Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie

Înainteprăznuirea Schimbării la Faţă a Domnului – Vindecare lunaticului

5 august 2018

 În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ne-a vorbit despre suferinţa unui părinte. A unui tată care avea un copil îndrăcit, stăpânit de un duh rău, care foarte mult îl chinuia. Adeseori îl arunca în foc, adeseori în apă, şi bine-nţeles că tatăl său nu putea să-l ajute în nici un chip. A alergat peste tot unde a auzit că s-ar putea să afle izbăvire, să afle vindecare, dar nicăieri nu a găsit ceea ce căuta. A ajuns în cele din urmă la ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos, dar nici aceştia n-au putut să-l vindece.

    Şi în cele din urmă a ajuns la Mântuitorul Iisus Hristos. Şi I-a spus toate, I-a spus cât de mult suferă copilul său, cum a alergat peste tot, cum a fost chiar şi la ucenicii Săi, şi-acum, zice, am ajuns la Tine, de poţi ceva, ajută-mă. Şi-atunci Mântuitorul, şi El tot cu mâhnire, a strigat: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? Şi-a zis: aduceţi-l aici la Mine pe copil şi a certat duhul cel rău care se sălăşluia în el, şi copilul deîndată s-a liniştit, s-a tămăduit. Şi-apoi, într-un moment mai de taină pe care l-a avut Mântuitorul cu ucenicii, aceştia L-au întrebat: oare noi de ce nu am fost în stare să-l vindecăm? Şi Domnul le-a spus: pentru puţinătatea credinţei voastre. Dacă aţi avea credinţă măcar cât un grăunte de muştar, aţi putea să-i spuneţi muntelui acestuia “Ridică-te şi te aruncă în mare” şi s-ar întâmpla aşa. Şi-apoi, să mai ştiţi un lucru, le-a zis, acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post.

    Aşadar, suferinţa acestui părinte, în care probabil că foarte mulţi dintre dumneavoastră vă regăsiţi, vă identificaţi, poate că mulţi dintre dumneavoastră aveţi copii care suferă. Chiar dacă nu sunt stăpâniţi de duhuri rele, dar sunt stăpâniţi de patimi. În zilele noastre sunt, vedeţi, dependenţele, de calculator, de droguri, de pornografie; toate acestea sunt de fapt puteri demonice, care îi înlănţuie pe copiii noștri, şi dumneavoastră, ca şi părinţi, suferiţi foarte mult, şi la fel ca şi acest tată, nu puteţi să faceţi nimic. Mergeţi peste tot, şi la medici, şi la psihologi, veniţi chiar şi la biserică, şi nicăieri nu găsiţi alinare, nicăieri nu găsiţi izbăvire.

    Şi iată care ar putea să fie răspunsul, dar care ar putea să fie şi cauza: puţinătatea credinţei noastre. De vreme ce copiii noştri suferă atât de mult, şi sunt înlănţuiţi de patimi, şi de duhuri rele, e un semn că viaţa noastră, a părinţilor, este o viaţă lipsită de har, lipsită de credinţă. Poate copiii noștri s-au zămislit în stare de păcat, s-au zămislit din desfrânare, sau cine ştie câte lucruri nu-i afectează din viaţa noastră. Vedeţi, atunci când doi tineri se căsătoresc, ei nu privesc lucrurile duhovniceşte, nu-şi asumă viaţa de familie în mod duhovnicesc, nu-şi întemeiază viaţa de familie pe cuvântul lui Dumnezeu. Și se trăieşte foarte mult pe logica acestei lumi, ne întemeiem viaţa pe păcat, pe plăcere, pe lăcomie. Și-atunci copiii care se nasc din noi sunt rodul păcatelor noastre, pe care ei le moştenesc. Și de aceea copiii noștri suferă atât de mult. Poate că ici colo încercăm câte ceva, îi mai învăţăm o rugăciune, îi ducem la biserică, îi împărtăşim. E bine că facem aceasta, dar se vede că nu este suficient. Dacă-i învăţăm pe copii să spună rugăciuni, dar noi nu ne rugăm în prezenţa lor şi împreună cu ei, să ştiţi că nu este de mare efect. Dacă unul dintre părinţi este credincios şi merge la biserică iar celălalt este nepăsător, neglijent, sau chiar necredincios, copilul va fi pus să aleagă între cei doi, şi de multe ori copilul alege pe cel necredincios. Este mai atrăgător, duhul acestei lumi este mai atrăgător. Iată cum noi, părinţii, prin  felul nostru de a fi, neglijent, şi lipsit de credinţă şi de har, afectăm viaţa copiilor noștri, îi îmbolnăvim pe copiii noştri încă din pântece.

    Foarte mult contează starea unui copil de felul în care trăiesc părinţii şi-n mod deosebit mama, în timpul sarcinii. Dacă mama este liniştită, dacă mama trăieşte în pace, în rugăciune, se duce la biserică, se împărtăşeşte, ţine rânduiala posturilor, chiar dacă este însărcinată, să ştiţi că toate acestea îl afectează şi pe copil. Copilul va fi un copil liniştit, harul lui Dumnezeu îl va atinge încă din pântecele maicii sale. Aşa cum am văzut la Sfântul Ioan Botezătorul, la Maica Domnului; pentru că s-au născut din părinţi cu viaţă sfântă și s-au născut din rugăciune, şi ei au fost oameni cu viaţă sfântă, care au iubit rugăciunea și Casa lui Dumnezeu. La fel, lucrul acesta este valabil şi la noi. Dacă noi îi zămislim pe copiii noştri prin credinţă, prin rugăciune şi prin har, ei vor moşteni acest lucru. Dar dacă copiii noştri se nasc din păcat şi din fărădelegi, din desfrânare, dacă viaţa mamei şi a părinţilor este una tulburată în timpul sarcinii, atunci toate acestea copiii noştri le vor moşteni, şi va fi foarte greu să ne luptăm cu tulburările lor. Iată, suntem neputincioşi, suntem răstigniţi, pur şi simplu nu putem decât să suferim văzând cum copiii noştri se distrug sub ochii noştri.

    Şi totuşi, nu trebuie să deznădăjduim. Trebuie să alergăm la Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu toată ruşinea. Şi cu toată pocăinţa. Uite, Doamne, sunt un om păcătos, trăiesc în fărădelegi, şi mi-am zămislit copiii în fărădelegi, i-am crescut fără credinţă şi fără frica lui Dumnezeu, dar acum ce să fac, nu ştiu decât să cad înaintea Ta şi să Te rog miluieşte-mă, cum ştii Tu miluieşte-mă şi mă mântuieşte. Şi chiar dacă Domnul ne va mustra, în cele din urmă ne va izbăvi, ne va ajuta. Vom vedea ajutorul Lui, mângâierea Lui, izbăvirea, care nu poate să vină decât de la El, pentru că El are stăpânire şi peste demoni, şi peste patimile  noastre, şi peste toată făptura.

    Vedem aşadar, pe lângă suferinţa acestui părinte, şi suferinţa noastră ca părinţi trupeşti, suferinţa Mântuitorului ca şi Părinte al nostru ceresc, pentru că El este de fapt icoana Tatălui nostru Celui din ceruri, zice: cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl, iar în cartea proorocului Isaia, Mesia, Mântuitorul lumii este numit „Părinte al veacului ce va să fie”. Aşadar, putem să ne gândim şi la Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca la tatăl nostru Cel din ceruri, pentru că El ne iubeşte cu iubire de Părinte, de tată, şi El suferă pentru noi, aşa cum suferim noi pentru copiii noştri. De aceea cu atâta amarăciune Mântuitorul a strigat: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi. Adică Mântuitorul a suferit pentru poporul lui Israel care a fost chemat, ales de Dumnezeu să-I fie martor credincios în această lume, să mărturisească dreapta credinţă în această lume căzută şi să-L descopere lumii întregi pe Mântuitorul, tocmai ei au devenit purtători de duhuri rele. Au devenit stăpâniţi de duhuri rele, şi aţi văzut că în cele din urmă  L-au lepădat pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au răstignit. Nu L-au înţeles şi nu L-au primit.

    Aşadar mare a fost suferinţa Mântuitorului pentru această lipsă de credinţă a poporului lui Israel, dar nu numai. Ci şi pentru puţinătatea credinţei ucenicilor Săi, pe care îi pregătea. Îi pregătea pentru marea slujbă a mântuirii lumii. Pentru că Mântuitorul i-a ales pe ucenicii Săi, i-a pregătit şi i-a trimis în lume, ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura, să facă şi ei ceea ce El a făcut în această lume, zice: Iată, vă dau putere peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăşmaşului. Nimic nu vă va putea vătăma. Chiar şi otravă de veţi bea, zice, nu vă va vătăma. Mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Aşadar pentru această mare slujire, ucenicii Mântuitorului aveau nevoie de credinţă puternică, şi totuşi la momentul acela încă erau slabi în credinţă. Şi Mântuitorul suferea şi pentru ei. Şi i-a mustrat, dar cu blândeţe, şi cu bunătate, şi le-a spus, iată, de aceea n-aţi putut, pentru că sunteţi slabi în credinţă. Și atunci, într-un moment, într-un alt moment, ucenicii L-au rugat pe Mântuitorul să le dăruiască mai multă credinţă. Zice: Doamne, sporeşte-ne credinţa, dă-ne mai multă credinţă. Știau că au nevoie de credinţă puternică în El.

    Şi mai mult, iată, e nevoie de post, şi de rugăciune. Postul şi rugăciunea nu trebuie să le privim ca pe nişte constrângeri, nici măcar ca pe nişte mijloace prin care noi încercăm să obţinem ceva. Ci ele ar trebui să devină modul nostru de viaţă. Dacă Mântuitorul a izgonit demonii prin puterea pe care o avea, înseamnă că El Însuşi era şi Postul şi Rugăciunea. Toată viaţa Lui era post şi rugăciune. Adică El iubea din toată inima pe Tatăl Său, pe Dumnezeu, Tatăl Său, şi Tatăl nostru al tuturor, dar ne iubea şi pe noi, nimic  nu-L separa de iubirea Tatălui, şi nici de iubirea faţă de noi, toată răutatea noastră nu L-a îndepărtat de noi. Aşadar Mântuitorul se ruga neîncetat, şi nu avea nimic care să-L separe de dragostea Tatălui.

    La fel, vedem aceasta şi la oamenii sfinţi. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, care este ocrotitorul parohiei dumneavoastră, a arătat ce înseamnă postul şi rugăciunea ca mod de viaţă. Adică postul şi rugăciunea nu trebuie să fie îndeletniciri temporare. Așa din când în când să ne rugăm, din când în când să ţinem post, şi după aceea iarăşi să revenim la viaţa noastră pătimaşă, la viaţa noastră păcătoasă. Pentru că atunci n-am rezolvat nimic. E o mare amăgire, nu, dacă în tot Postul Mare să zicem cineva nu fumează, se abţine de la fumat, sau de la băutură, şi în ziua de Paşti o ia de la capăt. Deci nu fumează tot postul, nu bea tot postul, dar în ziua de Paşti începe să fumeze şi să bea şi să se îmbete; păi ce folos, nu este aceasta o schizofrenie, nu este aceasta o nebunie? Dacă noi ne abţinem de la fumat şi de la băutură înseamnă că ele sunt dăunătoare, nu doar pentru cele patruzeci de zile, ci pentru toată vremea vieţii noastre. Deci tot timpul cât avem de trăit în această lume noi trebuie să ne abţinem de la tot ceea ce este dăunător, de la tot ceea ce ne desparte de dragostea lui Dumnezeu. Aşadar nu trebuie să postim doar în cele patruzeci de zile de post, ci şi în ziua de Paşti trebuie să ţinem post; adică în ce fel, chiar dacă mâncăm de dulce, dar să mâncăm cu mulţumire, să primim mâncarea ca şi dar al lui Dumnezeu, să mâncăm cu măsură, să nu întrecem măsura la nimic, să punem accentul pe rugăciune, pe prezenţa noastră la Sfânta Liturghie şi la Sfintele Slujbe, să nu venim la Sfânta Liturghie doar ca nişte spectatori la un spectacol liturgic. Să nu venim la Sfânta Liturghie doar pentru a ne ruga sau a asculta un cuvânt. Ci iată, să venim la Sfânta Liturghie pentru a ne hrăni cu Trupul şi Sângele Domnului. De aceea se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Ca să-L avem pe Hristos ca hrană. El este Pâinea cea Vie Care S-a pogorât din cer să se dea hrană lumii. Trupul lui Hristos este adevărata noastră hrană, şi Sângele Lui adevărata băutură, şi acesta ni se oferă, vedeţi, la fiecare Sfântă Liturghie. Deci să venim întotdeauna pregătiţi, ca să ne putem împărtăşi. Deci nu doar pe copiii noştri să-i împărtăşim iar noi să nu ne împărtăşim ci să trăim o viaţă lumească, pentru că atunci îi smintim pe copiii noştri. Deci pe ei îi împărtăşim şi îi învăţăm să se roage, iar noi trăim o viaţă păcătoasă şi neglijentă.  Nu se poate, nu trebuie să fie această contradicţie. Ceea ce-i învăţăm pe copiii noştri trebuie noi înşine mai întâi să facem. Aşadar să venim întotdeauna la Sfânta Liturghie pregătiţi, pentru a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Și rugăciunea noastră, cum am spus, trebuie să fie, la fel ca şi postul, starea noastră permanentă. Nu doar dimineaţa şi seara trebuie să ne rugăm, nu doar când venim la slujbă trebuie să ne rugăm, ci neîncetat trebuie să ne rugăm. Sfântul Apostol Pavel şi Însuşi Domnul ne îndeamnă, zice: rugaţi-vă neîncetat, privegheaţi, pentru că, vedeţi, satana ne ispiteşte  mereu, el abia aşteaptă un moment de slăbiciune, şi dacă nu suntem în legătură cu Domnul, prin rugăciune şi prin post, iată, el găseşte portiţe de a intra în viaţa noastră şi pune stăpânire peste noi, şi iată, cât de greu scăpăm din stăpânirea lui.

    Deci rugăciunea noastră trebuie să fie neîncetată. Şi când mergem pe drum, şi când lucrăm, şi când mâncăm, în mintea noastră noi neîncetat trebuie să ne rugăm. Toate gândurile trebuie transformate în rugăciune. Să nu vorbim singuri; trebuie să mă duc acolo, trebuie să fac asta, trebuie să fac cealaltă, nu. Doamne, trebuie să mă duc acolo, Doamne, trebuie să fac asta, Doamne, mulţumesc pentru bucuria aceasta, Doamne, ajută-mă, că uite, nu ştiu ce să fac, Doamne, iartă-mă că am greşit, deci toate cu Doamne, să nu vorbiţi singuri. Pentru că a vorbi singur este o nebunie, o schizofrenie. Și vedeţi că noi, din nefericire, vorbim singuri, neîncetat, în mintea noastră. Şi nu ne foloseşte la nimic. Dimpotrivă, ne adâncim în depresie şi în deznădejde. Dar dacă vorbim neîncetat cu Domnul, atunci legătura cu El ne transfigurează, ne luminează, ne dă pace, ne dă linişte, ne dă bucuria de a trăi, suntem mulţumiţi chiar cu puţin, nu este nevoie de mult ca să fii mulţumit şi bucuros. Dacă ai harul lui Dumnezeu în inima ta, iată, vedem la Sfântul Ioan Iacob ce viaţă simplă, austeră, a trăit, şi la mănăstirea Neamţului, şi în Ţara Sfântă, în mănăstirile unde a petrecut; peste tot a trăit o viaţă foarte aspră, foarte austeră, dar el s-a umplut de har. Și vedeţi că şi după moarte, trupul lui a rămas nestricăcios. S-a umplut de har, şi este izvor de har acum pentru toţi cei care se apropie de el, şi care se ating de el.

    Dar să ştiţi că lucrul acesta este valabil pentru noi toţi, nu este un privilegiu doar pentru cineva. Toţi oamenii suntem chemaţi la această viaţă de har şi de sfinţenie. Doar trebuie să dorim acest lucru, să înţelegem că aceasta este raţiunea noastră de a fi. Aşadar, din Evanghelia care s-a citit astăzi, văzând suferinţa acestui tată, şi identificându-ne şi noi cu suferinţa lui, dar văzând şi suferinţa Mântuitorului pentru puţinătatea credinţei noastre şi a vieţii noastre trăită în duhul acestei lumi şi nu în Duhul lui Dumnezeu, să ne căim din toată inima. Să ne cerem iertare pentru tot ceea ce am greşit, să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească din tirania cea amară a patimilor şi a demonilor, să ne dăruiască mai multă credinţă, şi să putem trăi o viaţă curată, o viaţă de rugăciune, şi în felul acesta să ne pregătim pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică, Amin. Iertaţi-mă.

***