Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfântul Maslu – Ajunul Schimbării la Faţă

5 august 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

 Preacinstiţi părinţi, cuvioase maici, iubiţi credincioşi,

    În ajunul Schimbării la Faţă a  Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne-am adunat şi noi laolaltă aici la mănăstirea de la V. şi am slujit împreună Taina Sfântului Maslu. Cred că într-o oarecare măsură ne asemănăm şi noi cu ucenicii, care au petrecut împreună cu Mântuitorul pe Tabor şi au fost învăluiţi de acea lumină strălucitoare, orbitoare, s-au simţit copleşiţi de atâta dragoste, de atâta pace, de atâta bunătate, încât Apostolul Petru a zis, neştiind ce să zică, aşa cumva, ce bine ne este nouă aici, să facem trei colibe, una Ţie Doamne, una lui Moise şi una lui Ilie, nu s-au gândit la ei, ci s-au gândit doar la Mântuitorul şi la Moise şi Ilie, ar fi vrut să înveşnicească acea privelişte, să nu se mai termine niciodată. Poate că într-o măsură mai mică sau mai mare fiecare dintre noi, depinde, vedeţi, de starea duhovnicească a fiecăruia, şi noi ne-am simţit în această seară luminaţi de lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că El este mereu viu şi prezent în mijlocul nostru, aşa cum ne-a promis, zice: acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor.

    Iată, noi astăzi ne-am adunat mai mult decât doi sau trei, în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, am săvârşit împreună Taina Sfântului Maslu şi sunt convins că Domnul este împreună cu noi. Acum, iarăşi zic, dacă L-am văzut, sau I-am simţit prezenţa, depinde foarte mult de starea noastră duhovnicească, de sănătatea simţurilor cu care Domnul ne-a înzestrat pe fiecare dintre noi. Şi aici cred că ne va fi de mare folos dacă vom lua aminte la îndemnul pe care l-a făcut Mântuitorul ucenicilor în Evanghelia pe care am auzit-o dimineaţă la Sfânta Liturghie. Cei care aţi fost la Sfânta Liturghie ştiţi că s-a citit o pericopă, un pasaj din Sfânta Evanghelie de la Matei, care vorbea despre tămăduirea unui copil demonizat. Un tată mai degrabă avea această suferinţă, avea un copil demonizat şi nu ştia ce să facă. A alergat peste tot, n-a găsit nicăieri izbăvire, a ajuns şi la ucenicii Mântuitorului, nici ei n-au fost în stare să-l izbăvească şi-n cele din urmă ajunge în faţa Domnului. Şi Domnul l-a tămăduit, l-a izbăvit, sigur, mustrându-i pe toţi; zicându-le: neam necredincios şi îndărătnic. Şi în acelaşi timp, le-a descoperit şi ucenicilor că n-au putut să-l tămăduiască din pricina puţinătăţii credinţei, dar şi că acest neam de demoni, zice, iese  doar cu rugăciune şi cu post.

    Este nevoie de rugăciune şi de post şi ca să iasă demonii din cei care sînt stăpâniţi de demoni, dar cred că este nevoie de rugăciune şi de post şi ca să preîntâmpinăm această stare de demonizare. Să nu ajungem în starea de a fi stăpîniţi de demoni. De a fi mai degrabă, iată, purtători de Hristos, adică Hristos să vină să se sălăşluiască în inimile noastre, în fiinţa noastră. Pentru noi creştinii, este un lucru înfricoşător, de vreme ce ne-am unit cu Hristos, să devenim, iarăşi, sălaş al demonilor. Şi pentru cei care ajung într-o asemenea stare înfricoşătoare este nevoie de multă nevoinţă ca să poată să fie izbăviţi. Sigur, din partea familiei, şi din partea Bisericii, a familiei duhovniceşti, din partea noastră, a preoţilor, este nevoie de osteneală, de rugăciune şi de post. Dar poate că Domnul le îngăduie pe toate acestea tocmai ca să ne provoace, să stârnească în noi această luptă, această dorinţă de a ne elibera de rău şi de a ne apropia mai mult de Dumnezeu, de Mântuitorul Iisus Hristos, de a ne uni cu El tot mai deplin. La un moment dat în timpul canonului, aşa, mi-a răsunat o frază, că zice: “Fă ca simţurile celor care se vor unge cu acest untdelemn de la Sfântul Maslu să fie intrare de nepătruns şi de necuprins pentru cei potrivnici. Adică, vedeţi, prin simţurile  noastre diavolul poate să pătrundă în noi. Poate să se găsească porţi deschise prin care să intre în noi şi să ne stăpânească. Oarecum se întâmplă aceasta; adică prin văz, prin auz, prin miros, prin pipăit, deci prin toate simţurile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, diavolul poate să pătrundă  în noi şi să ne stăpânească.  În măsura în care noi aceste simţuri, vedeţi, nu le întrebuinţăm cum se cuvine.

    Prin toate simţurile, vedeţi, noi putem să-L atragem fie pe Dumnezeu, fie pe satana, în sufletul nostru, în fiinţa noastră. Şi de aceea noi trebuie să fim cu multă luare-aminte, să fim foarte vigilenţi. Deci postul şi rugăciunea, la care Domnul îi îndeamnă pe ucenici, şi la care ne îndeamnă pe noi toţi, că noi toţi suntem ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos, aceasta înseamnă: să fim treji, să fim vigilenţi, să nu-l lăsăm pe satana să intre prin simţurile noastre în noi, ci iată, prin toate simţurile să Îl atragem pe Mântuitorul Iisus Hristos. Să avem mereu privirea aţintită spre El. Și prin văz, şi prin auz, şi prin pipăit, prin toate simţurile noi trebuie să-L cuprindem pe Mântuitorul Iisus Hristos. Adică prin văz noi trebuie să vedem zidirea, creaţia, toate cele pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, să ne bucurăm de ele, să-I mulțumim, să-L slăvim pentru aceasta. Prin auz să auzim cuvântul lui Dumnezeu, să auzim înţelepciunea lui Dumnezeu. Să nu ne întemeiem viaţa pe propria noastră înţelepciune, sau pe şoaptele diavolului. Vedeţi că toată nenorocirea omului a pornit de la faptul că Adam a primit, prin simţul auzului şi a ascultat şoapta diavolului, care a zis: nu, Dumnezeu te minte. Nu te lasă să mănânci din pomul cunoştinţei pentru că nu vrea să ajungi ca şi El. Şi Adam a căzut în această plasă şi-n această cursă. Nu a dat crezare cuvintelor lui Dumnezeu, care a zis: nu mânca, pentru că în ziua în care vei mânca vei, vei muri. Și Dumnezeu spunea adevărul; satana este mincinos dintru început, şi tatăl minciunii. Și l-a minţit pe Adam, şi i-a strecurat îndoiala, şi aşa, mereu face cu noi toţi; el ne şopteşte mereu lucruri mincinoase, care să ne abată de la calea vieţii, de la calea mântuirii, şi să ne păstreze mereu în stricăciune, în întuneric, în păcat şi-n moarte. De aceea trebuie să fim foarte atenţi. Să ascultăm mereu cuvântul lui Dumnezeu, să ne întemeiem viaţa pe cuvântul lui Dumnezeu, şi nu pe înţelepciunea acestei lumi, nici pe şoaptele diavolului. Pentru că dacă facem aşa, atunci se întâmplă cu fiecare dintre noi ceea ce s-a întâmplat cu Adam. Şi cine ştie dacă va mai fi timp de pocăinţă şi timp de întoarcere. Vedeţi că unele căderi sunt foarte grave şi este posibil să nu mai fie ridicare.

    Aşadar, prin văz, prin auz, prin miros; poate vă veţi întreba păi cum prin miros să simţi, sau să-L atragi pe Dumnezeu? Vedeţi că toate miresmele pe care Dumnezeu le-a pus în preajma noastră, în flori, şi în toate lucrurile care ne oferă un parfum deosebit, prin toate noi trebuie să înţelegem că harul are un miros plăcut, şi pe care unii oameni l-au simţit, la rugăciune, sau în biserică, au intrat în biserică şi dintr-o dată au simţit sau s-au simţit învăluiţi de o mireasmă deosebită. Aceasta este mireasma harului. Harul are şi gust. Oamenii care se roagă stăruitor şi neîncetat simt gustul harului efectiv în gura lor, simt o dulceaţă deosebită, care nu seamănă cu dulceţile acestei lumi. Foarte mulţi mărtuirisesc că atunci cînd se împărtăşesc simt în gura lor o dulceaţă deosebită, un gust cu totul şi cu totul deosebit. Deci vedeţi, că harul are şi gust, are şi miros. Și toate acestea ne pot îndemna pe noi să fim mai atenţi, mai grijulii. Pentru că din nefericire, vedeţi, ne cheltuim timpul, ne cheltuim energia, cu lucruri care ne despart de Dumnezeu, cu lucruri care, vedeţi, ne îngroaşă simţurile. Mâncăm peste măsură, bem peste măsură, dormim peste măsură. De multe ori chiar şi prin plăcerile nevinovate, aparent nevinovate, harul este alungat din suflet, adică nu mai simţim prezenţa harului. Pentru că simţurile noastre sunt îngroşate.

    Vă amintiţi de ucenicii Mântuitorului în Gheţimani. Mântuitorul i-a rugat, zice: rugaţi-vă împreună cu Mine. Şi El s-a dus undeva mai departe să se roage. Şi când a venit înapoi i-a găsit adormiţi. Nici măcar un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine? Deci vedeţi, este nevoie de rugăciune stăruitoare, de rugăciune fierbine, ca să putem să-L simţim pe Mântuitorul Iisus Hristos, deci simţurile noastre ca să fie intrare de nepătruns pentru demoni, trebuie să fie subţiate şi trebuie să fie însănătoşite prin înfrânare. Prin răstignirea poftelor de orice fel. Zice Sfântul Apostol Pavel, aţi auzit, s-a citit într-unul din Apostolii de la Sfantul Maslu, zice: cei ce sînt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul, împreună cu patimile şi cu poftele lui. Deci toate poftele trebuiesc răstignite de bunăvoie. De aceea ne abţinem de la mâncare, de aceea ne abţinem de la băutură, de aceea ne abţinem de la somn, şi chiar de la plăceri aparent nevinoovate, ca să putem să subţiem aceste simţuri şi să-L putem vedea, să-L putem simţi pe Mântuitorul Iisus Hristos. Altfel, trec toate pe lângă noi, mergem la biserică, ne rugăm, dar parcă nu se-ntâmplă nimic, şi undeva, mai mult decât credinţa, ne stăpâneşte îndoiala. Pentru că tot mergem la biserică, tot ne rugăm, dar nu primim ceea ce căutăm. Nu primim ceea ce dorim, ceea ce aşteptăm. Și aceasta pentru că nu ducem lupta cea bună. Nu suntem pe calea adevăratei asceze. Dar dacă ne vom deprinde să ducem lupta cea bună, atunci cu siguranţă că Domnul ne va dărui fiecăruia, cât se poate fiecăruia, să-I pregustăm slava, încă din lumea aceasta. Pentru că s-a zis şi în Troparul Schimbării la Faţă, că ucenicii au văzut slava Lui pe cât li se putea, adică la măsura lor.

    Aşa fiecăruia, Domnul ni se descoperă la măsura noastră. Nu toţi avem aceaşi măsură, dar important este să fim pe cale. Să avem această râvnă, această dorinţă, de a-L cunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos şi de a ne uni cu El. Să înţelegem că El este viaţa noastră. Dacă nu-L cunoaştem pe El, dacă nu ne unim cu El, atunci chiar dacă trăim, chiar dacă funcţionăm din punct de vedere biologic, tot morţi suntem. Hristos este viaţa noastră. Pe El trebuie să-L cunoaştem şi să-L iubim şi să-L dorim şi să-L dobândim prin toate simţurile cu care El ne-a înzestrat. Într-una din rugăciunile de la Sfânta Împărtăşanie, pregătitoare pentru Sfânta Împărtăşanie, cred că rugăciunea a şaptea, zice acolo la un moment dat: Tu eşti viaţa mea. Bucuria mea. Răsuflarea mea. Oare înţelegem noi aceasta? Că Hristos este totul pentru noi, viaţa mea, bucuria mea, răsuflarea mea? Cum ar trebui să trăim ca să simţim în felul acesta? Sfântul Simeon Noul Teolog, care ne-a lăsat această rugăciune, aşa a simţit. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, pe care l-am pomenit astăzi, aşa a simţit şi de aceea s-a sfinţit şi a devenit sfinte moaşte. Sfânta Parascheva, ocrotitoarea acestui aşezământ, şi toţi sfinţii care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, au înţeles acest lucru. Și de aceea şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui. Nu pentru că le făcea plăcere să sufere, ci pentru că ştiau că această suferinţă de bunăvoie, această răstignire de bunăvoie a patimilor, atrage bucuria mântuirii, bucuria prezenţei lui Hristos. Altfel, dacă ne lăsăm în voia patimilor şi a plăcerilor, toate acestea, treptat, ne vor duce la suferinţă veşnică, la moarte veşnică.

    Acum vedeţi, noi aicea suntem deopotrivă, împreună, şi călugări şi mireni. Şi lucrul acesta înseamnă ceva. Înseamnă că noi toţi avem acelaşi ideal. Avem aceeaşi ţintă. Un teolog contemporan, Paul Evdokimov, zicea foarte frumos într-una din scrierile sale, că viaţa monahală şi viaţa de familie sînt cei doi versanţi ai Muntelui Tabor. Şi că şi peste unul şi peste celălalt se revarsă aceeaşi lumină, a Schimbării la Faţă. Şi unii şi alţii Îl căutăm pe Hristos. Şi unii şi alţii trebuie să-L întâlnim pe Hristos acolo pe vârful muntelui. Şi unii şi alţii dorim să ne bucurăm de lumina Lui, de dragostea Lui, de bunătatea Lui. Deci chiar dacă unii trăim în mănăstire şi alţii trăim în oraşe sau sate, suntem căsătoriţi şi avem copii, dar ţinta este aceeaşi.

    Scrierile Sfinţilor Apostoli pe care le avem în Noul Testament, şi din care toţi ne hrănim, astăzi par de neajuns şi de neatins, chiar şi pentru cei care trăiesc în mănăstiri. Şi totuşi, aceste scrieri au fost trimise către oameni care trăiau în cetăţi, la fel ca şi dumneavoastră; creştinilor din Corint, sau din Efes, sau din Roma. Aveau aceeaşi viaţă pe care o aveaţi şi dumneavoastră, trăiau în mijlocul unui popor barbar. Încă noi trăim în condiţii foarte bune, în comparaţie cu condiţiile în care trăiau primii creştini din Roma, sau din cetăţile păgâne, din vechime. Şi, totuşi, acele cuvinte erau trimise de către acei Apostoli către acei creştini. Înseamnă că ele sînt valabile şi pentru noi. Tot ceea ce auzim citindu-se sau noi înşine citim acasă din Noul Testament este valabil pentru noi toţi: şi călugări şi mireni. Avem toţi aceeşi ţintă, acelaşi ideal, adică, iată, să-L cunoaştem pe Mântuitorul Iisus Hristos, şi să-L iubim din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea.

 A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin.

***