Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Praznicul Schimbării la Faţă

6 august 2018

 În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiţi părinţi, cuvioase maici, iubiţi credincioşi,

    Praznicul Schimbării la Faţă, la care am fost învredniciţi de Domnul să ajungem şi anul acesta, este în foarte strânsă legătură cu Vinerea Mare, cu Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest eveniment duhovnicesc a avut loc la puţin timp înainte de Răstignirea Domnului. După Tradiţie, chiar la partuzeci de zile, cu patruzeci de zile înainte de Răstignirea Mântuitorului ar fi avut loc Schimbarea la Faţă, şi în mod normal această sărbătoare ar fi trebuit să fie rânduită în Postul Mare. Dar fiind un praznic de bucurie, s-a considerat că este nepotrivit să fie rânduit în perioada Postului Mare, măcar că tot într-un post se întâmplă, vedeţi, în Postul Adormirii Maicii Domnului. Dar, totuşi, s-a pus, vedeți, cu patruzeci de zile înainte de Înălţarea Sfintei Cruci. Şi Înălţarea Sfintei Cruci de asemenea este în foarte strânsă legătură cu Vinerea Mare. Cu Răstignirea Domnului.

    Mântuitorul a dorit, în primul rând, să-i liniştească pe ucenicii Săi, să-i încredinţeze că El este Fiul lui Dumnezeu. Şi că mergând spre Patimă, El nu merge să moară ca un neputincios, ci ca Unul care are stăpânire şi peste viaţă şi peste moarte. El merge să pătimească şi să moară de bunăvoie pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Mântuitorul ştia că Patimile îi vor tulbura pe ucenici, se vor clătina în credinţa lor, şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Cu toate aceste încredinţări pe care Domnul le-a dăruit ucenicilor, ucenicii tot s-au tulburat în ceasul răstignirii. Şi în mod deosebit mă gândesc la Sfântul Apostol Petru, care iată, a fost pe Tabor, şi a văzut slava lui Hristos, a auzit glasul Tatălui zicându-I „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi”. A văzut şi minunea Învierii lui Lazăr, puţin înainte de Patimă. Dar, când a fost  atunci prins la strâmtoare şi vădit că este ucenicul Mântuitorului, s-a blestemat că nu-L cunoaşte. Zice: eu nu-L cunosc pe omul Acesta, nu ştiu cine este. Ca să vedeţi cât de slabi suntem în credinţă. Dar, sigur că nu trebuie să deznădăjduim, şi vedem că deşi Apostolul Petru s-a clătinat, dar, iarăşi s-a ridicat, a plâns cu amar pentru ceea ce a făcut, şi Mântuitorul l-a iertat, şi l-a repus în treapta de Apostol, în slujirea de Apostol. Vă amintiţi cum, după Înviere, l-a căutat, şi i-a pus această întrebare: Simone, Fiul lui Iona, Mă iubeşti tu pe Mine, chiar Mă iubeşti mai mult decât aceştia? Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc. N-a mai avut curajul să zică aşa cum a zis mai înainte, pentru că a fost un moment în care a zis: Doamne, chiar dacă toţi se vor lepăda de Tine, eu nu. Dar acum, n-a mai spus cu aceeaşi îndrăzneală, dar totuşi, cu umilinţă a zis: Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că Te iubesc. Adică, măcar că am greşit atât de greu, împotriva iubirii Tale, totuşi, eu Te iubesc, în adâncul sufletului meu eu Te iubesc, sau mai degrabă eu îmi doresc să Te iubesc din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea. Şi, Mântuitorul, cu bunăvoinţă l-a reaşezat în slujirea de Apostol şi i-a zis: Paşte oile Mele, paşte mieluşeii Mei. Aşadar, acesta este unul din motivele pentru care Mântuitorul S-a schimbat la faţă în Muntele Taborului. Ca să-i încredinţeze pe ucenicii Săi că El este raza Tatălui, cum s-a spus mai devreme în slujba Utreniei, foarte frumos. Zice: pentru ca atunci când Îl vor vedea răstignit, să înţeleagă patima Lui cea de bunăvoie, şi că El este, cu adevărat, raza Tatălui.

    Pe Muntele Taborului, împreună cu Mântuitorul, s-au aflat şi cei doi mai mari bărbaţi ai Vechiului Testament, Proorocii Moise şi Ilie, vorbind împreună cu El despre Patimile care aveau să se întâmple la Ierusalim. Multă lume credea că Iisus Hristos este un oarecare mare prooroc, chiar o reîncarnare a lui Moise sau a lui Ilie. Aşadar, la Schimbarea la Faţă ni se arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu este nici Moise nici Ilie, nici măcar un mare prooroc, ci iată, El este Fiul lui Dumnezeu, întrupat. „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.” Aceasta a fost mărturia Tatălui celui din ceruri. Aceeaşi mărturie a dat-o Tatăl şi la Botez, când Mântuitorul a ieşit din apele Iordanului, cerurile s-au deschis, şi s-a auzit glasul Tatălui zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit.” Şi Duhul S-a pogorât asupra Lui în chip de porumbel, încredinţându-l pe Ioan atunci de adevărul lui Dumnezeu. Pentru că Ioan a fost vestit: atunci când vei vedea cerurile deschise şi vei vedea pe Duhul pogorându-Se în chip de porumbel asupra Celui care se va boteza de către tine în apele Iordanului, să ştii că Acela este Mântuitorul lumii.

    Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Nu este nici Moise, nici Ilie, nici un oarecare mare prooroc. Ştiţi că şi în zilele noastre sînt foarte mulţi care împrăştie asemenea învăţături, cum că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci doar poate un mare prooroc, un om care s-a ridicat cu mult deasupra celorlalţi, dar nimic mai mult. Unii chiar spun despre Mântuitorul Iisus Hristos că ar fi fost căsătorit, că ar fi fost căsătorit cu Maria Magdalena, că ar fi avut copii, alţii chiar că ar fi avut înclinaţii homosexuale, că prietenia dintre El şi Ioan ar fi fost o legătură de felul acesta, deci vedeţi ce blasfemii circulă în zilele noastre în legătură cu Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar noi trebuie să ne întărim în această credinţă, în această convingere, că Mântuitorul Iisus Hristos este raza Tatălui, este Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, dar nu creat. Şi El, la plinirea vremii, S-a făcut om deplin, om desăvârşit, întrupându-Se din Sfânta Fecioară Maria, şi bine-nţeles că aceasta s-a făcut şi cu lucrarea Duhului Sfânt, cu Pogorârea Duhului Sfânt. Aceasta este credinţa noastră, aceasta este temelia Bisericii, şi pe această temelie trebuie să ne întemeiem noi viaţa noastră.

    Ceea ce s-a întâmplat la Schimbarea la Faţă, faptul că ucenicii L-au văzut pe Mântuitorul Iisus Hristos într-o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, altfel de lumină decât lumina soarelui, nu cred că a fost neapărat o schimbare în ceea ce priveşte firea Mântuitorului. El a fost mereu la fel. Mereu avea această strălucire. Doar că ochii omului nu puteau să vadă întotdeauna această lumină, nu erau în stare să vadă această lumină. Aşadar minunea Schimbării la Faţă este mai degrabă o minune asupra ucenicilor, cărora le-a fost dezlegată privirea ca să-L vadă în adevărata Lui stare, în adevărata Lui identitate. Sunt convins că aceeaşi strălucire pe care a avut-o Mântuitorul pe Tabor, aceeaşi a avut-o şi pe Golgota, răstignit fiind pe Cruce. Doar că nimeni nu era în stare să vadă această lumină, această strălucire.

    Pentru noi cei credincioşi, care trăim în Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, această minune este posibilă pentru oricare dintre noi. Vedem că de-a lungul istoriei Bisericii sunt foarte mulţi oameni credincioşi care au văzut această lumină, cărora li s-au deschis ochii şi au văzut această lumină. Și vedem, din cele ce ne sunt istorisite, că întotdeauna această minune s-a petrecut la rugăciune. Aşa cum evenimentul Schimbării la Faţă a avut loc într-un moment de rugăciune, de rugăciune fierbinte, de rugăciune stăruitoare a Mântuitorului, pentru ucenicii Săi, şi pentru întreaga lume, şi cu siguranţă că şi ucenicii se rugau împreună cu El, atât cât puteau ei să se roage, după putinţa firii lor slăbănoage; aşadar şi în viaţa noastră, în viaţa noastră duhovnicească, atunci când stăruim în rugăciune, este posibil ca Mântuitorul să ni se descopere, în această lumină strălucitoare. Sau mai degrabă este posibil ca ochii noştri să fie dezlegaţi şi să-L vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos în slava Sa cea neasemănată, şi aceasta este o mare mângâiere, o mare bucurie, pentru cei care sunt învredniciţi să-L vadă în lumină.

    Sigur că, pentru noi cei mai mulţi, acesta este un eveniment după care tânjim, după care râvnim, poate că unii; poate că unii nici nu se gândesc la aşa ceva. Şi poate că este mai bine, aşa. Cred că este mai bine să fim smeriţi, şi să nu ne dorim să-L vedem pe Mântuitorul întru lumină. Pentru că nici Petru, Iacob şi Ioan nu şi-au dorit acest lucru, acesta a fost darul lui Dumnezeu, darul Mântuitorului Iisus Hristos pentru ei. Aşa şi noi, nu cred că trebuie să ne dorim să Îl vedem pe Hristos în lumină, ci noi mai degrabă trebuie să fim smeriţi, şi să ne recunoaştem păcătoşenia noastră, să ne plângem păcatele noastre neîncetat, şi în această stare de pocăință, în această stare de umilinţă, este posibil ca Domnul să ne mângâie cu lumina cea pururea fiitoare.

    Mai mult, atunci când suntem încercaţi, atunci când suntem şi noi răstigniţi, de suferinţele îngăduite de Domnul asupra noastră în această lume, de nedreptăţile care pot să vină asupra noastră, de lucrarea demonilor care se stârneşte uneori cu atâta violenţă împotriva noastră, atunci să ne amintim că toate sunt îngăduite de Domnul, şi că toate acestea nu sunt un semn al dispreţului, sau al lepădării, ci mai degrabă sunt un semn al aprecierii şi al încrederii pe care Domnul o are în noi. Răstignirea Mântuitorului nu a fost un semn al lepădării Lui de către Tatăl, ci dimpotrivă, Tatăl a avut încredere în Fiul Său Iisus Hristos. Aşa şi noi, când suntem încercaţi, când suntem răstigniţi, să nu ne descurajăm, să nu deznădăjduim, pentru că iată, nu suntem lepădaţi de Domnul, ci suntem, şi noi, luminiţe aprinse din lumina Lui. Aşa cum El este raza Tatălui, aşa suntem şi noi raze aprinse din lumina lui Hristos. Doar că nu întotdeauna conştientizăm acest lucru, nu întotdeauna vedem acest lucru, dar în momentele de grea încercare să dea Domnul să ne amintim că şi noi suntem zidirea lui Dumnezeu, suntem lucrul mâinilor Lui. Și chiar dacă trebuie să fim încercaţi, să ştim că dincolo de încercare vine bucuria, vine lumina, vine pacea. Ne aşteaptă pe toţi Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică. Mântuitorul Iisus Hristos S-a rugat pentru aceasta, zice: Părinte, Mă rog ca acolo unde sunt Eu, să fie şi ucenicii Mei. Adică toţi cei care merg pe aceeaşi cale pe care a mers Mântuitorul în această lume, adică pe calea Crucii, vor fi acolo unde este acum Mântuitorul, de-a dreapta Tatălui, în Împărăţia Cerurilor.

    Aşadar toţi suntem aşteptaţi acolo. Fiecăruia ne este pregătit un loc. Doar trebuie să mergem pe această cale a Crucii, a răstignirii, şi cu siguranţă că din când în când Domnul ne va mângâia, ne va da câte un strop de har, cu care să ne întărim, şi să ne putem duce lupta până la ultima răsuflare. Vedeţi că Mântuitorul, chiar dacă strigă, în ceasul răstignirii, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, în cele din urmă Îşi dă Duhul zicând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu.” La fel şi noi, oricât ar fi de greu, chiar dacă avem senzaţia că suntem părăsiţi, sau lepădaţi de Domnul, totuşi, să putem spune cu curaj, cu îndrăzneală, cu încredere, Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu, Amin.

***