Părintele Teofil  Roman 

Duminica vindecării fiului lunatic – Cuvânt la Sfânta Liturghie

29 martie 2014   

 În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

 Preacucernici și preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    Iată ascultând cuvântul Sfintei Evanghelii, L-am auzit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos rostind un cuvânt foarte aspru, foarte greu, către acel tată nefericit, care a venit și a căzut înaintea Lui cu durere, și a zis, uite, am un copil stăpânit de un duh rău, am fost peste tot cu el, am ajuns chiar și la ucenicii Tăi, n-au putut să-l izbăvească, și în cele din urmă am ajuns la Tine. Așa că dacă poți să faci ceva, ajută-mă. Și Mântuitorul S-a mâhnit, S-a întristat foarte tare, și-a zis: O neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi. Aduceți-l la Mine. Și a fost adus copilul, și în cele din urmă a fost izbăvit de către Mântuitorul Iisus Hristos, de puterea celui rău, care îl stăpânea de multă vreme, încă din copilărie.

    Cuvântul acesta al Mântuitorului, neam necredincios și îndărătnic, așa cum am spus este un cuvânt foarte aspru, dar nu un cuvânt disprețuitor. Ci un cuvânt rostit cu durere și cu dragoste. Cu durere pentru că Mântuitorul Și-ar fi dorit ca poporul lui Israel să fie un popor credincios, un popor care să-L mărturisească pe Dumnezeul Cel adevărat. Și care să nu fie sălaș al demonilor. Și de asemenea și pentru ucenicii Săi, Își dorea nespus de mult ca ei să fie oameni, bărbați foarte credincioși, puternic credincioși, ca să poată să inspire și altora dreapta credință, să inspire pe toți oamenii să creadă în El, în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Carele a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși și iată să-i izbăvească din tirania, din stăpânirea celui rău. Așadar, aceasta era marea mâhnire a Mântuitorului. Și de aceea a rostit acest cuvânt, dar prin acest cuvânt Și-a dorit să stârnească, pe de altă parte, căința, umilința, și dorința de a spori în credință.

    Acest tată nefericit, pe care l-am văzut în Sfânta Evanghelie, a fost capabil totuși de o mărturisire foarte sinceră, și foarte smerită. Atunci când Domnul a întrebat, sau când i-a zis mai bine zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Pentru că i-a răspuns, vedeți, în același ton; tatăl a zis: De poți ceva, ajută-mă. Și Mântuitorul i-a zis: De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și el a căzut în genunchi cu lacrimi și a zis: cred Doamne, ajută necredinței mele. Adică și cred, și nu cred. Adică am un dram de credință, dar este foarte slabă; poate mai degrabă mi-aș dori să cred. Și Domnul S-a milostivit de el, văzându-i umilința și sinceritatea cu care și-a mărturisit puținătatea credinței.

    Acest cuvânt cu siguranță că este valabil și pentru noi. Cred că și nouă ni se potrivește acest cuvânt: neam necredincios și îndărătnic. Și de ce spun aceasta? Pentru că deși suntem Noul Israel al lui Dumnezeu, și ar trebui să fim sare a pământului și lumină a lumii, știm foarte bine că și noi suntem stăpâniți de nenumărate patimi și chiar de puterea celui rău. Și nu suntem o mărturie pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Deși suntem creștini dreptslăvitori, nu avem încredere în Mântuitorul Iisus Hristos. Sau nu suficientă încredere. Nu alergăm la El ca la singura soluție, ci poate mai degrabă ca la ultima soluție. La fel ca și acest tată din Evanghelie. Nu de puține ori, ca preot, ca duhovnic, am auzit mărturisiri de felul acesta: Părinte, uite am un necaz. Am un copil cu probleme. Am fost peste tot, și la doctor, și la vrăjitori, nimeni nu m-a ajutat. Am venit acuma să-ncerc și cu ruga lui Dumnezeu, zice; poate poate, prin ruga lui Dumnezeu voi dobândi ceea ce-mi doresc. Deci în cele din urmă alergăm și la ruga lui Dumnezeu; poate poate se va întâmpla ceva, o minune, o magie spirituală. Pentru că nu ne raportăm cum se cuvine la Mântuitorul Iisus Hristos, și la biserică, și la preot. Cu multă durere constat că foarte mulți oameni caută biserica și rugăciunea ca pe o magie spirituală. Oamenii vor o soluție magică, care să nu-i angajeze și care să nu-i responsabilizeze. Ori nu aceasta este mântuirea. Nu aceasta este credința în Hristos, nu aceasta este viața creștină, iubiții mei. Tocmai am prăznuit Buna Vestire. Și cred că ar fi fost de dorit să înțelegem ce înseamnă mântuirea. S-a spus în Troparul Praznicului Bunei Vestiri că astăzi este începutul mântuirii noastre. Adică, în ce fel este începutul mântuirii noastre? Că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Fecioarei, Dumnezeu S-a unit cu omul. Deci aceasta este mântuirea. Dumnezeu Se unește cu omul și omul trebuie să se unească cu Dumnezeu. Omul trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L iubească din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea  Așadar alergăm la Dumnezeu nu ca la ultima soluție, ci trebuie să alergăm la El ca la singura soluție. Ca la Cel Care pe toate le poate. Pentru că toate s-au făcut prin El și pentru El. Și chiar dacă Dumnezeu nu împlinește dorințele noastre, noi nu trebuie să renunțăm la El, nu trebuie să ne lepădăm de El. Îl vom vedea pe Mântuitorul în vremea Patimii, rugându-Se cu sudori de sânge, și zicând: Părinte, de este cu putință treacă de la Mine paharul, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiești. Și voia Tatălui a fost ca să bea paharul. Îl auzim strigând pe Cruce, Îl vom auzi strigând pe Cruce, Dumnezeul Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai părăsit? Dar cu toate acestea, va sfârși zicând, Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu. Sunt în viața noastră foarte multe situații grele, situații limită. În care ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă, că nu ne iubește, că S-a lepădat de noi. Nu este așa. Dumnezeu nu S-a lepădat de noi. Trebuie doar să avem încredere în El. Și să ne abandonăm în mâinile Lui. Orice s-ar întâmpla. Oricât ar fi de greu, oricât ar fi de neînțeles, și de greu de suportat, să putem spune: Doamne Tu știi toate. Viața mea este în mâinile Tale. De la Tine vin, și la Tine mă duc. Fă cu mine cum voiești. Așa ceva Își dorește Mântuitorul de la noi, de la creștinii dreptslăvitori. Să avem încredere totală în El.

    Și poate că ar mai fi un lucru foarte important de înțeles. Și de pus în practică. Anume atunci când suntem încercați, când avem greutăți, când avem necazuri, să nu căutăm în afară. Avem această tendință, de a găsi vinovați în afara noastră. Întotdeauna ne place să credem și să spunem că altcineva este vinovat de problemele noastre, de greutățile noastre. Fie omul, fie diavolul. Cineva m-a blestemat, cineva m-a vrăjit, diavolul mă ispitește, și așa mai departe. Și nu suntem dispuși să privim înlăuntru, și să vedem că de fapt adevărata problemă suntem noi. Orice situație grea, pe care trebuie să o întâmpinăm, pe care trebuie să o petrecem, ne descoperă starea noastră înaintea lui Dumnezeu. Atunci când suntem încercați iată putem să ne dăm seama cât suntem de credincioși. Cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu. Câtă vreme nu suntem încercați s-ar putea să avem falsa impresie că suntem oameni credincioși, că suntem oameni buni, dar când vine încercarea, atunci vedem că nu este chiar așa. Că nu avem nici credință, nici dragoste, nici bunătate, nu avem nimic. Și foarte repede credința noastră se transformă în îndoială și dragostea noastră în ură și răzvrătire. Așadar, vinovat nu este vreun om sau vreun demon, ci adevăratul vinovat sunt eu. Ați văzut că și în cazul acesta relatat de către Sfântul Evanghelist Marcu, Mântuitorul l-a pus pe acel tată în situația de a-și da seama că el este vinovatul. Necredința lui. Din cauza necredinței lui, și a necredinței ucenicilor în cele din urmă, copilul n-a putut să fie izbăvit, dar mai mult ca sigur că tot din pricina necredinței acel copil a ajuns să chinuit și stăpânit de diavol. Dacă acel tată era un tată necredincios, sau slab în credință, înseamnă că avea și o viață pe măsură. Că unde nu este credință dreaptă nu este nici viață dreaptă. Și-atunci cu siguranță că diavolul găsește portițe să intre în viața noastră și să ne stăpânească. Dar în clipa în care noi ne întoarcem cu fața către Dumnezeu și iată, putem să cădem în genunchi, și cu umilință să spunem: cred Doamne, ajută necredinței mele, sau Doamne, fie-Ți milă de mine, nu te scârbi de mine, nu mă lepăda de la fața Ta, chiar dacă am păcătuit mai mult decât orice om, miluiește-mă și pe mine. În clipa aceea puterea celui rău se spulberă. Pentru că diavolul nu supărtă nici credința, nici umilința. Sfântul Ioan Scărarul pe care-l pomenim astăzi, acest mare dascăl al pocăinței, spune la un moment dat un cuvânt, zice: omul trufaș, omul mândru nu are nevoie de demon, pentru că își este luiși demon. Auziți? Omul mândru nu are nevoie de drac. Și noi știm, că toți suntem, într-o măsură mai mică sau mai mare stăpâniți de mândrie. Așadar, vinovat nu este diavolul. Ci vinovată este mândria noastră, necredința noastră, împietrirea inimii noastre…

    În Viețile Sfinților, tot așa se povestește despre un frate, care în timpul Postului celui Mare a fost foarte ispitit. Pentru că nu era îngăduită mâncarea gătită în perioada postului, era un post mai aspru, dar el era foarte ispitit și ar fi vrut să mănânce un ou fiert. Și s-a tot gândit ce să facă, cum să facă, și în cele din urmă a izvodit el acolo un dispozitiv, pe care l-a pus deasupra candelei, și-n felul acesta și-a fiert ou. Și starețul tocmai a trecut pe la ușa chiliei lui, a bătut și a intrat înăuntru și l-a surprins. Și-atunci el a început să se dezvinovățească: Știți, Părinte Starț, nu eu, diavolul m-a ispitit. Și diavolul din colțul chiliei a zis: Nu-i adevărat, eu n-aș fi fost în stare să izvodesc asemenea șmecherie. Vedeți, că de multe ori noi putem fi mai ingenioși decât diavolul, atunci când vrem să lucrăm păcatul, când vrem să ne împlinim pofta. Deci încă o dată, insist: să nu căutăm vinovați în afară. Ci întotdeauna să vedem înlăuntrul nostru, să vedem puținătatea credinței noastre, să vedem că nu avem o lucrare lăuntrică, o lucrare duhovnicească, că nu avem încredere în Mântuitorul Iisus Hristos. Ci mereu Îl punem la îndoială, mereu Îl disprețuim, mereu Îl înjosim, mereu Îl punem pe ultimul loc. Și aceasta este o mare mâhnire pentru Mântuitorul Iisus Hristos. Care atât de mult ne iubește, și Care Și-a dat viața pentru noi. Iată, mai mult decât atâta nu se poate, zice: Luați, mâncați-Mă. Mâncați dintru Acesta toți, Acesta este Trupul Meu. Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu. Mai mult decât atât nu se poate. Așadar nu merită din partea noastră Mântuitorul înjosire, ci merită cinstire și încredere. Chiar dacă nu întotdeauna înțelegem ceea ce se petrece cu noi. Așadar să ne ajute Dumnezeu ca vremea postului, câtă a mai rămas, să o petrecem în pocăință și în lucrare duhovnicească.

    Vedeți, postul și rugăciunea sunt, de fapt, măsura credinței noastre. Li s-a spus ucenicilor că diavolii nu ies decât cu rugăciune și cu post. Dar rugăciune și post nu așa ca pe niște obligații spirituale de care ne achităm periodic. Ci rugăciunea și postul trebuie să devină starea noastră permanentă, starea noastră lăuntrică. Și-n ziua de Paști este post. Chiar dacă mâncăm de dulce, trebuie să mâncăm cu măsură, trebuie să mâncăm cu mulțumire. Nu trebuie să stricăm ceea ce am agonisit în cele partuzeci de zile. Și știm că cei mai mulți așa facem. Ne ostenim partuzeci de zile, să ne înfrânăm de la mâncare, să renunțăm la fumat bunăoară; deci renunțăm la fumat în vremea postului iar în ziua de Paști ne reapucăm de fumat; păi ce este aceasta? Nu este o batjocură, la adresa Mântuitorului Iisus Hristos? Renunțăm la băutură în vremea postului și în ziua de Paști ne îmbătăm? Nu este aceasta o batjocură la adresa Mântuitorului Iisus Hristos, Care a pătimit atât de mult pentru noi? Nu doar în vremea postului trebuie să renunțăm la băutură și la fumat și la alte patimi. Ci în toată vremea vieții noastre, noi trebuie să renunțăm la tot ceea ce ne desparte de Mântuitorul Iisus Hristos. L-ați putea vedea pe Mântuitorul Iisus Hristos cu țigara în gură? În icoană? Ați putea săruta o asemenea icoană? Mă gândesc că nu. Înseamnă că nici noi. Suntem de neînchipuit cu țigara în gură. Dacă pe Hristos nu-L putem vedea cu țigara în gură, nici pe noi nu trebuie să ne putem vedea cu țigara în gură. Înseamnă că este un viciu urât și dăunător. Și la fel orice patimă. Ne desfigurează, ne urâțește. Și ne înstrăinează de adevăratul nostru chip, care este Mântuitorul Iisus Hristos. Cum să alerge un creștin dreptslăvitor la vrăjitori, cum este cu putință lucrul acesta? Înseamnă că nu postim, înseamnă că nu ne rugăm așa cum se cuvine.

    Dacă n-am reușit până în momentul acesta să luăm în serios rânduiala postului, și știu că foarte mulți oameni nu postesc; sau postesc parțial și se dezleagă de la post cu de la sine putere, și aceasta nu este o practică ortodoxă, un cuget ortodox; în ortodoxie nu ne dezlegăm cu de la noi putere. Haideți să începem de astăzi. Măcar cât a a mai rămas. Să punem un început bun. Și să arătăm prin postul nostru și prin rugăciunea noastră că totuși, noi vrem să fim cu Mântuitorul Iisus Hristos, vrem să intrăm în stăpânirea Lui și să rămânem în stăpânirea Lui și-n veacul acesta, și-n cel ce va să fie. A Lui să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

 ***