Preasfințitul Teofil      

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Praznicul Tuturor Sfinților

14 iunie 2020      

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiți părinți împreună slujitori, iubiți credincioși,             

    După marele Praznic al Pogorârii Sfântului Duh, prima duminică care urmează este o duminică închinată cinstirii tuturor sfinților care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu. Și această rânduială nu este întâmplătoare. Ați auzit citindu-se mai devreme în Sinaxarul Sărbătorii că sunt mai multe motive pentru care s-a rânduit această Duminică a Pomenirii Tuturor Sfinților îndată după Praznicul Pogorârii Sfântului Duh. Și cred eu că motivul cel mai important este acela că lucrarea Duhului Sfânt în lume și în Biserică este o lucrare de sfințire. Prin Duhul Sfânt, noi oamenii avem posibilitatea să ne sfințim viața.

    Mântuitorul Iisus Hristos, fiind în această lume și propovăduind Evanghelia Împărăției, a adresat tuturor oamenilor această chemare: Fiți sfinți, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri este Sfânt. Dar pentru oamenii căzuți, pentru oamenii păcătoși, acest lucru este imposibil fără ajutorul lui Dumnezeu. Și Duhul Sfânt venind în această lume ne ajută pe noi oamenii, căzuți și păcătoși, să  putem împlini, să putem răspunde la această chemare a Domnului nostru  Iisus Hristos de a fi sfinți, precum și Tatăl nostru Cel din ceruri este Sfânt. Fără Duhul Sfânt, fără ajutorul Duhului Sfânt, Sfinții Apostoli n-ar fi avut curajul să iasă din ascunzătoarea lor și să-L propovăduiască pe Domnul în Ziua Cincizecimii. Fără ajutorul Duhului Sfânt, Sfântul Ștefan Întâiul Martir al Bisericii și după el toți sfinții mucenici, n-ar fi avut curajul să-și dea viața pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Să-L propovăduiască chiar și cu prețul vărsării sângelui lor. Fără întărirea dată de Duhul Sfânt, sfinții cuvioși, monahii, care s-au retras în pustietăți, n-ar fi avut putere să-și ducă lupta până la capăt. Să biruiască împotriva patimilor și împotriva demonilor, și așa să-și sfințească deopotrivă și sufletul și trupul. Fără Duhul Sfânt, nici viața creștinilor mireni, a celor care trăiesc viața obișnuită de familie, n-ar avea posibilitatea să devină oameni sfinți, pentru că și ei au această chemare și această posibilitate, dar doar prin darul și prin lucrarea Duhului Sfânt.

    Duhul Sfânt este așadar Cel Care ne dă curaj să-L mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos și să ne trăim viața după poruncile Lui, până la ultima răsuflare. Sfințenia nu este un privilegiu acordat unora, preoți, sau călugări, sau oameni, ni se pare nouă, cu totul și cu totul deosebiți. Ci sfințenia este o chemare pentru tot omul, și este  un dar al lui Dumnezeu pentru toți cei care răspund la această chemare. Pentru toți cei care își doresc să fie asemănători lui Dumnezeu, iată darul sfințeniei se revarsă cu îmbelșugare peste noi toți. Nimeni nu este lepădat. Noi avem uneori o percepție greșită despre sfințenie, ni se pare că ea este un privilegiu sau poate chiar un drept pentru cei care luptă, pentru cei care își dăruiesc viața în întregime lui Dumnezeu, credem noi că sfinținia este un dar, un premiu pe care Dumnezeu îl acordă. Dar să știți că nu este așa. Sfințenia este darul lui Dumnezeu pentru toți cei botezați, pentru toți cei care cred drept în Mântuitorul Iisus Hristos, și se încred în El cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea.

    La fiecare Sfântă Liturghie, înainte de momentul Împărtășaniei, noi auzim această exclamație: Să luăm aminte, Sfintele sfinților. Sfintele, adică Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, care se vor da sfinților, adică celor prezenți, preotului și credincioșilor, care sunt prezenți, care s-au adunat la Sfânta Liturghie. Noi suntem sfinții care ne sfințim prin sfințenia lui Hristos. Împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne sfințim și noi viața, devenim și noi asemenea Lui, și apoi Îl putem propovădui, Îl putem mărtuirisi și altora, care nu-L cunosc, dar care au nevoie de Jertfa Lui,de dragostea Lui.

    Evanghelia care s-a citit astăzi la Sfânta Liturghie, în ea am auzit un cuvânt înfricoșător rostit de către Domnul Hristos. Pe cel care Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamneilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, dar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cine iubește pe tată, sau pe mama, pe fiu sau pe fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea sa și nu-mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Ce lucru greu. Cum să nu-ți iubești părinții. Dar Domnul nu este împotriva iubirii părinților. Nici împotriva iubirii copiilor. Este poruncă de la Dumnezeu. Să ne iubim unii pe alții, să ne iubim chiar vrăjmașii. Dar, nu mai mult decât pe Dumnezeu. Pe cine iubești cel mai mult, acela devine dumnezeul tău. Dacă-l iubești pe tatăl tău sau pe mama ta cel mai mult, mai mult decât pe Dumnezeu, părinții tăi devin dumnezeul tău. Dar, într-o zi acest dumnezeu te va dezamăgi. Pentru că părinții tăi nu vor putea să răspundă așteptărilor tale așa cum ar putea să răspundă Dumnezeu. Cine iubește pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Zic părinții uneori despre copiii lor: voi sunteți lumina ochilor noștri; voi sunteți totul pentru noi. Dar ce se întâmplă în clipa în care copilul nostru moare, se poate întâmpla, mor și copii. În clipa în care copilul nostru se leapădă de noi, ne întoace spatele. Sunt atâtea cazuri în zilele noastre de copii răzvrătiți, care se leapădă de părinți. Ce simt acei părinți care spun: voi sunteți totul pentru noi, voi sunteți lumina ochilor noștri? Acei părinți vor fi niște părinți pierduți, descurajați, deznădăjduiți. Vor începe chiar să-L hulească pe Dumnezeu și să se lepede de El. Deci este foarte greșit să-ți iubești copiii mai mult decât pe Dumnezeu, cum dealtfel este greșit și să-ți iubești părinții mai mult decât pe Dumnezeu. Dacă atunci când un tânăr vrea să meargă la mănăstire, sau vrea să-I slujească lui Dumenezeu, vrea să devină preot, și părinții îi spun: Nu. Mai bine orice, dar nu te face preot sau călugăr, atunci acel copil are tot dreptul să le întoarcă spatele părinților. A zis și Mântuitorul unuia despre care se povestește în Sfânta Evanghelie că vroia să-L urmeze, dar a zis, Lasă-mă mai întâi să mă duc să-l îngrop pe tatăl meu. Zice: Lasă morții să-și îngroape morții; iar tu vino după Mine. Deci greșesc foarte mult acei părinți care-i împiedică pe copiii lor să-L urmeze pe Domnul, să-L slujească. Înseamnă că acei părinți îi iubesc pe copiii lor mai mult decât pe Dumnezeu; îi idolatrizează.

    Aceasta este marea greșeală care ne paște pe noi pe toți. Noi toți suntem credincioși, spunem că suntem credincioși, venim la biserică. Chiar ne împărtășim cu Truipul și Sângele Domnului. Dar oare cu adevărat Îl iubim pe Domnul din toată inima? Din tot sufletul, din toată puterea? Poate că noi ne mulțumim să spunem că L-am pus pe Dumnezeu pe locul întâi. Dar nici măcar așa nu este bine. Dumnezeu nu trebuie să fie doar pe locul întâi, ci Dumnezeu trebuie să fie pe tot locul. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea și apoi, prin această dragoste față de Dumnezeu, ne vom putea iubi și pe noi înșine, într-un mod sănătos, și-l vom putea iubi și pe aproapele într-un mod sănătos, aproapele fiind părinții noștri, copiii noștri, prietenii noștri, rudeniile noastre sau poate chiar dusmanii noștri. Îi vom putea iubi pe toți, fără să facem discriminări, sau separări. Vom înțelege că toți oamenii suntem zidirea lui Dumnezeu. Toți suntem lucrul mâinilor Lui, toți suntem egali. Dacă Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, înseamnă că noi toți suntem copii Lui. Noi toți suntem frați, și noi suntem egali. Nu este unul mai prețios decât celălalt. Vom dori mântuirea tuturor oamenilor, așa cum ne dorim propria noastră mântuire.

    Și aceasta este de fapt sfințenia. Așa Îl putem noi cu adevărat mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor. Iubindu-L în felul acesta pe Dumnezeu, și pe aproapele. Altfel, nu vom fi o mărturie pentru Domnul ci vom fi o sminteală. Și o rușine pentru Mântuitorul. Dacă ne iubim pe noi înșine mai mult decât pe Dumnezeu, dacă îl iubim pe aproapele mai mult decât pe Dumnezeu, dacă iubim, eu știu, cariera noastră, serviciul nostru, plăcerile noastre, dacă pe toate acestea le iubim mai mult decât pe Dumnezeu, atunci noi creștinii devenim o rușine și o sminteală. Cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu nu ne vor crede. Nu-L vom putea propovădui cu convingere. Dar Domnul ne dorește pe toți să fim martori și mărturisitori. Apostolii au făcut acest lucru. Le-au lăsat pe toate în urmă. Și-atunci L-au întrebat pe Domnul: Cu noi ce va fi? Zice: Voi veți sta pe douăsprezece scaune și veți judeca cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Veți judeca lumea. Dar și sfinții vor judeca lumea; în ce fel? Pentru că iată sfinții dovedesc că este posibilă, chemarea lui Dumnezeu, sfințenia, este posibilă. Sunt sfinți din toate categoriile sociale. Și împărați, și ostași, și oameni bogați, și oameni simpli, și cărturari, și neînvățați, din toate categoriile avem sfinți. Înseamnă că sfințenia este posibilă. În toate categoriile sociale și indiferent de condițiile în care trăim. Sfințenia este posibilă și-n timp de prigoană, dar este posibilă și-n timp de libertate. Important este ca noi să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea. Să înțelegem că în afara Lui n-avem nici un rost. Omul în afara lui Dumnezeu n-are nici o valoare. Venim de nicăieri și ne ducem nicăieri.

    Doar în Dumnezeu omul își primește adevărata lui strălucire. Devine chip și asemănare. Devenim în această lume căzută și întunecată lumini, care stălucesc din lumina lui Hristos. Și așa, Îl mărturisim și altora, și alții vor simți nevoia să-și aprindă lumina în sufletul lor din lumina care s-a aprins în sufletul nostru. Vom fi niște icoane vii.

    Zicea Mântuitorul despre Sine: Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Eu și Tatăl Una suntem. Dar despre fiecare creștin autentic ar trebui să se poată spune același cuvânt: Cine a văzut un creștin, L-a văzut pe Domnul Hristos. În icoane, dacă vă uitați cu luare-aminte, toți sfinții au același chip, pe Care Îl are Domnul Hristos, pe care îl are Maica Domnului. S-au asemănat întru totul cu El. Dar icoanele de pe pereți nu au doar un rost decorativ, doar ca să ne împodobească pereții bisericilor și ai caselor. Ci prin icoane, iată, avem modele. Așa cum sunt icoanele pe pereți, așa cum sunt sfinții din icoană, așa trebuie să fim și noi. Toți, niciunul nu este lepădat. Domnul ne vrea pe toți la masa Sa, în Împărăția Sa.

    Și să dea Domnul să putem răspunde toți la această chemare, să ne rugăm din toată inima Duhului Sfânt să ne dea putere ca să mergem pe această cale a sfințeniei, această cale care ne duce pe toți către Împărăția lui Dumnezeu și viața veșnică, Amin.

 ***