Părintele Teofil  Roman   

Duminica lui Zaheu Vameșul  – Cuvânt la Sfânta Liturghie

26 ianuarie 2014  – Cuvânt la Sfânta Liturghie

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici și preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

   Ascultând această Sfântă Evanghelie, cred că ne-am încredințat cu toții iarăși și iarăși, cât de mare, cât de nemăsurată este iubirea lui Dumnezeu față de omul păcătos, față de omul căzut. Doar că această iubire trebuie căutată, iată, trebuie dorită. Dacă nu o vom căuta și nu o vom dori în adâncul inimii noastre, nu o vom cunoaște niciodată. Pentru că iubirea nu se poate impune. Ea doar se dăruie. Și este primită de către cei care își deschid inima către ea.

    Vameșul Zaheu se vede că a fost un om păcătos; disprețuit de către toată lumea, și poate că pe bună dreptate, dar din cele ce s-au petrecut cu el, ne putem da seama că a fost un păcătos smerit. Chiar foarte smerit, pentru că dacă n-ar fi fost așa, nu s-ar fi putut împărtăși de un asemenea har din partea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ni se spune în Sfânta Evanghelie că Dumnezeu doar celor smeriți le dă harul. Iar celor mândri întotdeauna le stă împotrivă. Vameșul Zaheu seamănă foarte bine în atitudinea lui, în felul lui de a fi, cu sutașul. Acela care avea un servitor bolnav, și a trimis pe cineva la Mântuitorul cu rugămintea să i-I vindece, și Domnul a vrut să vină la el acasă și el a zis, nu, nu; nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele. Spune numai un cuvânt, și se va tămădui servitorul meu. Și așa s-a întâmplat, și Domnul a fost foarte uimit de credința și de smerenia sutașului. Și de aceea a spus despre el că: În Israel n-am mai întâlnit atâta credință.

    Iarăși Zaheu cred că seamănă foarte bine cu femeia aceea care avea scurgere de sânge. Și care tot așa, n-a îndrăznit să apară înaintea lui Iisus. Ci s-a gândit că îi va fi suficient să se atingă de marginea hainei Lui, de poala hainei Lui, și așa se va tămădui. Și s-a tămăduit. Dar Domnul a vădit-o. Pentru ca să ne-o ofere nouă tuturor pildă de credință, și de smerenie în același timp. De mare smerenie. Vameșul Zaheu cred că iarăși seamănă foarte bine cu Apostolul Petru, în smerenia lui. Care atunci când a văzut minunea înmulțirii peștilor s-a înfricoșat și-a zis: Du-Te de la mine Doamne, pentru că eu sunt un om păcătos. Nu sunt vrednic de un asemenea dar. Dar Domnul i-a zis: lasă, pentru că de aici încolo vei fi pescar de oameni.

    Așadar, aceeași smerenie o deslușim și la vameșul Zaheu.  Un om păcătos, un vameș disprețuit de toată lumea. Dar care își recunoștea păcatele. În inima sa era conștient de păcatele sale, și cred că-și dorea într-un fel sau altul izbăvirea. Și-a auzit de Mântuitorul Iisus Hristos. A auzit și că trebuie să treacă pe-acolo prin cetatea Ierihonului, și și-a dorit nespus de mult să-L întâlnească, să-L cunoască, să audă vreun cuvânt din gura Lui. Dar n-a îndrăznit. Pentru că se știa pe sine un om foarte păcătos, și poate că îi era și rușine, de lume, de oameni. Dar vedeți că și rușinea poate să fie până la urmă o energie duhovnicească; sau folosită spre binele nostru, spre mântuirea noastră. Dacă o răbdăm. Și dacă ne-o asumăm. Și de aceea, s-a gândit că va fi suficient pentru el să-L vadă de undeva de la distanță. Și s-a suit într-un dud. Și de acolo a nădăjduit să-L zărească pe Mântuitorul Iisus Hristos. Dar Domnul, ca un cunoscător al inimilor, i-a văzut și smerenia, dar și dorul adânc al inimii, dorința sinceră de a se îndrepta, și de aceea când S-a apropiat de el l-a strigat pe nume și i-a zis: Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi vreau să rămân în casa ta. Și Zaheu s-a coborât degrabă și L-a primit cu foarte mare bucurie, și uimire, cu siguranță. Pentru că nu se aștepta la un asemenea gest, din partea Mântuitorului. Să-l cunoască, să-l strige pe nume, să știe ce este în adâncul inimii lui. Așadar Domnul a intrat în casa lui Zaheu, a fost primit cu multă bucurie, și la un moment dat Zaheu a căzut la picioarele lui Iisus și a zis, Doamne, jumătate din averea mea o împart săracilor; și dacă am neîndreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Așadar, nu doar că își recunoștea păcatele, dar dorea și să îndrepte, pe cât îi este cu putință, trecutul său păcătos. Să facă ceva pentru îndreptarea lui. Și Domnul S-a bucurat foarte mult de el, și i-a zis: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că iată și el este fiul lui Avraam. Fiul Omului a venit în această lume ca să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

    Gestul Mântuitorului, faptul că a intrat în casa lui Zaheu, a scandalizat foarte mult mulțimea. Și toți au început să cârtească, și să murmure, zice: iată a intrat în casa unui mare păcătos. Îl judecau și-l disprețuiau pe Zaheu, dar iată că au ajuns să-L judece și să-L disprețuiască și pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că a intrat în casa lui. Nu puteau înțelege. Cum se poate ca un om al lui Dumnezeu, un trimis al lui Dumnezeu, așa cum Se pretindea Mântuitorul Iisus Hristos, să stea de vorbă cu asemenea păcătoși, ba să mai și intre în casa lor, la masă. Așa ceva era de neconceput. Dar vedeți, pentru Mântuitorul Iisus Hristos Zaheu nu era doar un vameș păcătos. Ci El a văzut altceva în el. A văzut acolo pe fiul lui Avraam. Și el, zice, este fiul lui Avraam. Adică și peste el se află binecuvântarea și rugăciunea Patriarhului Avraam. Și iată că această rugăciune și binecuvântare a rodit în inima lui, pentru că și-a dorit mântuirea. Și pentru că și-a dorit-o și a căutat-o, a și găsit-o. Pentru că Domnul a venit în căutarea lui. Și Domnul iată îi caută pe toți cei pieduți. Adică El caută pe tot omul căzut, pe tot omul piedut. Trebuie doar ca și omul să caute și să dorească această mântuire.

    Iubiți credincioși, cred că Evanghelia acestei duminici o putem privi deja ca pe o pregătire a noastră pentru Postul cel Mare. Ca pe o pregătire a noastră pentru marele Praznic al Învierii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ca să ajungem și noi la bucuria mântuirii, ca să înviem și noi împreună cu Hristos, ca să murim împreună cu El și să putem învia împreună cu El, iată trebuie să parcurgem același traseu, pe care l-a parcurs vameșul Zaheu. Întâi de toate trebuie să ne vedem și să ne recunoaștem păcatele. Și-apoi, trebuie să se nască în noi dorința sinceră de a ne întâlni cu Mântuitorul Iisus Hristos, de a-L vedea, în vreun fel. Și această dorință se va întâlni cu dorința Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină. Dacă cineva Îl caută cu sinceritate pe Mântuitorul Iisus Hristos, chiar dacă nu-L cunoaște, chiar dacă nu știe foarte multe despre El, cu siguranță că întru sfârșit Îl va găsi. Sau va fi găsit, mai bine zis, de către Mântuitorul Iisus Hristos. Îi va ieși în întâmpinare. Într-un fel sau altul. Poate că nu la fel ca și la Zaheu se vor întâmpla lucrurile. Dar, ne vom întâlni cu Mântuitorul Iisus Hristos. Iar noi, ca și creștini botezați, creștini ortodocși, noi știm câte ceva despre Mântuitorul Iisus Hristos. Știm unde-L putem întâlni. Mai ales aici în Biserică. În Sfânta Liturghie, în Sfintele Taine, în Sfânta Împărtășanie, noi știm că ne putem întâlni cu El.

    Dar ca să ajungem la bucuria mântuirii, este nevoie iată de multă smerenie. Și când spun smerenie, nu înțeleg altceva decât un realism duhovnicesc: trebuie să ne vedem așa cum suntem. Și dacă ne vedem în lumina lui Dumnezeu, nu putem să vedem înlăuntrul nostru decât păcat, și mizerie. Mai multă sau mai puțină. Dar este. Văzând acest păcat însă nu trebuie să deznădăjduim. Spunea cineva că de-ar fi păcatele noastre cât nisipul mării de multe, ele nu sunt decât o picătură în marea iubirii lui Dumnezeu. Nu înseamnă nimic. Dacă omul se căiește. Dacă omul cade în genunchi, și își cere iertare, din adâncul inimii. Dacă vine și se spovedește, și-și mărturisește păcatele, și-și arată dorința sinceră de îndreptare, cu siguranță că va fi iertat și dezlegat, și va avea aceeași bucurie pe care a avut-o Zaheu. Pentru că Domnul nu disprețuiește pe nimeni, nu leapădă pe nimeni. Zice: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară. Eu n-am venit în această lume, spune în altă parte, ca să osândesc lumea, ci am venit ca să se mântuiască lumea prin Mine.

    Așadar, Domnul ne așteaptă, ne caută, ne dorește, pe fiecare dintre noi. Trebuie ca și noi să-L dorim, și să-L căutăm. Acolo unde nu este dorință și căutare, Domnul nu Se poate descoperi. Și aici, cred că ar fi potrivit să spun un cuvânt și pentru cei care vor să-i mântuiască pe ceilalți cu forța. Cu foarte multă insistență. Să știți că nu este un lucru înțelept. Nu este bine să silim pe nimeni spre cele ale credinței. Pentru că în dorința noastră de a-i convinge pe ceilalți de credința noastră, de adevărul în care noi credem, mai mult îi vom îndepărta. Atâta vreme cât în sufletul unui om nu se naște o criză, atâta vreme cât în sufletul unui om nu se simte lipsa, sărăcia duhovnicească, nu se poate întâmpla convertirea. O să vedem, în duminicile următoare, la Fiul risipitor. Credeți că acel Tată S-a bucurat că fiul Său vroia să plece de-acasă? Nu S-a bucurat. Ci S-a întristat foarte tare, dar nu l-a oprit. Ci atunci când a zis: vreau să plec, l-a lăsat să plece, pentru că acel Tată cunoștea adevăratul chip al iubirii, care respectă libetatea. Și de aceea știa că nu se poate altfel. Chiar cu riscul pierzaniei, copilul acela trebuia lăsat să plece. Pentru că el nu se putea bucura de iubirea Părintelui său. Dar s-a putut bucura atunci când a ajuns în acel moment de criză, de lipsă, de sărăcie. Când a ajuns alăturea cu porcii. Abia atunci și-a adus aminte de casa părintească și a zis, în casa Tatălui meu și slugile trăiesc mai bine decât mine; mă voi întoarce și Îi voi spune Tatălui meu, Părinte, am greșit la cer și înaintea Ta, primește-mă nu ca pe un fiu, ci ca pe o slugă; îmi este de ajuns. Iată, aceeași smerenie, pe care Domnul o prețuiește atât de mult. Îmi este de ajuns să mă primești ca pe o slujă. Și știm cum l-a primit Tatăl. Cu multă bucurie, ca pe un fiu, nu ca pe o slugă. Pentru că iubirea nu poate altfel. Dar, l-a lăsat să plece. Și nu s-ar fi ajuns la această bucurie dacă fiul risipitor n-ar fi trecut prin această experiență, a înstrăinarii. A rătăcirii. A sărăcirii. De aceea trebuie să fim foarte atenți și foarte înțelepți atunci când vrem insistent să-i mântuim pe ceilalți. Nu se poate. Dacă în inima lor nu s-a născut această criză, oricât le-am spune, nu se va întâmpla nimic. Ci mai degrabă îi vom înstrăina și mai tare. Cu cât vom dori să ne apropiem mai mult de ei, cu atât vor simți nevoia să fugă de noi. Și experiența aceasta o au foarte mulți părinți cu copiii lor. Cu toată durerea, iubiți părinți, să știți că nu se poate. La un moment dat va trebui să avem curajul să oferim libertate copiilor noștri, chiar cu riscul pierzaniei. Pentru că și Dumnezeu face același lucru. Cu riscul pierzaniei ne oferă libertate. Nu se poate altfel. Și se vede că există iad doar pentru că în fața libertății nu se poate face nimic. Dumnezeu nu poate să intre cu sila în inima nimănui. Noi putem nădăjdui, putem spera, putem răbda, putem să ne rugăm în tăcere, cu nădejdea că poate, poate într-o zi se va întâmpla o minune. Dar nimic mai mult. Așadar, să înțelem acest respect pentru libertate. Sigur că este o vreme când aplicăm și anumite constrângeri în educația copiilor noștri. Dar vine o vreme când trebuie să oferim și libertate. Libertate deplină. Chiar cu riscul pierzaniei.

    Și, cred că ar mai trebui, din Evanghelia acestei duminici, să învățăm încă un lucru foarte prețios pentru viața duhovnicească: să nu judecăm și să nu disprețuim niciodată pe nimeni, oricât ar fi de păcătos. Pentru că fără să vrem, Îl judecăm și-L disprețuim pe Mântuitorul Iisus Hristos. Mulțimea din cetatea Ierihonului îl prețuia pe Patriarhul Avraam. Și știm că la un moment dat și fariseii erau foarte mândri că sunt urmașii lui Avraam. Dar vedeți, prin această judecată și prin acest dispreț pe care l-au avut față de Zaheu, l-au disprețuit și pe Patriarhul Avraam și binecuvântarea lui. Așadar și noi ori de câte ori judecăm și disprețuim pe cineva, Îl disprețuim și pe Mântuitorul Iisus Hristos, Care ne iubește pe toți, Care ne caută pe toți, Care ne consideră pe toți frații Săi, și Dumnezeu-Tatăl ne consideră pe toți fiii Săi. Fiii Lui. Nu avem dreptul, nu avem căderea să judecăm pe nimeni. Cineva spunea că poți să judeci pe cineva doar în măsura în care poți să-ți dai viața pentru el. Dacă nu poți să-ți dai viața pentru el nu poți să-l judeci. N-ai dreptul să-l judeci. Mântuitorul Și-a dat viața pentru noi și tot nu ne judecă. Zice: Eu nu judec pe nimeni. Vă vor judeca cuvintele Mele. Adică El doar Se descoperă. Își descoperă dragostea. Se descoperă pe Sine, zice: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt Ușa. Prin Mine dacă va intra cineva se va mântui. Dar atât. Se descoperă. Nu Se impune, nimănui. Deci prin urmare nu judecă în felul în care înțelegem noi judecata. Judecata de Apoi nu va fi o balanță și un cântar, așa cum ne închipuim noi și așa cum facem noi judecată aici, pe pământ. Ci Judecata de Apoi va fi de fapt o revelație. O descoperire a adevăratei noastre identități. A adevăratului nostru chip. În lumina lui Hristos ne vom vedea așa cum suntem. Atunci cu adevărat se va descoperi dacă avem sau nu avem ceva în comun cu Mântuitorul Iisus Hristos. Și bine-nțeles că dacă avem ceva în comun cu El și dacă este ceva care ne trage la El, ne vom bucura împreună cu El în veșnicie, iar dacă nu, ne așteaptă întunericul cel mai din afară dar nu pentru că Domnul ne alungă ci pentru că noi nu avem nici o bucurie în prezența Lui, nu ne atrage nimic la El, nu ne bucură nimic la El, la felul Lui de a fi. De aceea există iad, și poate să fie veșnic. Pentru că și omul, asemenea îngerilor căzuți, poate să ajungă în această stare, vedeți, de respingere a iubirii, a adevărului. Și atunci, Domnul nu poate să facă nimic. Decât să zică: Fie ție cum voiești. Cineva spunea că raiul este al acelora care toată viața au învățat să-I spună lui Dumnezeu: Doamne, facă-se voia Ta. Iar iadul este pentru cei cărora Dumnezeu le-a spus, facă-se voia ta. Deci este foarte periculos să insistăm să ne impunem voia noastră lui Dumnezeu. Să ajungem să ne spună Domnul: Facă-se voia ta. Pentru că voia noastră în general este pervertită, și înclinată spre rău mai mult decât spre bine. Sunt și cazuri foarte rare și fericite, cum a fost femeia canaaneancă, căreia Domnul i-a spus: Fie ție cum voiești. Dar, știm de ce; fiindcă și femeia canaaneancă era smerită. Smerită până la pământ. A acceptat să fie numită câine, doar pentru ca să-și tămăduiască fiica. Și de aceea Domnul i-a zis: Fie ție cum voiești. Dar sunt foarte rare asemenea cazuri. În general noi suntem plini de mândrie, și de răutate, și de slavă deșartă, și de aceea nu este bine să ne spună Domnul: Facă-se voia ta.

    Dar, vine o vreme când Domnul spune și acest lucru: Fie ție cum voiești. Și acest Fie ție cum voiești poate să însemneze iadul cel veșnic. Să ne ferească Dumnezeu de o osândă ca aceasta. Să ne folosim de pilda lui Zaheu, să punem începutul cel bun, să ne dorim din toată inima să-L cunoaștem pe Mântuitorul Iisus Hristos și să ne întâlnim cu El mereu în Sfânta Împărtășanie, să facem voia Lui, atâta cât ne este nouă cu putință, și în felul acesta vom avea bucurie, și-n veacul acesta, dar mai ales vom fi fericiți în veacul cel ce va să vie, în împărăția lui Dumnezeu, a Căruia să fie slava, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

 ***