Preasfințitul Teofil

Dreapta credință, viața sacramentală a Bisericii și viața ascetică

Facultatea de Teologie Cluj-Napoca

13 ianuarie 2024   Cuvânt la Vecernie

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiți părinți împreună slujitori, iubiți frați teologi,

iubiți credincioși,

    Îi mulțumesc din toată inima Bunului Dumnezeu pentru această sfântă seară de rugăciune, care am nădejde că ne-a făcut foarte bine tuturor.

    Încă suntem în lumina marelui praznic al Botezului Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de fapt tocmai astăzi, putem să spunem deja astăzi se încheie, și, acest praznic întotdeauna aduce foarte multă lumină în sufletele noastre, pentru că el este foarte strâns legat și de botezul nostru. Deși este o mare diferență între Botezul Domnului și botezul fiecăruia dintre noi, totuși ceea ce s-a întâmplat la Botezul Domnului trasează niște direcții, niște coordonate ale botezului nostru, ale viețuirii creștine, a ceea ce înseamnă să fii creștin.

     Intrând Mântuitorul în apele Iordanului, deci prin Botezul Său, mai întâi a descoperit Taina Preasfintei Treimi; ne-a descoperit adevăratul Chip al lui Dumnezeu. Și înseamnă că pentru un creștin, este foarte importantă dreapta credință. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu necunoscut. Ci Dumnezeul nostru este un Dumnezeu revelat. Un Dumnezeu Care S-a descoperit. Dumnezeul nostru este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Și iată, împreună cu Tatăl, și Fiul și Duhul Sfânt sunt împreună Dumnezeu Adevărat. Deci marea revelație pe care o face Domnul Hristos la Botezul Său despre Dumnezeu, este aceea că Dumnezeu nu este o singurătate absolută, ci Dumnezeu este o comuniune de Persoane, și mai precis o Treime de Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

    E foarte importantă această descoperire, pentru că vedeți, până la Mântuitorul Hristos, în Legea cea Veche era foarte prețioasă credința într-un singur Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu era un Dumnezeu al Legii. Și poporul Său Îl asculta din frica Legii, din frica de pedeapsă. Dar, era o etapă, a fost o etapă, în devenirea omului. Vedeți, ca și un copil mic. Noi nu putem să creștem un copil fără lege; fără oarecare constrângeri. Nu poți să-l lași pe un copil în voia lui. Trebuie să spui: fă aceasta, îmbracă-te, dezbracă-te, spală-te, fă-ți temele, zi mulțumesc, zi sărut mâna; mereu trebuie să-i spui ce să facă, și dacă nu face îl pedepsești sau îl ameninți sau îl momești, dacă faci îți dau asta. Deci nu se poate crește un copil fără un asemenea regim. Pentru că el încă nu înțelege.

   Așa este și în istoria umanității. Vedeți, a fost o perioadă de copilărie; în care L-am perceput pe Dumnezeu ca o autoritate. Dar a venit momentul în care Dumnezeu S-a descoperit, Și-a descoperit adevăratul Chip, că de fapt El este dragoste, și dragostea nu poate să fie de unul singur. Dacă Dumnezeu este dragoste, dragostea presupune neapărat comuniune de persoane. Și iată din revelație, cunoaștem că este vorba despre Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Și aici se vede desăvârșirea iubirii. Și după această icoană a fost creat și omul. Observați, că de unul singur nu este dragoste, în doi nu este desăvârșită. Cât de mult suferă familiile care nu au copii. Pentru că simt nevoia de un al treilea; care să desăvârșească iubirea dintre cei doi. Deci putem desluși aici, foarte bine, icoana Preasfintei Treimi. Adică, desăvârșirea iubirii este în trei. Iar la noi oamenii, Dumnezeu ne-a gândit pe toți, iată miliarde și miliarde de persoane, ca pe unul singur. Nu s-a realizat acest gând al lui Dumnezeu încă, dar El nu a renunțat. El încă Își dorește ca noi toți să fim una, să fim o gură și o inimă, să fim un gând, să fim un trup. Pentru aceasta a venit în lume Mântuitorul Iisus Hristos. Ca să ne descopere adevăratul Chip al lui Dumnezeu, dar și adevăratul chip al omului.

    De aceea un creștin nu este potrivit să-și dea cu părerea. Nici despre Dumnezeu, nici despre sine, nici despre lume. El trebuie să primească revelația lui Dumnezeu, nu trebuie să filozofeze. Și chiar dacă uneori are anumite nedumeriri, el trebuie să-L întrebe pe Dumnezeu în rugăciune: Doamne, nu înțeleg asta. Învață-mă, arată-mi. Dacă trebuie să înțeleg, dacă pot să înțeleg, luminează-mi Tu. Dar altfel niciodată să nu ne dăm cu părerea. Și poate, uite, suntem într-o școala teologică, mai ales pentru noi teologii, e foarte important să nu ne dăm cu părerea, pentru că din datul cu părerea s-au născut toate ereziile, în viața Bisericii. Deci noi trebuie să ne întemeiem viața pe revelație, pe cuvântul lui Dumnezeu, pe ceea ce Dumnezeu a descoperit despre Sine, dar și despre noi, oamenii.

    Deci foarte prețioasă pentru un creștin credința cea dreaptă. Apoi, intrând în apele Iordanului, Mântuitorul a sfințit firea apelor. Și de aici vedem cât este de importantă viața sacramentală a Bisericii. Prin sfințirea firii văzute a apelor și a altor elemente ale naturii, ni se împărtășește Harul lui Dumnezeu cel nevăzut. La botez se sfințește apa. Și prin apa sfințită noi devenim mădulare ale Trupului lui Hristos; ne naștem a doua oară, din apă și din Duh. La mirungere este sfințit mirul, de către Sinodul unei Biserici. Prin acel ulei sfințit și parfumat ni se împărtășește pecetea Darului Sfântului Duh. La Sfânta Liturghie, se sfințesc darurile de pâine și de vin, noi vedem pâine și vin, dar ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Deci vedeți, prin materia văzută dar sfințită prin rugăciunea bisericii, ni se împărtășește Harul lui Dumnezeu cel nevăzut. De aceea, e foarte periculos să ne trăim viața noastră creștină în afara bisericii. Sunt foarte mulți creștini care nu merg la biserică; și se justifică în felul acesta: eu am o legătură specială cu Dumnezeu, am o legătură personală cu Dumnezeu, mă rog acasă, nu mă duc la biserică, că-i aglomerație, că mă deranjează unul sau altul. E o foarte mare amăgire. Pentru că ce avem la biserică nu putem avea acasă. E adevărat că și acasă și oriunde putem să ne rugăm lui Dumnezeu. Dar acasă nu ne putem împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului. Acasă nu putem săvârși Sfânta Liturghie. Acasă nu ne putem spovedi. Deci acasă nu putem primi Tainele Bisericii. Sigur, în situații speciale se poate duce preotul acasă. Dar, totuși, câtă vreme suntem sănătoși, iată noi trebuie să venim aici la biserică, să ne hrănim. E o hrană concretă care ni se oferă. Zice Mântuitorul, Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură. Cine nu va mânca Trupul Meu și nu va bea Sângele Meu, nu va avea viață întru el. Auziți? Nu va avea viață întru el; înseamnă că a funcționa din punct de vedere biologic nu înseamnă viață. Viață este să fii în comuniune cu Dumnezeu, să te hrănești cu harul lui Dumnezeu, legătura cu Dumnezeu poate să fie, iată, ființială. Dacă rămânem doar la o legătură emoțională, distantă, ea nu va fi dătătoare de viață. Va fi ceva după mintea noastră, ceva închipuit, și mai mult ca sigur va fi o mare înșelare.

   Deci, să prețuim foarte mult viața sacramentală a Bisericii. Să înțelegem că doar aici în Biserică, prin Sfintele Taine, prin materia văzută dar sfințită, ni se împărtășește harul lui Dumnezeu cel nevăzut, și sfințitor pentru noi oamenii. În acest chip noi ne putem uni cu Dumnezeu, ne putem îndumnezei. Altfel este imposibilă asemănarea omului cu Dumnezeu. Mântuirea rămâne doar la nivel juridic. Și din păcate mulți gândesc mântuirea în termenii aceștia juridici, că trebuie să fac fapte bune, ca să-L înduplec pe Dumnezeu să mă primească în Împărăția Sa. Ori nu aceasta este mântuirea. Mântuirea este să-L cunoști pe Dumnezeu, să-L iubești, să te unești cu El și atunci faptele bune sunt o consecință a acestei uniri. Altfel nu poți să faci fapte bune. Dacă nu ești unit cu Dumnezeu, n-ai cum să faci fapte bune; n-ai putere, n-ai motivație, n-ai nimic. Deci noi nu prin fapte bune ne cumpărăm mântuirea, ci faptele bune sunt o consecință a mântuirii noastre, adică a legăturii noastre cu Dumnezeu. Singura faptă bună pe care o putem face este, iată, să ne deschidem inima spre El. Să acceptăm că El este viața noastră; și că fără El suntem cadavre umblătoare.

    Și apoi, al treilea lucru pe care ni-l descoperă Botezul Domnului, este viața ascetică. La Botez, Mântuitorul a alungat puterea diavolului, care se ascundea în apele Iordanului și în firea apelor. Până la urmă, în natura înconjurătoare; diavolul a prins putere. Și știți că la început Duhul lui Dumnezeu Se preumbla pe deasupra apelor, și din apă s-au născut toate formele de viață. Dar prin puterea Duhului Sfânt. Dar la potop, apa a devenit un principiu distrugător. Apa a distrus totul, pentru că s-a înmulțit păcatul. Și vedeți cum natura înconjurătoare, dacă omul păcătuiește, i se împotrivește. Nu-l ascultă, nu i se supune. Și, venind Domnul și intrând în apele Iordanului, exorcizează firea apelor, îl alungă pe diavol. Cel puțin îi limitează puterea. El nu mai poate să lucreze decât acolo unde Hristos lipsește. Dar pentru aceasta este nevoie de osteneală, de luptă. Vedeți că Mântuitorul ieșind din apele Iordanului, a postit 40 de zile și 40 de nopți, nemâncând nimic. Și satana L-a ispitit. Dar n-a biruit. Așa cum s-a dus la întâiul Adam unde a biruit, a venit și la al doilea Adam, unde n-a mai biruit, pentru că Hristos i-a dat întotdeauna răspunsul cel bun. A zis, Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Sau, când i-a zis, Aruncă-te de pe aripa templului, a zis, Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău. Și când i-a arătat mărețiile acestei lumi și-a zis, Închină-te mie, a zis, Domnului Dumnezeului tău să te închini și doar Lui singur se cuvine să-I slujești.

    Deci întotdeauna Mântuitorul a dat răspunsul cel bun. Pentru că El, era în legătură cu Tatăl. El a venit să facă ascultare de Tatăl, Eu n-am venit în această lume, zice, să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu Care M-a trimis. Și aceasta este asceza noastră creștină, lupta noastră cu păcatul. Păcatul este a nu avea încredere în Dumnezeu. De acolo a început păcatul, în lume și în om. Că Adam s-a îndoit de Dumnezeu. Și a dat mai multă crezare diavolului. Pentru că diavolul i-a sugerat că Dumnezeu minte. Că-l înșală, că-l amăgește. Și, a căzut în această capcană, în această cursă. Și acesta este marele nostru păcat. A nu avea încredere în cuvântul lui Dumnezeu. Și a ne baza mai mult pe șoaptele diavolului, sau pe logica noastră, și-atunci întotdeauna iese rău. De aceea noi trebuie să ne luptăm întotdeauna cu tot ceea ce vine de la trup, de la lume și de la diavol; cu toate aceste ispite, întreite, și întotdeauna să-I dăm crezare lui Dumnezeu. Chiar dacă legătura cu Dumnezeu doare, uneori doare, și poate că doare până la capăt, până la moarte, dar este o durere dătătoare de viață. E vorba de durerile facerii. Dar dacă acceptăm păcatul iarăși doare. Dar aceasta este o durere distrugătoare; este durerea morții. De care să ne ferească Bunul Dumnezeu, pe fiecare dintre noi.

    Deci să ținem minte acestea trei: dreapta credință, să nu ne dăm cu părerea, nici despre Dumnezeu, nici despre lume, nici despre om ci să acceptăm revelația, să ne întemeiem viața noastră pe revelație, pe cuvântul lui Dumnezeu, viața sacramentală a Bisericii, să nu ne înstrăinăm de Biserică, trebuie să ne rugăm oriunde și oricând neîncetat, întregul univers este casa lui Dumnezeu, dar a ne hrăni cu Trupul și Sângele Domnului doar aici se poate; în biserică, la Sfânta Liturghie, unde suntem toți adunați în Numele Domnului, unde este episcopul sau preotul prezent, și împreună ne rugăm, și ne împărtășim de harul Preasfântului Duh. Și viața ascetică. Adică nevoința, lupta cu păcatul. Este grea dar să nu o abandonăm și să nu ne descurajăm, până la ultima răsuflare. Zice Mântuitorul, Ori de câte ori vei cădea, scoală-te, și te vei mântui. Dacă Dumnezeu nu ne omoară atunci când păcătuim, înseamnă că El vede altceva, înseamnă că El așteaptă altceva. El vede întotdeauna partea cea bună și El Își dorește mântuirea noastră a tuturor. El nu vrea moartea nimănui. El Și-ar dori ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.

A Lui să fie slava, de acum și până în veac. Amin. Iertați-mă.

***