Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfântul Maslu 

(fragment)

15 septembrie 2018

 În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

 Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    În această zi de după ziua Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci, ne-am adunat şi am săvârşit Taina Sfântului Maslu. Şi, ori de câte ori săvârşim Taina Sfântului Maslu, mărturisim, cu credinţă, cu încredere, puterea mântuitoare şi tămăduitoare a Cinstitei şi de viaţă Făcătoarei Cruci. Aţi văzut că la fiecare lectură se cântă un Tropar foarte frumos: Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă. Că se înspăimântă şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei. Că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm Îngropării Tale şi Învierii Tale.

    Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dăruit Sfânta Cruce ca armă împotriva diavolului. Înţelegem că diavolul, chiar dacă nu mai este stăpânul nostru, noi am ieşit din stăpânirea lui la Botez, şi ne-am unit cu Hristos, am intrat în stăpânirea lui Hristos, dar el rămâne adversarul nostru până la ultima răsuflare. Nu ne cruţă. Și ori de câte ori găseşte un moment de slăbiciune, el intră cu violenţă în casa sufletului nostru. Ştiţi cum zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: cineva îşi mătură casa, adică îşi înnoieşte, îşi curăţeşte sufletul şi satana se duce de-acolo, dar vine după aceea cu alţi şapte tovarăşi şi găseşte casa măturată dar ea este goală. Şi-atunci zice că cele de pe urmă se fac mai rele decât cele dintâi. Adică nu este suficient să curăţim casa, ci trebuie să-L punem prezent pe Hristos. Trebuie să se sălăşuiască Hristos. Şi dacă Hristos este prezent în mintea şi-n inima noastră, în viaţa noastră, atunci cu adevărat diavolul nu se mai poate apropia, pentru că el nu suportă prezenţa lui Hristos. Amintiţi-vă de întâlnirea dintre demonizaţii din Ţinutul Gherghesenilor şi Mântuitorul Iisus Hristos. Când s-au apropiat, când Hristos s-a apropiat de ei, au început să urle, ce ai cu noi, ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme? Deci vedeţi, diavolul nu suportă prezenţa lui Hristos. Dar aceasta este mântuirea noastră, să-L putem face mereu prezent pe Hristos în mintea şi-n inima noastră. Aceasta înseamnă să mărturisim puterea mântuitoare a Sfintei Cruci, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci înseamnă să credem cu adevărat că Mântuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Deci este de mare însemnătate să ne facem semnul Sfintei Cruci.

    Dar trebuie să-l facem cu evlavie şi cu credinţă. Să-l facem întru cunoştinţă. Mi se pare că noi ne-am obișnuit cu acest semn, şi-l facem foarte formal şi rapid, fără să-i dăm însemnătate, fără să-i dăm conţinut. Nu mai ştim că atunci când ne facem semnul Sfintei Cruci noi mărturisim, prin împreunarea celor trei degete, degetul mare, degetul arătător, degetul mijlociu, toate acestea, unite, închipuie Taina Preasfintei Treimi, iar celelalte două, de asemenea unite şi coborâte, înseamnă Întruparea Fiului lui Dumnezeu: Unul din Sfânta Treime S-a făcut om, şi deopotrivă este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Deci vedeţi, printr-un simplu gest, noi mărturisim tainele de căpătâi ale credinţei creştine. Mărturisim credinţa în Sfânta Treime şi-n Întruparea  Fiului lui Dumnezeu. Dar oare ne amintim noi de toate acestea ori de câte ori ne facem semnul Sfintei Cruci? Mă tem că nu. Dacă nu facem semnul Sfintei Cruci sincer şi cu drept-credinţă, atunci facerea semnului Sfintei Cruci nu mai are putere mântuitoare.

     De asemenea purtăm semnul Sfintei Cruci, ne împodobim cu el, şi este foarte bine. Noi de la Botez primim deja cruciuliţa, trebuie să o purtăm la gâtul nostru. Şi adeseori constat că preferăm alte podoabe, şi nu purtăm, cu mândrie sfântă, semnul Sfintei Cruci. Dar şi aici, nu este suficient doar să ne împodobim cu Sfânta Cruce. Ci trebuie să o purtăm cu credinţă, cu evlavie, adică să ne mărturisim cu adevărat apartenenţa noastră la Hristos, faptul că noi nu mai aparţinem duhului acestei lumi. Ci noi suntem răscumpărați prin Sângele lui Iisus Hristos. Purtăm semnul Sfintei Cruci, ne facem semnul Sfintei Cruci, dar, viaţa noastră, este oare o viaţă de cruce? O viaţă de jertfă? Zice Sfântul Apostol Pavel, s-a citit mai devreme la Slujba Sfântului Maslu: cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul, împreună cu patimile şi cu poftele lui. Oare noi ne purtăm în Chipul lui Hristos, în Duhul lui Hristos, avem cu adevărat o viaţă de jertfă şi în relaţie cu Dumnezeu, şi în relaţie cu semenii noştri, şi cu cei apropiaţi, şi cu cei îndepărtaţi, şi cu prietenii, şi cu duşmanii? Mă tem că nu.

    Este o mare contradicţie între ceea ce mărturisim formal şi între ceea ce trăim în realitate. Cu multă durere constat că marea majoritate a creştinilor noştri sunt mai degrabă oameni lumeşti decât oameni duhovniceşti. Şi comparaţi-vă dumneavoastră, nu vreau să judec. Dar comparaţi-vă dumneavoastră. Vedeţi, noi ne zugrăvim bisericile cu icoane, cu icoanele sfinţilor, şi vedem că toţi sfinţii seamănă cu Mântuitorul Iisus Hristos, au acelaşi chip, aceleaşi trăsături. Dar oare pe noi ne mai atrage această frumuseţe a sfinţilor? Nu. Pentru că pe chipurile noastre se vede mai degrabă chipul acestei lumi. Preferăm frumuseţea acestei lumi, şi nu frumuseţea Duhului, nu frumuseţea lui Hristos. Nu ne mai place smerenia, nu ne mai place răbdarea, nu ne mai place tăierea voii, nu ne mai place înfrânarea poftelor, nu, dimpotrivă, mândrie, egoism, răutate, invidie, plăceri trupeşti, cu toate din belşug. Aceasta este viaţa creştinilor noştri. Deci vedeţi, o mare contradicţie între ceea ce mărturisim formal şi între ceea ce trăim în realitate.

    Şi ar trebui să spulberăm această contradicţie. Pentru că altfel, noi devenim o sminteală pentru lume, iubiţi fraţi. Noi suntem chemaţi să-L mărturisim pe Hristos în această lume, să fim icoane ale Lui. Mântuitorul zice: cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Eu şi Tatăl Una suntem. Dar la fel ar trebui să se poată spune despre orice creştin autentic: cine l-a văzut pe acel creştin L-a văzut pe Hristos. În primele veacuri, foarte mulţi păgâni se converteau văzând chipul vieţuirii creştine. Văzând răbdarea creştinilor, văzând smerenia creştinilor, văzând dragostea care era între ei, păgânii se converteau.

***