Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea fiului lunatic

7 aprilie 2019

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte, stimate domnule consul, iubiţi credincioşi,

    Ne-a învrednicit Bunul Dumnezeu ca în această a patra duminică a Postului celui Mare, în care Biserica îl pomeneşte şi-l cinsteşte în mod deosebit pe Sfântul Ioan Scărarul, care este şi ocrotitorul parohiei dumneavoastră, să slujim împreună Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi să ne hrănim duhovniceşte, să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu dar şi să-L primim în Taina Sfintei Euharistii, şi-n felul acesta să ne dea putere să-L împlinim, să-L întrupăm în viaţa noastră. Ceea ce Mântuitorul Iisus Hristos a fost în această lume şi-n această viaţă, şi este El acum de-a dreapta Tatălui, trebuie să fim şi noi. Aceasta este calea pentru noi toţi. Nu există altă cale de mântuire. În Faptele Sfinţilor Apostoli ni se spune că nu este vreun alt nume sub soare în care noi să aflăm mântuirea, să aflăm viaţa, decât în Numele Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea noi trebuie să-L urmăm întru toate, să păzim întru toate cuvântul Lui.

    În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit din gura Mântuitorului acest cuvânt, adresat ucenicilor, dar adresat şi nouă: că doar cu postul şi cu rugăciunea putem să-i izgonim pe demoni, putem să îndepărtăm din viaţa noastră toată lucrarea vrăjmaşilor mântuirii noastre. Dacă Domnul ne-a dat acest cuvânt, că doar cu postul şi cu rugăciunea putem să învingem, putem să izbândim în lucrarea mântuirii noastre, înseamnă că El mai întâi a postit şi S-a rugat, viaţa Lui a fost o viaţă de post şi de rugăciune. Ucenicii au fost nedumeriţi de ce ei nu au putut să îi izgonească, să-i izgonească pe demoni din acel tânăr, din acel copil demonizat. Și Mântuitorul le-a dat răspunsul acesta: că din pricina puţinătăţii credinţei, şi mai mult, acest neam de demoni nu iese decât cu multă rugăciune şi cu mult post.

    Şi noi, în viaţa noastră duhovnicească, ne străduim, să postim şi să ne rugăm. Dar în acelaşi timp constatăm cu foarte multă mâhnire, cu foarte multă amărăciune, că încă ne stăpânesc patimile, ne stăpânesc păcatele. Încă lucrarea vrăşmaşului este destul de puternică în viaţa noastră. Acesta cred că este un semn că lucrarea noastră duhovnicească este slabă, este patina. Credinţa noastră este o credinţă slabă. Pentru că dacă nu ar fi aşa, atunci am putea şi noi să strălucim cu o viaţă curată, cu o viaţă de sfinţenie, să-L putem bucura neîncetat pe Mântuitorul Iisus Hristos.

    Dar nu trebuie să deznădăjduim. De vreme ce Domnul ne rabdă, şi poate ne mustră şi pe noi, cum l-a mustrat pe acel tată, zicându-i, neam necredincios, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda… Ne rabdă până la sfârşit, până la ultima răsuflare. Dar şi noi trebui să începem să facem câte ceva. Dacă ne dorim cu adevărat să fim împreună cu Hristos, şi în veacul acesta, şi în cel ce va să fie, trebuie să schimbăm şi noi câte ceva în viaţa noastră, să arătăm prin gesturi concrete de pocăinţă că dorim să ne împărtăşim de viaţa lui Hristos.

    Ni s-a spus că trebuie să postim şi să ne rugăm. Eu cred că postul şi rugăciunea nu sunt doar nişte mijloace de care ne folosim ocazional. Ci toată viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de post şi de rugăciune. Mântuitorul cu siguranţă a avut o asemenea viaţă, o viaţă de post şi de rugăciune. Sfântul Ioan Scărarul, pe care îl pomenim, şi care ne este pus astăzi înainte, de asemenea a avut o viaţă de post şi de rugăciune, şi în felul acesta s-a împodobit cu virtuţi alese, a dobândit chipul lui Hristos. Şi noi suntem datori să mergem pe aceeaşi cale. Doar că trebuie să avem o dreaptă înţelegere. A posti nu însemnă doar a renunţa la un anumit fel de bucate într-o perioadă determinată de timp. Ci a posti  înseamnă a renunţa la tot ceea ce ne desparte de dragostea lui Hristos. Fie că este mâncarea sau băutura, fie că este o persoană, fie că este vreun lucru, tot ceea ce ne înconjoară ne poate despărţi de dragostea lui Hristos dacă le iubim ca scop în sine, dacă facem din ele scop în sine.

    Toate sunt darul lui Dumnezeu pentru noi. Dar noi trebuie să le primim şi să le preţuim ca pe un dar al lui Dumnezeu. Şi atunci ele nu ne vor împiedica, ci ne vor uni cu Hristos. Şi mâncarea, dacă o luăm cu mulţumire şi cu măsură, ea nu este o piedică în calea legăturii noastre cu Hristos. Dar dacă mâncăm peste măsură şi fără să-I mulţumim lui Dumnezeu, atunci mâncarea ne îmbolnăveşte; ne îmbolnăveşte şi trupul, dar ne îmbolnăveşte şi sufletul.

    Foarte multă lume nu posteşte, răstălmăcind un cuvânt al Mântuitorului care zice că nu ceea ce intră în gură spurcă pe om ci ceea ce iese din gură spurcă pe om. Și aşa este. Dar noi când postim, când renunţăm la bucate, nu renunţăm pentru că bucatele sunt spurcate. Problema nu este mâncarea, ci problema este pofta. Este dorinţa noastră de nestăpânit, plăcerea gustului. Pe aceasta trebuie noi să o strunim prin post, prin înfrânare, prin renunţare la bucate. Atunci când suntem îmbuibaţi de mâncare, nu ne mai putem ruga, nu ne mai vine să ne rugăm. Ci simţim cu totul şi cu totul altceva. Apare o stare de moleşeală, de lene, de trândăvie, începe să se aprindă pofta desfrânării, şi toate acestea simţim cum ne despart de dragostea lui Hristos. Aşadar, să reţinem: că a posti înseamnă a renunţa la tot ceea ce ne desparte de dragostea lui Dumnezeu. Şi în sensul acesta trebuie să postim nu doar cele patruzeci de zile dinainte de Paşti, ci în toată vremea vieţii noastre. Și Ziua de Paşti este o zi de post. Chiar dacă mâncăm mâncare de dulce, dar trebuie să o mâncăm cu măsură, şi cu mulţumire. Și accentul trebuie să cadă pe bucurie Învierii Domnului, nu pe bucuriile lumeşti, nu pe bucuriile pământeşti.

    Şi la fel este şi cu rugăciunea. Noi nu trebuie să ne rugăm doar ocazional: dimineaţa, sau seara, sau când venim la biserică, sau atunci când avem nevoie de ceva de la Dumnezeu. Ci trebuie să ne rugăm neîncetat. Mântuitorul, pe de o parte ne atrage atenţia să nu spunem cuvinte multe, cum făceau păgânii, crezând că în vorbăria lor Îl înduplecă pe Dumnezeu, dar pe de altă parte ne îndeamnă să fim treji, şi să ne rugăm neîncetat. Le spunea în Gheţimani ucenicilor, zice: rugaţi-vă să nu cădeţi în ispită. Pentru că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios. Privegheaţi, aşadar. Adică fiţi treji. Fiţi ca o santinelă, în post. Pentru că dacă nu suntem treji, atunci vrăjmaşul găseşte momentul potrivit să intre în viaţa noastră şi să ne distrugă.

    Aşadar, nu trebuie să spunem multe, dar trebuie să ne rugăm neîncetat. Cum putem face aceasta? Dând valoare fiecărui cuvânt al rugăciunii. Orice rugăciune pe care o rostim, să nu o rostim formal, aşa ca pe o poezie. Ci să fie realmente cuvântul nostru adresat lui Dumnezeu. Aşa, când vorbeşti cu cineva, eşti prezent acolo, tot ceea ce spui iese şi din minte şi din inimă. Înţelegi şi simţi ceea ce spui. La fel trebuie să fie şi în relaţia cu Dumnezeu. Când ne rugăm, trebuie şi să  înţelegem, dar şi să simţim ceea ce-i spunem lui Dumnezeu. Deci rugăciunea noastră trebuie să fie o rugăciune vie. Şi această rugăciune poate să fie repetată, poate să fie o rugăciune stăruitoare. Sunt cuvinte puţine, dar sunt cuvinte pe care le putem rosti neîncetat. Aţi auzit cu toţii cred de aşa-numita rugăciune a lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Iată, sunt câteva cuvinte, dar care exprimă tot. Exprimă toată teologia. Prin aceste cuvinte mărturisim dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos. El este Fiul lui Dumnezeu. El este Unul din Sfânta Treime. Iar noi suntem zidirea Lui, suntem lucrul mâinilor Lui, dar suntem căzuţi, suntem păcătoşi, şi nu ne putem ridica din această stare, decât prin mila Lui, decât prin ajutorul Lui. Şi de aceea trebuie neîncetat să ne rugăm în felul acesta: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

    Vedeţi, mintea omului mereu lucrează. Dar de obicei ne gândim aiurea, Gândurile noastre sunt împrăştiate. E un semn că omul de fapt trebuie să fie într-o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu. Atunci când mintea noastră lucrează, aşa, neîncetat, dar fără o rânduială, suntem ca şi un aparat de radio să zic aşa, ca un televizor, care nu este fixat pe canal; şi acolo merg fel şi fel de programe, dar nu poţi să urmăreşti nimic. La fel este şi omul. Dacă nu este fixat pe canalul care trebuie, dacă nu are legătura neîntreruptă cu Dumnezeu, atunci în mintea lui sunt fel şi fel de gânduri şi de imagini, dar care toate duc la  îmbolnăvire. Îmbolnăvesc deopotrivă şi trupul şi sufletul. Vedeţi, în zilele noastre oamenii sunt atât de obosiţi, atât de depresivi. Din această cauză, că nu au legătura vie şi neîntreruptă cu Dumnezeu. Nu şi-au întemeiat viaţa pe cuvântul lui Dumnezeu. Dar dacă reuşim să facem acest lucru, să avem această legătură neîntreruptă cu Dumnezeu, atunci sufletul nostru se linişteşte. Suntem ca şi stânca în mare, de care se izbesc valurile, dar când se izbesc, ele se risipesc, se împrăştie. La fel, în mintea care se roagă neîncetat, gândurile rele nu mai au loc; satana nu mai are loc. Dar dacă nu ne rugăm neîncetat, atunci vrăjmaşul foarte uşor poate să pătrundă. Și să ne abată de la calea mântuirii.

    Deci, a posti înseamnă a lepăda tot ce ne desparte de Dumnezeu, iar a ne ruga înseamnă a fi într-o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu. Şi-atunci putem să devenim asemenea Lui. Chipul Lui va putea să strălucească şi pe chipul nostru. Vom putea să devenim şi noi sare a pământului şi lumină a lumii. Şi Domnul ne doreşte pe noi pe toţi să fim sare a pământului şi lumină a lumii.

A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea, şi în vecii vecilor, Amin.

***