Părintele Teofil Roman

Cuvânt de învăţătură la Paraclisul Maicii Domnului – Temeiul Cinstirii Icoanelor

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

1 august 2017

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,  Amin.

Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Iată, cu mila Bunului Dumnezeu am început iarăşi Postul Adormirii Maicii Domnului, şi pentru această perioadă Înaltpreasfinţitul Mitropolit Andrei a binecuvântat pentru toată eparhia noastră, un şir de cateheze care să se rostescă în fiecare seară după slujba Paraclisului, având ca temă ’Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului’. Mă gândesc că este o temă binevenită  în acest an care a fost închinat în mod deosebit icoanelor şi zugravilor de icoane. Este foarte important pentru noi să înţelegem drept rostul icoanei în viaţa noastră duhovnicescă.

    Aşadar, pentru început, vom stărui, vom încerca, eu personal voi încerca să vorbesc în faţa frăţiilor voastre despre temeiul cinstirii icoanei în evlavia noastră ortodoxă. Sigur că majoritatea creştinilor dreptslăvitori iubesc icoanele, le cinstesc, este motivul pentru care atât de multă lume aleargă peste tot la icoanele făcătoare de minuni, şi ale Maicii Domnului, şi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ale Sfinţilor, pentru că avem această încredere că, prin icoane, ni se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu, primim mângâierea şi ajutorul lui Dumnezeu şi, bine-nţeles, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor care, şi ei doresc mântuirea noastră şi lucrează spre binele şi spre mântuirea noastră.

    Sunt însă şi credincioşi ortodocşi care am sesizat că au o oarecare reţinere în ceea ce priveşte cinstirea icoanei, rostul icoanei, şi aceasta, mă gândesc, din pricina influenţei sectare, pentru că marea majoritate a sectelor, pornind de la Reformă, s-au împotrivit cinstirii icoanei, au considerat prezenţa icoanei în viaţa duhovnicească, în viaţa Bisericii, o formă de idolatrie, şi cumva că ar fi în contradicţie cu porunca din Decalog, care zice: Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici o altă asemănare a vreunui lucru de aici de pe pământ, căruia să te închini aşa ca şi lui Dumnezeu. Şi este dureros că între creştinii ortodocşi sunt unii care ar putea avea o asemenea îndoială, o asemenea rezervă, şi ar fi de dorit să se spulbere. Personal am văzut credincioşi care sînt foarte reţinuţi în a săruta o icoană; vin şi se pleacă în faţa ei dar nu o sărută, probabil nu neapărat din lipsă de evlavie, poate din motive  igienice, sunt şi unii care au reţinere în a săruta icoanele temându-se ca nu cumva pe această cale să li se transmită vreo boală. Nici această reţinere nu este justificată. Dacă icoana este o prezenţă a harului, harul tămăduieşte bolile, harul nu transmite boli. Aşa cum nici prin linguriţa cu care ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, să fiţi convinşi că nu se transmite nici o boală. Iarăşi am văzut şi am auzit că sunt biserici unde se folosesc mai multe linguriţe din teama aceasta de a nu se transmite vreo boală de la un credincios la altul. Nu este justificată pentru un om credincios o asemenea reţinere.

    Dar să revenim la tema noastră, la cinstirea icoanei. Icoana nu este un idol. Icoana nu este în contradicţie cu porunca care zice să nu-ţi faci chip cioplit. Aparentă este această contradicţie, în realitate lucrurile nu stau aşa. De ce a interzis Dumnezeu poporului Său Israel să nu-şi facă chipuri cioplite? Pentru că erau înconjuraţi de o mulţime de popoare care în felul acesta își manifestau religiozitatea; pentru ei, erau o mulţime de dumnezei, tot ceea ce era mai puternic decât ei devenea dumnezeu, fie un animal, fie o forţă a naturii, şi, pe toate acestea, le “îndumnezeiau”, şi cum spun Proorocii, cumva în mod ironic, omul se duce în pădure, ia un lemn, îl aduce acasă, şi îl foloseşte pentru nevoile lui, şi apoi de acolo mai ciopleşte şi un idol, în faţa căruia se pleacă, şi-i cere ajutor şi-i spune “tu eşti dumnezeul meu”. Bine-nţeles că acesta este un lucru greşit şi pe acesta Dumnezeu a vrut să-l îndepărteze din evlavia poporului Său. Nu poate să fie înlocuit Dumnezeul Cel Viu, Dumnezeul Cel Adevărat, cu vreo făptură creată; deci idolul este ceva sau cineva care se pune în locul lui Dumnezeu.

    Icoana nu se pune în locul lui Dumnezeu. Ce este icoana? Este un chip, într-adevăr făcut de mână omenească, dar al unei persoane reale, şi care a avut un rol foarte important în lucrarea mântuirii. Şi mai întâi ne gândim la Mântuitorul Iisus Hristos. El ne spune că pe Dumnezeu nimeni vreodată nu L-a văzut, dar Fiul Său Cel Unul Născut, Acela L-a făcut cunoscut, adică cine L-a văzut pe Mântuitorul Iisus Hristos L-a văzut şi pe Dumnezeu Tatăl. Apostolul Filip la un moment dat I-a adresat Domnului această rugăminte: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne va fi de ajuns. Şi Domnul i-a zis: Filipe, de atâta vreme suntem împreună şi n-ai înţeles, n-ai cunoscut că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este întru mine? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Iată temeiul icoanei în evlavia ortodoxă. Cine L-a văzut pe Mântuitorul Iisus Hristos ca om L-a văzut şi pe Dumnezeu Tatăl ca Persoană. De aceea noi putem să zugrăvim chipul Mântuitorului Iisus Hristos şi să-L păstrăm în mijlocul nostru ca un semn al prezenţei Sale  mântuitoare.

    Cinstirea icoanei este prin urmare întâi de toate o bunăvoinţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Aşadar nu doar Mântuitorul Iisus Hristos este Chipul Tatălui, Icoana Tatălui, ci iată, fiecare om creat de Dumnezeu este o icoană a lui Dumnezeu, este chemat să devină asemenea lui Dumnezeu şi de aceea noi putem să ne cinstim unii pe alţii şi în mod deosebit să-i cinstim pe Sfinţi, pentru că ei sunt chipul lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu a binevoit acest lucru, ca noi să-I fim asemănători şi întru totul asemănători.

    Toate minunile pe care le-a făcut Mântuitorul Iisus Hristos le fac şi Sfinţii. Şi Sfinţii înviaza morţi, şi Sfinţii izgonesc demoni, şi Sfinţii merg pe apă ca şi pe uscat, şi Sfinţii pot să fie prezenţi în mai multe locuri deodată şi aceasta încă în viaţa aceasta pământească fiind, iar după moarte cu atât mai mult ei au dobândit această stare de îndumnezeire, şi prin urmare ei sunt prezenţi şi lucrători şi prin mijlocirea icoanelor care îi închipuiesc.

    O tradiţie a Bisericii spune că prima icoană pe care Biserica a cinstit-o a fost o icoană nefăcută de mână, iarăşi prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, prin bunăvoinţa Mântuitorului Iisus Hristos. Regele Avgar al Edesei, fiind  foarte bolnav, şi-a trimis un slujitor ca să-L roage pe Domnul să vină la casa lui şi să-l vindece, iar dacă s-ar întâmpla să nu poată merge, atunci slujitorul, care era şi un pictor foarte bun, ar fi trebuit să-I facă un portret. Şi Domnul a cunoscut acest gând al regelui şi n-a fost nevoie ca sluga să-I facă un portret, pentru că Însuşi Domnul a luat o mahramă, Şi-a umezit Faţa și S-a şters cu acea mahramă, şi pe ea s-a imprimat chipul Său. Şi această mahramă a fost dusă regelui şi atingându-se de ea s-a tămăduit, dar ea s-a păstrat timp îndelungat în viaţa Bisericii. Din nefericire, în urma Cruciadelor, când foarte multe odoare sfinte au fost răpite din Constantinopol, şi acest odor s-a pierdut. Dar sunt foarte mulţi scriitori bisericeşti care dau mărturie despre acest chip nefăcut de mână al Mântuitorului.

    Deci iată, este bunăvoinţa lui Dumnezeu să avem icoana Sa, să o cinstim, să o iubim. Și în acelaşi timp cred eu este şi o reacţie firească a iubirii. Când iubeşti, simţi această nevoie, să cinsteşti cu multă dragoste pe cel pe care îl iubeşti. Gândiţi-vă la fotografie. Adeseori, când cineva foarte drag este plecat la o distanţă  foarte mare sau a plecat din lumea aceasta, s-a mutat la cele veşnice, sărutăm cu lacrimi fotografia celui plecat. Dar nu îndreptăm dragostea noastră către hârtie, către fotografie, ci către persoana care este închipuită în fotografia respectivă. Şi nu simţim că aceasta este o formă de idolatrie. La fel este şi în relaţie cu Mântuitorul Iisus Hristos: Îi sărutăm icoana cu evlavie pentru că de fapt Îl iubim pe El. Şi Îi dorim prezenţa.

    Deci să ne încredinţăm de acest lucru. Că icoana nu este un idol care se pune în locul lui Dumnezeu, ci mai degrabă icoana este o fereastră către Dumnezeu, este un mod prin care noi trăim prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi sigur că şi materia se împărtăşeşte de o oarecare slavă, de o oarecare cinstire, şi vă voi duce cu mintea la Sfânta Scriptură, pe care aproape toţi o avem şi la casele noastre. Este o hârtie ca oricare alta, nu este diferenţă să zic între hârtia unei Sfinte Scripturi şi hârtia unei reviste de mare calitate. Hârtie este şi într-o parte şi-n alta. Dar din pricina conţinutului, hârtia care conţine Cuvântul lui Dumnezeu se învredniceşte de cinstire din parte noastră. Noi sărutăm Sfânta Evanghelie. O punem la loc de cinste, nu o tratăm la fel ca şi pe o revistă.

    Deci din pricina conţinutului, şi materia se împărtăşeşte, se învredniceşte de o oarecare cinstire, şi de aceea trebuie să fim cu multă grijă faţa de imaginile sfinte; şi aici aş veni cu un sfat foarte practice. Toţi avem, sau ar fi de dorit să avem, icoane în casele noastre, şi să le punem la loc de cinste. Să avem un colţişor de rugăciune, unde să avem icoana Mântuitorului, icoana Maicii Domnului, Sfânta Cruce. Icoana sfinţilor pe care îi avem mai apropiaţi. Dacă am avea un patron al casei ar fi de dorit să avem icoana lui şi acolo să ardă neîncetat o candela. Deci icoana nu are doar un rol decorativ, ci este o prezenţă harică, este o prezenţă a persoanei închipuite de ea.

    Dar, în zilele  noastre vedem că sunt şi foarte multe litografii, fotografii ale icoanelor autentice, pe care le folosim. Icoanele sunt puse şi în reviste. Trebuie să fim cu multă luare-aminte şi să nu profanăm aceste chipuri sfinte prin neglijenţă. Dacă cumva nu mai folosim aceste litografii sau s-au deteriorat, atunci este bine să le ardem şi cenuşa să o punem la un loc de cinste, şi la fel trebuie să ne purtăm cu toate lucrurile sfinţite pe care nu le mai folosim: să le ardem, iar cenuşa să o punem la un loc de cinste, sau să o aruncăm pe o apă curgătoare dacă avem la îndemână, sau într-un ghiveci cu flori, sau oricum, într-un loc unde nu ar putea să fie profanată.

    Iarăşi, cred că ar trebui să avem în vedere diferenţa între icoană şi tablou. Este o mare diferenţă între icoană şi tabloul religios. Icoana încearcă să ne transmită ceva din universul transfigurat, ne prezintă realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chipurile zugrăvite în icoană sunt chipuri înduhovnicite, şi ne invită întotdeauna la rugăciune, la pocăinţă. Tabloul este la fel ca şi o fotografie, ne înfăţişează realitatea pe care noi o cunoaştem, este realitatea omului căzut, de aceea vedem că este o foarte mare diferenţă între icoana Mântuitorului Iisus Hristos şi un tablou care Îl înfăţişează pe Mântuitorul Iisus Hristos. Şi este de dorit ca în bisericile noastre şi-n casele noastre să avem icoane, iar nu tablouri religioase. Sigur că au şi tablourile rostul lor, dar rostul unui tablou poate fi cel puţin unul estetic, dacă este un tablou bine realizat, dar mai puţin va fi un mijloc de a transmite harul şi de a favoriza comuniunea noastră cu persoana închipuită în el. Deci să facem şi această diferenţă între icoană şi tabloul religios.

    Aşadar să reţinem aceste lucruri esenţiale: icoana nu este un idol, nu se pune în locul lui Dumnezeu ci icoana este o fereastră către Dumnezeu, icoana este binevoită de Dumnezeu, temeiul icoanei este de fapt Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pe de altă parte cinstirea icoanei este o reacţie firească a iubirii pe care noi o arătăm catre Dumnezeu şi către Maica Domnului şi către Sfinţi. Şi icoana întotdeauna trebuie să fie pusă la loc de cinste. Să nu profanăm nicidecum lucrurile sfinte.

    Acum, împreună cu strana, vom cânta o priceasnă în cinstea Maicii Domnului, şi apoi vă voi citi câteva rânduri dintr-o carte a Părintelui Placide Deseille, Credinţa în Cel Nevăzut, un text care vorbeşte despre programul iconografic al unei biserici. De multe ori intrăm în biserică şi vedem pereţii bisericilor zugrăviţi, dar poate că nu înţelegem în ce fel sunt rostuite icoanele pe pereţii unei biserici şi mă gândesc că acest text ne va ajuta, ne va limpezi, dacă vom reuşi să reţinem ceea ce eu vă voi citi, dar dacă nu, veţi avea la îndemână această carte şi veţi putea reciti şi aprofunda. (cântare priceasnă, citire din Placide Desellie, Credinţa în Cel Nevăzut)

    Aş mai adăuga şi faptul că în vechime nu toată lumea ştia să scrie şi să citească, şi în acea perioadă icoana era o Evanghelie în imagini, deci avea un rol pedagogic pentru creştinii începători, pentru catehumeni, era un mod de a transmite Evanghelia, Cuvântul lui Dumnezeu. Mâine seară se va vorbi despre temeiul cinstirii Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă şi apoi în serile următoare vom continua cu icoanele făcătoare de minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Să primească Bunul Dumnezeu sfintele rugăciuni, să vă binecuvânteze şi să ne ajute tuturor.

***