Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Duminica vameşului şi a fariseului, Începutul Triodului

17 februarie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte, iubiţi credincioşi,

    În această duminică începem o nouă perioadă a anului bisericesc, aşa-numita perioadă a Triodului, care este un timp pregătitor pentru marele praznic al Învierii Domnului. În această perioadă vom avea mai întâi câteva duminici pregătitoare pentru Postul cel Mare, pentru Postul Învierii, şi apoi va fi Săptămâna Patimilor şi după aceea va urma sărbătoarea Învierii. Perioada se numeşte Triod de la o carte, ce se foloseşte foarte des la slujbe, în acest timp, cartea aceasta se numeşte Triod, prin urmare şi perioada în care se foloseşte foarte des această carte se numeşte perioada Triodului.

    În prima duminică, Evanghelia care s-a rânduit a se citi ne vorbeşte despre Parabola Vameşului şi a Fariseului. Mântuitorul Iisus Hristos le spunea ucenicilor şi ne spune şi nouă astăzi, că la un moment dat doi oameni s-au suit la Templu să se roage. Unul era fariseu şi altul era vameş. Fariseul s-a dus în fruntea Templului şi a început să Îi aducă mulţumire lui Dumnezeu zicând: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni. Postesc, dau zeciuială, nu sunt nici măcar ca acest vameş; a remarcat el că acolo era şi un vameş, care stătea ascuns. Și, de asemenea, şi vameşul a simţit nevoia să se roage lui Dumnezeu, dar el nu a îndrăznit să se ducă în fruntea Templului, ci undeva, ascuns după o coloană, îşi lovea pieptul şi zicea: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Şi zice Mântuitorul la sfârşit: acesta, adică vameşul, s-a întors mai îndreptat la casa sa. Înţelegem că rugăciunea şi atitudinea fariseului nu a fost bineplăcută lui Dumnezeu. Şi poate că ne vom pune întrebarea: de ce nu a fost bineplăcută atitudinea lui faţă de Domnul, deoarece se vede că era un om religios, un om corect, un om care se străduia să păzească cu stricteţe legea lui Dumnezeu. Şi aceasta era adevărat, așa făceau toţi fariseii din vremea Mântuitorului, toţi se străduiau să păzească legea, dar din nefericire o făceau într-un mod superficial. Și o făceau din dorinţa de a fi lăudaţi, de a fi apreciaţi de oameni, mai întâi, dar se vede că-şi doreau să fie apreciaţi şi de Dumnezeu. Reiese lucrul acesta din felul în care s-a rugat acest fariseu venit la Templu. Zicea, Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, desfrânat, răpitor, şi aşa mai departe. Postesc, dau zeciuială, nu sunt nici măcar ca acest vameş. Fariseul simţea nevoia, pe de o parte să se îndreptăţească înaintea lui Dumnezeu, să-şi arate faptele lui bune, să arate că el de fapt nu făcea fapte rele, dar simţea nevoia şi să se separe de ceilalţi oameni. El îi judeca pe ceilalţi oameni în orgoliul lui, în mândria lui. Adică îi considera păcătoşi. Şi prin această atitudine el de fapt era în contra legii lui Dumnezeu. Pentru că legea lui Dumnezeu înseamnă iubire de oameni. Înseamnă mântuirea tuturor oamenilor. Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, Dumnezeu nu vede în oameni o gloată de păcătoşi, ci Dumnezeu vede în fiecare om chipul Său, pe care doreşte să-l mântuiască.

    Ceva asemănător vă amintiţi că s-a întâmplat şi în cazul lui Zaheu. Posibil că vameşul din parabola de astăzi este tocmai vameşul Zaheu. Astăzi nu i se dă  numele, atunci i s-a dat numele. Zaheu, tot aşa, era dispreţuit de toţi, dar şi-a dorit să-L cunoască pe Iisus, să-L întâlnească, şi când Mântuitorul S-a apropiat de el, l-a chemat pe nume, şi i-a zis, Zaheu, vreau să rămân în casa ta, şi el la primit cu multă  bucurie. Dar mulţimea, fariseii şi ceilalţi iudei, au condamnat aceasta. L-au condamnat pe Mântuitorul, în primul rând. Au zis, cum de intră în casa unui păcătos, a unui vameş? Şi Mântuitorul zice, văzând dragostea şi pocăinţa lui Zaheu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că Fiul Omului a venit să-i mântuiască pe cei pierduţi, şi acesta este un fiu al lui Avraam care are nevoie de mântuire, care a arătat deschiderea şi dorinţa aceasta de a-L cunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lumii. Deci vedeţi contradicţia între atitudinea oamenilor, care judecau, care dispreţuiau, deşi aveau senzaţia că păzesc legea lui Dumnezeu, se considerau drepţi înaintea lui Dumnezeu, dar în realitate erau împotriva legii lui Dumnezeu, pentru că nu-L iubeau nici pe Dumnezeu, şi nu-i iubeau nici pe oameni. Nu înţelegeau atitudinea Mântuitorului faţă de cei căzuţi, faţă de cei păcătoşi. La fel, şi fariseul din parabola de astăzi, nu înţelegea logica iubirii. El era un om corect, dar un om foarte mândru. Un om care se îndreptăţea pe sine şi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, şi aceasta îl ducea la separare. La separare şi de Dumnezeu, dar la separare şi de oameni. Era de fapt o manifestare a egoismului, a individualismului. Și aceasta nu este logica iubirii. Logica lui Dumnezeu este dragostea, este mântuirea tuturor. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.

    A fost însă bineplăcută înaintea lui Dumnezeu rugăciunea şi atitudinea vameşului. Pentru că deşi era un om păcătos, el se recunoştea pe sine ca păcătos. Îşi vedea, şi îşi recunoştea păcatele. Și nu îndrăznea să se ducă în fruntea Templului, ci ascuns după o coloană, cu multă umilinţă îşi lovea pieptul şi zicea, Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului. Ştia că nu are altă scăpare decât mila lui Dumnezeu. Din faptele lui nu se putea îndreptăţi cu nimic, nu putea să nădăjduiască nimic. Singura lui scăpare era mila lui Dumnezeu. Şi de aceea, din toată inima striga: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Şi Dumnezeu a ascultat rugăciunea vameşului. I-a fost bineplăcută şi a revărsat peste el milostivirea Sa. În contradicţie cu fariseul care se îndreptăţea pe sine, plin de mândrie şi de slavă deşartă, vameşul se osândea pe sine, plin de umilinţă, plin de smerenie. Nu se considera drept nici în faţa lui Dumnezeu şi bine-nţeles că nici în faţa oamenilor. Îi era ruşine şi de Dumnezeu, şi de oameni. Dar cu toată ruşinea, s-a dus la Templu să se roage.

    Această atitudine îi este bineplăcută lui Dumnezeu, şi ne este propusă astăzi, la începutul acestei perioade de pocăinţă. Toţi suntem păcătoşi. Nimeni nu se poate lăuda, nimeni nu se poate îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu, așa cum a făcut-o fariseul, că ar fi foarte corect, că ar împlini întru toate legea lui Dumnezeu, chiar dacă pe ici pe colo ne străduim şi facem câte ceva, dar nu ne putem lăuda. Întotdeauna este loc pentru mai mult, şi pentru mai bine. Aşadar, trebuie să deprindem această osândire de sine. Osândirea de sine anticipează Judecata lui Dumnezeu, Judecata cea din urmă, când toţi vom sta  înaintea Dreptului Judecător. Dar dacă noi ne-am judecat acum înaintea lui Dumnezeu ca fiind păcătoşi, și am cerut mila lui Dumnezeu, nu se va mai întâmpla acest lucru în Ziua cea de Apoi. Dumnezeu nu judecă de două ori. Dacă noi acum ne-am judecat în faţa Lui şi ne-am osândit, dar am nădăjduit în mila Lui şi am cerut mila Lui, Dumnezeu a văzut aceasta şi I-a bineplăcut aceast lucru, pentru că El îşi doreşte ca să ne ierte şi să ne mântuiască pe toţi. Abia aşteaptă un asemenea gest de umilinţă şi de pocăinţă. Şi repet: dacă noi ne judecăm şi ne osândim acum, dar cu încredere în mila lui Dumnezeu, nu vom mai fi judecaţi în Ziua cea de Apoi. Aceeaşi milă a lui Dumnezeu care s-a revărsat peste sufletul nostru acum, când Îi spunem din toată inima: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului, aceeaşi milă se va revărsa peste sufletul nostru şi în Ziua cea de Apoi. Dacă în viaţa aceasta nu putem să-I spunem lui Dumnezeu altceva decât: fie-Ți milă de mine. Nu am altă scăpare Doamne afară de mila Ta. Și noi simţim cum mila lui Dumnezeu se revarsă peste noi. Nu vom putea să spunem nimic altceva nici în Ziua cea de Apoi. Ce altceva am putea să-I spunem lui Dumnezeu atunci, decât ceea ce I-am spus şi acuma: fie-Ţi milă de mine păcătosul. Iată nu am făcut nimic bun înaintea Ta. Dar, am nădăjduit în mare şi în nemăsurată mila Ta. Şi vom vedea, în Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi, care va urma, vom avea duminica viitoare Duminica Fiului Risipitor şi apoi va urma Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi; şi atunci vom auzi cum drepţii nu ştiu că sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu. Că-L vor întreba pe Dreptul Judecător: Doamne, dar când Te-am văzut noi pe Tine flămând şi gol şi însetat, şi întemniţat, şi noi Ţi-am fi făcut vreodată unele ca acestea? Și atunci Domnul le va spune: Ori de câte ori aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici fraţi ai Mei, de fapt Mie Mi-aţi făcut. Aşadar drepţii nu ştiu că sunt drepţi, tocmai pentru că ei toată viaţa s-au văzut păcătoşi, mari păcătoşi; şi toată viaţa au trăit cu această umilinţă, cu această conştiinţă şi cu această rugăciune fierbinte până la ultima răsuflare: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului. Și vedem cum în Ziua Judecăţii aceştia se bucură pe mai departe de mila lui Dumnezeu, pentru că sunt poftiţi să stea de-a dreapta Dreptului Judecător.

    În Patericul Egiptean, o carte de spiritualitate ortodoxă, cunoscută de mulţi şi iubită, unde găsim foarte multe exemple de viaţă duhovnicească, se povesteşte că un vieţuitor dintr-o mănăstire era destul de neglijent la rânduiala care se respecta în acea mănăstire. Şi obştea îl judeca adeseori. Dar el, deşi era neglijent cu foarte multe din îndatoririle sale, totuşi şi-a propus un lucru, din clipa în care a intrat pe poarta mănăstirii: să nu judece pe nimeni. Şi, a venit şi pentru el ceasul morţii. Şi era foarte liniştit, foarte senin. Și obştea era nedumerită. Și l-au întrebat, dar, zice, cum se poate tu, care toată viaţa ai fost aşa cum ai fost, nepăsător faţă de legea lui Dumnezeu şi faţă de rugăciune, şi totuşi acum eşti atât de senin. Zice, da, aveţi dreptate. Dar m-am străduit să păzesc un singur lucru: să nu judec niciodată pe nimeni. Și am nădejde că Cel Care a zis: nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, nu mă va judeca  în Ziua cea Apoi. Vedeţi, cât de simplu, până la urmă, se poate dobândi mila lui Dumnezeu? Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi.

    Fariseul judeca pe toată lumea şi dispreţuia pe toată lumea şi se îndreptăţea pe sine. Vameşul se osândea doar pe sine, şi nu judeca pe nimeni, şi aşa, s-a învrednicit înaintea lui Dumnezeu. Ar fi de dorit ca noi toţi să ne întoarcem astăzi mai îndreptaţi la casele noastre, cu această dorinţă sinceră de a pune început bun, de a-I cere mereu iertare lui Dumnezeu pentru tot ceea ce greşim zi de zi, pentru faptul că nu suntem în stare să-I păzim întru totul cuvântul Lui, dar totuşi, ne dorim să fim ai Lui, şi să ne bucurăm de El şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie. Aşa că să-L rugăm din toată inima să ne dăruiască duh de adevărată pocăinţă şi umilinţă şi să ne ajute pe toţi să facem fapte vrednice de pocăinţă.

A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.

***