Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfântul Botez – Cluj-Napoca

26 februarie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinţi şi fii duhovniceşti, preaiubiţi părinţi trupeşti, iubiți naşi şi iubiţi credincioşi,

    Iată, cu îngăduinţa şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu, am slujit astăzi împreună Taina Sfântului Botez pentru, de acum, robul lui Dumnezeu A. Cred că în duminica aceasta care a trecut, Duminica Fiului Risipitor, am putut înţelege mai bine de ce noi în Biserică ne numim mereu robii lui Dumnezeu.

    Multă lume se sminteşte de aceasta, de ce ne numim robii lui Dumnezeu, Dumnezeu se uită la noi ca la nişte robi, ca la nişte sclavi, Dumnezeu are nevoie de sclavi? Foarte multă lume se întreabă, şi chiar se sminteşte. Mai mult, în Taina Sfântului Botez, noi ştim că toţi am fost recunoscuţi de către Dumnezeu ca şi fii, ceea ce s-a întâmplat cu Mântuitorul în apele Iordanului se întâmplă şi cu cei botezaţi. Dacă asupra Mântuitorului a venit mărturia Tatălui, Acesta este Fiul Meu Cel Iubit, întru Carele am binevoit, şi Duhul Sfânt S-a revărsat peste El, acelaşi lucru se întâmplă cu toţi cei botezaţi în Hristos: Duhul Sfânt se revarsă asupra celui botezat, şi Tatăl Cel din Ceruri îl recunoaşte ca fiu. Și totuşi noi preferăm mereu să ne numim robii lui Dumnezeu, până la ultima răsuflare.

    Şi aceasta am preluat-o de la Fiul Risipitor. Pentru că el, atunci când şi-a venit în sine, a zis: în casa Tatălui meu şi slugile trăiesc mai bine. Mă voi întoarce şi voi spune Tatălui meu, Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Primeşte-mă nu ca pe un fiu, ci ca pe o slugă; îmi este de ajuns să mă primeşti ca pe o slugă. Şi bine-nţeles că Tatăl l-a primit ca pe un fiu, nu l-a primit ca pe o slugă. I-a dat haină nouă, inel în deget, încălţăminte, l-a chemat imediat  în casă, a făcut petrecere, veselie mare. Dar, el s-ar fi mulţumit şi cu atâta, să fie primit ca un argat, ca o slugă, în casa Tatălui său. Şi noi, am preluat aceasta. Atunci când ne rugăm lui Dumnezeu, în rugăciunea noastră, în slujirea noastră înaintea lui Dumnezeu, noi ne numim mereu robii lui Dumnezeu. Ne este de ajuns să fim în faţa lui Dumnezeu robi, sau slugi. Dacă Dumnezeu ne recunoaşte ca fii, de bună seamă că aceasta nu poate să fie decât o bucurie mare. Dar, dar noi trebuie să ne punem mereu pe ultimul loc. Mântuitorul ne-a învăţat acest lucru şi în alte împrejurări, nu doar în Parabola Fiului Risipitor. El Însuşi S-a numit pe Sine Robul lui Dumnezeu, şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi moarte de Cruce. Dar, la un moment dat, ne-a dat şi această învăţătură. Zice: dacă eşti invitat undeva, la o masă, la o petrecere, zice, nu te pune pe primele rânduri, ci pune-te pe ultimele, ca nu cumva să vină gazda şi să-ţi spună, uite, locurile acestea din faţă sunt pentru altcineva, du-te mai în spate. Mai bine pune-te în ultimul rând, şi atunci îţi va fi cinste dacă gazda va veni şi te va invita şi va zice, uite, mută-te mai în faţă. Vei avea, zice, cinste mare atunci. Lucrul acesta este valabil mereu şi în relaţia noastră cu Dumnezeu. Noi nu trebuie să ne punem niciodată în primele rânduri, noi nu trebuie să ne numim pe noi fiii lui Dumnezeu, cumva cu mândrie sau cu satisfacţie, ci iată la fel ca și fiul risipitor, trebuie să ne recunoaştem a fi mereu robi, să ne fie de ajuns să fim robi în casa lui Dumnezeu.

    Mai mult, noi ne vedem mereu păcătoşi. Chiar dacă suntem botezaţi, totuşi, încă în viaţa noastră se lucrează şi păcatul. A. este acum curat, este sfinţit, este neprihănit, dar va reuşi el oare să-şi păstreze această haină a sfinţeniei până la sfârşit? Să dea Dumnezeu să fie aşa. Dar, ştiţi, trăind în această lume este cu neputinţă a ocoli păcatul, a ocoli căderea. Zice Sfântul Evanghelist Ioan că şi dacă ar fi numai o zi viaţa omului pe pământ, nu poate să fie fără de păcat. Și-atunci, văzându-ne, recunoscându-ne mereu şi păcătoşi, nu putem să ne numim altfel decât robii lui Dumnezeu. Mântuitorul ne-a învăţat să-I spunem lui Dumnezeu Tată. Şi noi rostim rugăciunea Tatăl nostru. Dar şi pe aceasta, vedeţi, o facem cu foarte multă umilinţă şi cu foarte multă teamă. La Sfânta Liturghie, undeva spre sfârşitul Sfintei Liturghii, Îl rugăm pe Dumnezeu aşa: Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine Dumnezeul Cel Ceresc Tată şi a zice, apoi rugăciunea Tatăl nostru. Deci iată, Îi cerem lui Dumnezeu îngăduinţă. Este cumva o îndrăzneală din partea noastră să-L putem numi pe El Tată. Pe El, Dumnezeul cel Ceresc, Dumnezeul cel veşnic, Dumnezeul cel Atotputernic, să-L putem numi Tatăl nostru Cel din Ceruri… Dar chiar şi când rostim rugăciunea Tatăl nostru în rugăciunea particulară, sau în alte rânduieli de slujbe, vedeţi că sunt acele așa numite rugăciuni începătoare; nu începem cu rugăciunea Tatăl nostru. Mai întâi spunem rugăciunea Împărate ceresc, apoi iarăşi câteva rugăciuni de pocăinţă: Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime, şi apoi, în cele din urmă spunem rugăciunea Tatăl nostru. Deci mai întâi avem nevoie de pocăinţă, de curăţire, ca să-I putem spune lui Dumnezeu Tatăl nostru Carele eşti în Ceruri.

    Aşa, la slujba aceasta a Sfântului Botez, să reîmprospătăm în noi această conştiinţă că, deşi suntem priviţi şi recunoscuți de Dumnezeu în Taina Sfântului Botez ca fii ai Săi iubiţi, totuşi noi nu putem îndrăzni mai mult decât să ne recunoaştem ca şi robi ai lui Dumnezeu, robi nevrednici, robi netrebnici, chiar dacă ne străduim să ne facem datoria, nu reuşim niciodată îndeajuns, nu putem fi niciodată mulțumiți sau satisfăcuți de noi înșine.

    Nădăjduim că A. va creşte în smerenie, şi în frica lui Dumnezeu, această smerenie bineplăcută lui Dumnezeu îi va fi insuflată de către părinţii săi trupeşti, și de părinţii săi duhovniceşti, de comunitatea în care el va creşte, pentru că nu va fi uşor pentru familia lui să-l ferească de duhul acestei lumi, care este bazat pe mândrie, şi care este atât de atrăgătoare în lume, aşa cum este şi duhul acestei lumi. Mai mult decât Duhul lui Dumnezeu. Este foarte greu să-i reziști. Dar, Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, dar nu le stă împotrivă ca să-i necăjească, ci le stă împotrivă tocmai ca să-i ajute să se smerească. Să-şi recunoască nevrednicia şi netrebnicia. Să vadă, cu adevărat, în ce stare se află, de aceea Dumnezeu le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă mereu har.

    Ce înseamnă să fii smerit, înseamnă să te vezi aşa cum eşti, să-ţi recunoşti păcatele, să te căiești, şi atunci Dumnezeu te susţine, Dumnezeu te întăreşte. Și cred şi nădăjduiesc că Dumnezeu îl va întări pe A. să devină cu adevărat omul lui Dumnezeu, aşa cum îi este şi patronul. A fost un om de o smerenie de neimaginat de noi. Noi nu ne putem închipui o asemenea smerenie, cum a trăit Alexie omul lui Dumnezeu. Căutaţi viaţa lui, cred că în ziua de şaptesprezece martie, dacă nu mă înşel, este ziua de pomenire. Căutaţi-i viaţa şi citiţi-o, şi vedeţi în ce fel a trăit  Alexie, omul lui Dumnezeu. Și nădăjduim că şi micuţul A. să fie cu adevărat omul lui Dumnezeu, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie, Amin. Iertaţi-mă, şi Dumnezeu să vă ocrotească şi să vă binecuvinteze pe toţi.

***