Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica  lui Zaheu Vameșul

21 ianuarie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiulul şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ne arată ce se-ntâmplă după o adevărată întâlnire cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este efectul unei întâlniri autentice cu Mântuitorul Iisus Hristos, adică după o asemenea întâlnire nu se poate să nu îţi schimbi viaţa, nu se poate să nu ajungi la pocăinţă, la umilinţă, şi iată în cele din urmă la mântuirea veşnică a sufletului.

    În timpul propovăduirii Sale pământeşti Mântuitorul a fost înconjurat de foarte multă lume, foarte mulţi oameni îl îmbulzeau, dar din nefericire nu toţi s-au mântuit. Amintiţi-vă de momentul acela cu femeia bolnavă de scurgere de sânge: Mântuitorul era înconjurat de foarte multă lume, dar, o femeie bolnavă n-a îndrăznit să cadă înaintea Lui şi să-I ceară ceva; ci a avut acest gând, acest cuget, că dacă va reuşi să se atingă undeva pe la spate de poala hainei, de marginea veşmântului, cu siguranţă că se va vindeca de boala ei. Şi s-a întâmplat chiar aşa. S-a atins cu credinţă, cu umilinţă, şi s-a vindecat. Şi Mântuitorul a vădit-o pentru că a vrut să ne arate de fapt ce înseamnă să te atingi cu-adevărat de El, să te-ntâlneşti cu adevărat cu El. Şi de aceea a întrebat, zice: s-a atins cineva de Mine. Şi ucenicii Îi zic cu reproş: Doamne, este aşa de multă lume care Te înconjoară, şi Tu mai întrebi cine s-a atins de Tine? Şi totuşi Mântuitorul insistă: s-a atins cineva de Mine pentru că am simţit că a ieşit din Mine o putere. Şi atunci femeia s-a simţit vădită, descoperită, şi a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a spus toate cele întâmplate. Şi Domnul a fericit-o, zicându-i: Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace. Dar ne-a lăsat-o şi nouă tuturor exemplu de felul cum trebuie să ne apropiem de El, adică nu toţi cei care Îl îmbulzesc pe Mântuitorul se şi mântuiesc.

    Un asemenea caz fericit de mântuire, de convertire autentică a fost Zaheu. Iarăşi, Mântuitorul înconjurat de mulţime, de oameni, dar unul singur nu îndrăznea să se apropie de El dar îşi dorea să-L vadă, să-L atingă. Şi-atunci s-a suit într-un dud crezând că de acolo Îl va putea vedea cu mai multă uşurinţă, şi poate avea şi gândul acesta, să nu fie ruşinat de ceilalţi oameni, pentru că vameşii nu erau binevăzuţi în vremea aceea. Erau o categorie de oameni dispreţuiţi de popor. Şi, urcându-se acolo în dud, dorindu-şi să-L vadă pe Iisus, deodată Mântuitorul îl cheamă pe nume şi zice: Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi vreau să rămân în casa ta. Iată, Mântuitorul i-a cunoscut gândul, i-a cunoscut dorinţa, i-a cunoscut numele, înţelegem că Mântuitorul ne cunoaşte pe toţi, cunoaşte adâncul inimii noastre, nu putem să ascundem nimic de la Faţa Lui. Ori de câte ori credem că putem să ne ascundem, sau să păcălim pe cineva cu ceva, să ştim că pe Domnul nu putem, de El nu ne putem ascunde cu nimic şi nu-L putem păcăli.

    Aşadar, Domnul a cunoscut dorinţa lui Zaheu, şi i-a mărturisit că şi El îşi doreşte să intre în casa lui. A fost mare bucurie, vă daţi seama în ce stare trebuie să fi fost Zaheu când s-a auzit chemat pe nume, şi când a auzit dorinţa Mântuitorului de a intra în casa lui. A făcut ospăţ mare, dar, nu a rămas doar la această bucurie, exterioară, ci a mers mult mai departe. A căzut în genunchi la picioarele lui Iisus şi a zis: Doamne, jumătate din averea mea o vând şi o împart săracilor, iar dacă am neîndreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit. A simţit această nevoie, de a-şi răscumpăra păcatele, de a-şi răscumpăra trecutul păcătos, nu Domnul i-a cerut aceasta, ci el a simţit această nevoie în prezenţa lui Hristos. Văzând chipul blând şi iubitor al Domnului, el a simţit această nevoie de îndreptare, de transformare, de înnoire a vieţii. Şi Domnul l-a binecuvântat şi i-a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam, pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

    Mulţimile de oameni care au văzut această scenă L-au judecat şi pe Hristos, l-au judecat şi pe Zaheu de bună seamă, au spus: a intrat să găzduiască la un păcătos. Dar vedem că Domnul nu vede în Zaheu un păcătos, ci El vede un fiu al lui Avraam, un urmaş al lui Avraam. Ce mare lucru, că Domnul nu se uită la păcatele noastre, ci El se uită la ceea ce este preţios în noi, de fapt, tot omul este mai mult decât urmaş al lui Avraam, este fiul lui Adam, este fiul lui Dumnezeu. Fiecare om, toți suntem chipul slavei celei negrăite a lui Dumnezeu, şi Dumnezeu preţuieşte acest lucru la fiecare dintre noi.

    Chiar dacă suntem păcătoşi, un om păcătos este ca o icoană murdară, o icoană învechită care are nevoie de curăţire, de restaurare, dar tot icoană. Aşa şi omul, oricât ar fi de păcătos, oricât ar fi de întinat, el rămâne chipul slavei celei negrăite pe care Dumnezeu îl preţuieşte, şi vrea să-l curăţească, să-l înnoiască, să-i redea adevărata strălucire.

    De-a lungul istoriei Bisericii mulţimi de oameni L-au înconjurat pe Mântuitorul Iisus Hristos în Sfintele Biserici, dar din nefericire nu toţi L-au cunoscut cu adevărat, nu toţi s-au mântuit. Un caz fericit de mântuire este Sfântul Antonie cel Mare, ocrotitorul acestui sfânt locaş, pe care l-am pomenit săptămâna aceasta. El nu a avut şansa să fie chemat pe nume, aşa cum a fost Zaheu, să-I audă glasul Mântuitorului aşa cum L-a auzit Zaheu, dar, totuşi, în Sfânta Biserică, el a auzit cuvântul lui Hristos, rostit de către slujitorul Mântuitorului, de către preot. Şi nu este mai puţin lucru. Ori de câte ori se citeşte în biserică Sfânta Evanghelie, este tot cuvântul lui Hristos, glasul preotului devine glasul lui Hristos. Care ne cheamă pe toţi la Sine: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi-mpovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi, zice Domnul.

    Antonie era un tânăr care s-a născut într-o famile creştină şi mergea adeseori la biserică, îi plăcea să meargă la biserică, dar mai mult decât atâta, asculta cu foarte multă evlavie sfintele slujbe, şi-n mod deosebit cuvântul Evangheliei. Şi la un moment dat i-a răsunat în mod deosebit cuvântul adresat de către Mântuitorul tânărului bogat. Aceasta se întâmpla undeva pe la vârsta de douăzeci de ani, era deja orfan de părinţi, mai avea o soră. Cuvântul a fost acesta: de voieşti să fii desăvârşit, vinde tot ce ai, împarte săracilor, şi apoi urmează-Mi. Şi el a luat atunci foarte în serios acest cuvânt, i s-a părut că este un cuvânt pentru el, şi a făcut de-adevăratelea ceea ce a auzit: a vândut toată averea la săraci, şi s-a retras în locuri pustii, unde a vieţuit în chip ascetic, luptându-se cu patimile, luptându-se cu demonii, şi-n felul acesta devenind ceea ce cunoaştem noi astăzi, Antonie cel Mare, adică un mare bărbat al credinţei, care devine model pentru noi toţi, de apropiere de Hristos, de felul cum trebuie să ne apropiem de Hristos, de felul cum trebuie să ascultăm şi să primim cuvântul Lui, să-l punem în practică. Nici propovăduitorul, nici ascultătorul, ci doar împlinitorul primeşte  plată de la Dumnezeu.

    Iată, şi noi astăzi, suntem destul de mulţi pentru această bisericuţă, înconjurându-L astăzi pe Mântuitorul Iisus Hristos, ascultându-I cuvântul: Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Cine este cel pierdut? Cel pierdut sunt eu, sunt eu, fiecare eu este Adam, odată ce a fost izgonit din Rai, este omul cel pierdut, care are nevoie de mântuire. Vă amintiţi de strigătul Psalmistului: eu sunt oaia cea pierdută, chemă-mă, Mântuitorule, şi mă află, al Tău sunt eu, mântuieşte-mă. Iată strigătul omului disperat, de mântuire, şi vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos ne caută pe toţi, El este Păstorul Cel Bun, Care iese în căutarea oii celei pierdute. El se apropie de fiecare om, de fiecare suflet, în mod unic, nu este o reţetă universală, s-ar putea să se asemene căile de mântuire, dar niciodată nu sunt identice. Domnul are o cale de mântuire pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu este lepădat de la faţa Sa. Trebuie doar să ne dorim acest lucru.

    Dacă venim la Sfânta Biserică, dacă ascultăm cuvântul Evangheliei, să o facem cu toată deschiderea inimii, cu toată seriozitatea. Să nu venim la biserică doar pentru a ne gâdila auzul, doar pentru senzaţii sentimentale, să ne simţim bine. La biserică venim să ne mântuim sufletul.  La biserică venim toţi cu această conştiinţă, că suntem oameni rătăciţi, oameni pierduţi; dacă nu-L cunoaștem pe Dumnezeu, dacă nu cunoaştem adevărul, omul nu are nici o valoare, venim de nicăieri, şi ne ducem nicăieri. În afara lui Hristos, omul nu se poate mântui. Şi chiar dacă unii dintre cei care nu L-au cunoscut pe Hristos se vor mântui, se vor mântui tot prin Hristos. Adică în Ziua Judecăţii, atunci când toţi oamenii Îl vor vedea pe Hristos, atunci se va vădi în Lumina Lui în ce măsură este vreo asemănare între noi şi Hristos. Aceasta de fapt va fi Judecata de Apoi. Că fiecare atunci în Lumina lui Hristos se va vedea aşa cum este, şi, se va întâmpla că şi oameni care nu L-au cunoscut în această viaţă pe Hristos, să Îi fie asemănători, prin faptele lor, prin virtuţile lor, prin tânjirea lor după adevăr, după dragoste, după dreptate.

    Şi aceasta se vede şi la neamurile păgâne. Am remarcat, la Evangheliile din duminicile trecute, cum Mântuitorul s-a asemănat întotdeauna cu un samarinean, nu cu un iudeu. Un samarinean, care era un păgân, lepădat în general de israeliţi, fugeau de samarineni, nu vroiau să se atingă unii de alţii. Şi totuşi, în Parabola Samarineanului milostiv vedem cum Mântuitorul se aseamănă cu un samarinean nu cu un iudeu, nu preotul şi levitul au devenit Chipul lui Hristos ci samarineanul, păgânul care s-a apropiat de omul căzut între tâlhari, adică a avut inimă milostivă, a simţit nevoia să îl ajute pe cel rănit, pe cel căzut, deci iată cum într-un păgân se pot descoperi virtuţi alese. Femeia cananeancă, de asemenea. O păgână care, ce cuvânt mare a primit de la Hristos: fie ţie cum voieşti. Aşadar, şi păgânii, necunoscându-L pe Hristos, au în firea lor sădite faptele legii, şi în felul acesta ei vor fi judecaţi în Ziua cea Mare, dar tot prin Hristos, tot prin mila Lui, tot prin dragostea Lui, deci în afara lui Hristos nu este cale de mântuire.

    Aşadar suntem fericiţi astăzi că suntem în Sfânta Biserică, şi că am auzit Cuvântul Domnului, că suntem în prezenţa Lui, El este viu şi prezent astăzi aici prin Sfintele Taine, prin preoţii slujitori, prin icoane, prin toate aceste căi El ni se descoperă şi ni se împărtăşeşte. Rămâne ca noi să-L primim cu toată inima, să ne deschidem mintea şi inima şi să-L primim, şi să simţim nevoia asemenea lui Zaheu, asemenea Sfântului Antonie cel Mare, să ne îndreptăm viaţa, să luăm în serios cuvântul Lui, şi atunci cu adevărat vom fi fericiţi, asemenea lui Zaheu, asemenea lui Antonie cel Mare şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie, Amin. Iertaţi-mă.

***