Părintele Teofil Roman    

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica vindecării fiului lunatic  

01 septembrie 2013  

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici și preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    Evanghelia acestei duminici, precum și a celorlalte două de dinainte, ne arată, ne descoperă cât de mult Își dorește Mântuitorul Iisus Hristos ca ucenicii Săi să fie oameni credincioși. Să aibă foarte multă încredere în El. Să nu se teamă niciodată de nimeni și de nimic.

    Am văzut în Evanghelia cu Înmulțirea Pâinilor. Minunea s-a săvârșit din pricina neliniștii ucenicilor. Pentru că s-au temut că vor rămâne acolo în pustie și vor muri de foame, atâția oameni, pentru că nu mai aveau ce să le dea de mâncare. Și Mântuitorul i-a liniștit și le-a arătat că împreună cu El niciodată nu vor muri de foame. Și a înmulțit cele cinci pâini și cei doi pești, pe care îi aveau la îndemână, și s-au săturat mulțimile acelea de oameni. Și încă au mai rămas și douăsprezece coșuri de fărâmituri. Dar, în urma acestei minuni, ucenicii totuși n-au avut nici o reacție. Și de aceea Mântuitorul cu mâhnire i-a îndepărtat, și-a zis: Lăsați-Mă singur, lăsați-Mă împreună cu mulțimile. Și ei au plecat, și a urmat cealaltă minune, a umblării pe mare, când Petru s-a îndreptat spre Iisus pe apă, mergând ca și pe uscat, până în clipa în care a început să se îndoiască; că poate poate totuși Cel din fața lui n-o fi Mântuitorul. Poate că este o nălucă, o închipuire. Și atunci a început să se scufunde. Dar a și strigat din adâncul inimii: Doamne, scapă-mă. Și Domnul i-a întins mâna, și l-a mustrat cu blândețe și l-a dus în corabie. Și abia atunci au căzut cu toții în genunchi, și au zis: Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu.

    Iată și astăzi, a venit înaintea lui Iisus un părinte, un om cu o suferință adâncă, avea un fiu îndrăcit, chinuit de demoni, și a alergat cu el peste tot, a ajuns chiar și la ucenicii Mântuitorului, care n-au putut să-l vindece, și în cele din urmă a venit la Iisus. Și-a căzut în genunchi. Și-a zis, uite Doamne, de poți fă ceva; ajută-mă. Am fost cu el peste tot, am fost și la ucenicii Tăi, și acum am ajuns la Tine. Și Mântuitorul  a rostit iarăși un cuvânt plin de amărăciune, și de tristețe. A zis: O, neam necredincios și îndărătnic. Până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l aici la Mine. Și îndată l-a tămăduit pe copilul bolnav și stăpânit de demoni. Și-apoi ucenicii, mai în taină, L-au întrebat pe Domnul: Oare noi de ce n-am putut să-l vindecăm? Și le-a zis de ce. Din pricina puținătății credinței voastre. Și mai este un aspect, anume că acest neam de demoni nu iese decât cu multă rugăciune și cu mult post. Așadar Mântuitorul a fost foarte mâhnit din pricina necredinței întregului popor și în mod deosebit din pricina necredinței ucenicilor Săi apropiați. Pe care îi pregătea în mod deosebit pentru această lucrare de propovăduire a Evangheliei și de întemeiere a Împărăției lui Dumnezeu în această lume căzută.

    Omul acela a venit la Iisus se vede cu nu foarte multă credință în suflet, și mai mult cumva reproșa și necredința ucenicilor. Pentru că zicea, uite am fost la ei, la ucenicii Tăi, și n-au putut să-l vindece. Acuma am venit și la Tine. Poate, poate. Poate că Tu vei reuși. N-a venit așa cum a venit la un moment dat sutașul, sau femeia canaaneancă, sau leprosul. Pe aceștia Domnul nu i-a mustrat, ci dimpotrivă i-a lăudat. Despre sutaș a zis: Nici în Israel n-am văzut atâta credință. Omul acesta era așa, între. Cred Doamne, ajută necredinței mele, ni se spune într-o altă Evanghelie că a rostit în ceasul acela. Adică și credea, și nu credea. Și de aceea Mântuitorul l-a mustrat; și i-a mustrat pe toți, dar vedeți, la modul general. Nu a adresat un cuvânt direct. Vedeți câtă gingășie are Mântuitorul? Nu l-a umilit în mod deosebit pe omul acela. Și îndată l-a chemat pe copil și l-a vindecat. Adică a mustrat cu blândețe, cu bunătate, cum ni se recomandă la un moment dat de către Sfântul Apostol Pavel, că atunci când dăm pedeapsa, sau mustrarea, să o facem cu blândețe și cu bunătate. Iată Mântuitorul o face în felul acesta. Ceartă și mustră, cu bunătate și cu blândețe, nu ca să osândească, ci ca să ridice și să trezească la o stare mai bună pe cel pe care îl ceartă și îl mustră.

    Iubiți credincioși și în zilele noastre întâlnim această stare. Adeseori, oamenii aleargă cu durerile lor, cu suferințele lor, peste tot, ca să le rezolve, și în cele din urmă vin și la biserică. Spun mulți, zice, am fost peste tot Părinte și m-am gândit în cele din urmă să-ncerc și cu ruga lui Dumnezeu. Poate voi izbândi în felul acesta. Dar iată nu cu multă credință. Și bine-nțeles că necredința lor se întâlnește și cu necredința noastră, a preoților. Pentru că nu întotdeauna și noi preoții, slujitorii Domnului asemenea ucenicilor Mântuitorului, nu strălucim printr-o credință puternică. Și-atunci oamenii se smintesc și se tulbură și ne judecă pe noi preoții că nu avem credință, că nu le putem rezolva problemele, și de asemenea se întâmplă ca și noi preoții să vă judecăm pe frățiile voastre și să vă osândim și să spunem că sunteți slabi în credință, și că sunteți înstrăinați de Dumnezeu și de biserică. Și iată așa ne judecăm și ne osândim unii pe alții, dar fără să ne folosim în vreun fel. Dimpotrivă. Ne înstrăinăm și unii și alții de Mântuitorul Iisus Hristos. Pentru că nu în felul acesta ni se vor rezolva problemele, judecându-ne și osândindu-ne unii pe alții, iată mai degrabă aducându-ne aminte că pe toți Domnul ne va judeca. Că Domnul pe toți ne mustră când spune: Neam necredincios și îndărătnic. Cuvântul acesta de fapt este valabil pentru noi toți, preoți și popor. Și soluția așadar nu este să ne judecăm unii pe alții, ci să ne rugăm unii pentru alții. Și să ne smerim înaintea Domnului și să ne recunoaștem puținătatea credinței noastre; nestatornicia noastră în credință.

    Mântuitorul Iisus Hristos i-a certat și i-a mustrat adeseori pe ucenicii Săi pentru necredința lor, dar în același timp S-a și rugat pentru ei. Amintiți-vă de momentul acela dinainte de Patimi când Domnul i-a zis lui Petru, zice, Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cernă ca pe grâu. Dar Eu M-am rugat pentru voi, ca să nu slăbească credința voastră. Auziți ce cuvânt? Zice: Eu M-am rugat pentru voi, ca să nu slăbească credința voastră. Deci iată Domnul ne mustră, cu bunătate, cu blândețe, și Se roagă pentru noi. Și-Și dorește din toată inima ca să fim cu adevărat credincioși. Și ucenicii Mântuitorului la un moment dat, constatând cât sunt de slabi în credință, s-au rugat Mântuitorului și au zis: Doamne, dă-ne nouă mai multă credință. Deci iată, au abordat această problemă cu rugăciune. Și lucrul acesta trebuie să-l deprindem și noi, iubiți credincioși. Iată într-o zi de început de An bisericesc, pentru că astăzi începe Anul Nou bisericesc, după tradiția evreiască Anul Nou începe la întâi septembrie, și Biserica a preluat acest obicei, așadar astăzi este începutul Anului Nou bisericesc, deci cred că este foarte potrivit pentru acest început de an, să ne recunoaștem puținătatea credinței noastre și să ne rugăm unii pentru alții, și preoți și popor. Nu să ne judecăm unii pe alții și să ne reproșăm unii altora necredința. Să ne rugăm fierbinte. Și la sfintele slujbe, dar și în intimitatea chiliei noastre, în taina inimii noastre. Neîncetat să ne rugăm Domnului să ne dea mai multă credință și să ne deschidă mintea și inima, ca să putem vedea minunile Lui, care se întâmplă în fiecare zi, cu noi și pentru noi. Dar noi suntem împietriți și nu le vedem; nu avem nici o reacție. Dar zilnic se întâmplă minuni, cu care ne-am obișnuit. Noi înșine suntem fiecare o minune a lui Dumnezeu. Pentru care trebuie să ne minunăm, pentru care trebuie să mulțumim, în fiecare zi. Și în felul acesta, văzând și recunoscând lucrarea lui Dumnezeu, inima noastră se va umple de credință dar nu doar de credință, ci iată și de recunoștință, de bucurie, de dragoste față de Dumnezeu, Mântuitorul nostru. Pentru că nu este suficient să avem doar credință, ci credința trebuie să  ne ducă la dragoste, la păzirea poruncilor dumnezeiești. Știți cum ni se spune în Sfânta Scriptură, că dracii și ei cred, și se cutremură, înaintea lui Dumnezeu. Dar nu-L iubesc și nu păzesc poruncile Lui. Așadar nu este suficient să mărturisim credința noastră ortodoxă, ci mai ales să o arătăm cu viața noastră, cu faptele noastre. Cum zice Sfântul Apostol Iacov: Precum trupul fără de suflet este mort, la fel și credința fără de fapte moartă este. Așadar, credința noastră să ne ducă la iubire, și la ascultarea și păzirea poruncilor dumnezeiești.

    Și tot la început de An Nou bisericesc, cred că v-aș mai pune la suflet ceva. De data aceasta este o mâhnire a mea, dar mă gândesc că este și o mâhnire a Domnului. Să fim mai cu băgare de seamă la ritmul de viață liturgic pe care ni-l propune Anul bisericesc. Să ne trăim viața raportându-ne mereu la viața liturgică, la viața Bisericii, la rânduiala posturilor, a sărbătorilor… Cu foarte multă lejeritate, sunt foarte mulți credincioși ortodocși care de exemplu în vremea posturilor fac petreceri, își țin zilele de naștere. Dar nici măcar nu țin rânduiala posturilor, sau o țin foarte lejer. Sunt mulți pe care îi întrebăm la Spovedanie: ați postit în Postul acesta, ați postit Postul cel Mare, sau Postul Crăciunului? Păi Părinte am postit miecurea și vinerea. Dar miecurea și vinerea sunt zile de post în afara posturilor mari. În tot cursul anului bisericesc, miercurea și vinerea sunt zile de post. Iar în posturile mari fiecare zi este zi de post. Și noi toți trebuie cu strictețe să păzim această rânduială a postului. În perioada Postului Mare, în Săptămâna Mare în mod deosebit, și sărbătorile sfinților se amână. Pentru Săptămâna Luminată. Deci iată, nici măcar sărbătorile sfinților nu se țin, în aceste timpuri de pocăință. Și noi îndrăznim să ne ținem zilele noastre de naștere, sau să facem petreceri pe la servici, revelioanele pe care le facem încă din Postul Crăcinului… Marea majoritate a petrecerilor se organizează vinerea. Care este zi de post. Și noi nu avem nici o reacție. Suntem de acord cu ele. Adeseori în zi de duminică, în ziua de Rusalii, se organizează examene la facultăți. Sau festivități de închiderea a anului universitar. Mi se pare o foarte mare neglijență și lipsă de respect față de viața noastră liturgică, față de experiența Sfinților Părinți. Și apoi ne plângem că suntem lipsiți de darul lui Dumnezeu. Și că viața noastră este atât de chinuită. Și plină de încercări, și de prezența demonilor în viața noastră. Păi demonul găsește cu foarte multă ușurință loc în viața noastră, de vreme ce noi suntem înstrăinați de viața Domnului. Noi nu ținem postul și rugăciunea. Ați auzit ce-a zis Domnul: Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune și cu post, dar rugăciunea și postul nu trebuie să fie niște obligații religioase de care ne achităm din când în când, ci trebuie să fie modul nostru de viață.

    Am vorbit în prima parte a cuvântului de credință, iată, roadele credinței, ale dreptei credințe, trebuie să fie neapărat rugăciunea neîncetată, și postul neîncetat. Chiar și atunci când mâncăm de dulce noi trebuie să postim. Adică trebuie să le luăm pe toate cu măsură, și cu mulțumire, să le  primim pe toate ca pe un dar al lui Dumnezeu, și niciodată să nu abuzăm de nimic. Și în centrul atenției noastre să fie întotdeauna dobândirea lui Hristos; îmbogățirea întru Dumnezeu. Dacă nu ne vom îmbogăți întru Dumnezeu, vom sfârși ca și bogatul acela căruia i-a rodit țarina. Știți ce cuvânt i-a zis Dumnezeu. Zice: Nebunule, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; și cele pe care le-ai strâns ale cui vor fi? Și Mântuitorul zice: Așa se-ntâmplă cu cei care nu întru Dumnezeu se îmbogățesc. Așadar să ne ferească Dumnezeu de o osândă ca aceasta. De un sfârșit ca acesta al vieții noastre.

    Deci să căutăm în toată vremea vieții noastre, a Anului Nou bisericesc care începe, să ne sporim credința, să dobândim postul și rugăcinea ca un mod de viață, și cu adevărat să ne îmbogățim întru Dumnezeu și să ne bucurăm de El, și în veacul acesta și în cel ce va să fie, Amin. Iertați-mă.

 ***