun, el ajunge la inimă. Mângâie răni. Face mult bine un cuvânt bun. Dar un cuvânt rău poate să rănească foarte mult. Și cunoașteți acea expresie, că mai bine mi-ar fi dat o palmă decât să fi zis cutare sau cutare lucru. Deci, un cuvânt rău, un cuvânt aspru, poate să rănească mai mult decât o palmă. Și știți bine, când vă certați unii cu alții, și vă ziceți cuvinte grele, cât de rău doare, și după aceea cât de greu este să depășim, să ne cerem iertare, să vindecăm acele răni care s-au produs prin cuvinte urâte și grele și aspre, spuse la mânie și la tulburare.

    Deci, mare grijă la cuvânt. Să nu vorbim în deșert, să nu vorbim neîntrebați, să cerem întotdeauna lui Dumnezeu cuvântul prin insuflare, Doamne învață-mă ce să spun, și cum trebuie să spun; iar dacă trebuie să tac, insuflă-mă să păzesc tăcerea într-un duh de pace, care să nu pricinuiască nici o pagubă aproapelui meu. Și așa, putem să fim și noi guri de aur; acolo unde suntem fiecare. Tot ceea ce spunem să fie spre binele și mântuirea tuturor, să fie spre slava lui Dumnezeu.

    Deci nu vă descurajați iubiții mei. Toți putem să fim oameni cu viață sfântă. Acolo unde suntem rânduiți fiecare. Și să trăim în pace unii cu alții, să trăim în unire unii cu alții, să nu lăsăm să ne cuprindă dezbinarea, să fim mereu aproape de Hristos, de biserica pe care Dumnezeu a pus-o aici în mijlocul frățiilor voastre, de părintele pe care Dumnezeu vi l-a dăruit acum, un părinte tânăr, dar, care are toate șansele ca împreună cu dumneavoastră să „îmbătrânească” frumos, și să devină și el mare, și teolog, și gură de aur, împreună cu dumneavoastră.

 A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, de acum și până în veac, Amin. Iertați-mă.

***