Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana

Tămăduirea femeii gârbove

9 decembrie 2018

Preacucernice părinte, onorate oficialităţi, preacucernice părinte vicar, iubiţi credincioşi,

    Sărbătoarea hramului acestei sfinte parohii ne-a adunat astăzi laolaltă şi am slujit împreună Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru tot ceea ce face El pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Trebuie să-I fim foarte recunoscători pentru acest mare dar pe care ni l-a făcut, şi anume, Sfânta Fecioară Maria, care a devenit mijlocitoarea neamului omenesc. Ea s-a zămislit din părinţii ei Ioachim şi Ana ca rod al rugăciunilor lor de o viaţă. O viaţă întreagă s-au rugat lui Dumnezeu să li se dăruiască un copil, promiţând că ei, la rândul lor, îl vor face dar lui Dumnezeu. Şi, atunci când după legile firii n-ar mai fi putut să aibă copii, Dumnezeu le-a împlinit rugăciunea, arătând prin aceasta că acolo unde Dumnezeu voieşte, poate să biruiască legile firii. Şi aşa s-a născut Preasfânta Fecioară Maria, care apoi la vârsta de trei ani a fost dusă la Templu, şi închinată lui Dumnezeu potrivit  făgăduinţei. Nu demult am avut această sărbătoare, a Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Şi acolo a crescut şi s-a pregătit, şi a devent ea însăşi un templu viu al lui Dumnezeu. L-a purtat în pântecele ei pe Fiul lui Dumnezeu, şi apoi ni L-a dăruit nouă tuturor, ca Domn şi Mântuitor. Ca şi noi, la rândul nostru, să-L putem purta în pântecele nostru, în fiinţa noastră, în făptura noastră. Vedeţi, că la fiecare Sfântă Liturghie noi avem această posibilitate, de a ne împărtăşi cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Și aşa cum Preasfânta Fecioară L-a purtat pe Fiul ei în pântece, aşa şi noi avem această posibilitate: să fim purtători de Hristos. sS fim în această lume sare a pământului şi lumină a lumii.

    Evanghelia acestei duminici ne-a vorbit despre o minune săvârşită de către Mântuitorul Iisus Hristos într-o sinagogă, adică într-un locaș de rugăciune al iudeilor. Atunci când nu se puteau duce la Templu, se adunau în aşa numitele sinagogi. Şi acolo se rugau şi citeau din cuvântul lui Dumnezeu şi primeau îndrumări şi cuvinte de învăţătură. Aşadar, într-o zi de sâmbătă, Mântuitorul a intrat într-o sinagogă, şi, în acea sinagogă era şi o femeie gârbovă, care de optsprezece ani avea această neputinţă. Şi Mântuitorul S-a dus deîndată la ea şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi deîndată femeia s-a îndreptat, şi a-nceput să dea slavă lui Dumnezeu, dar, pe cei prezenţi, mai ales pe mai marele sinagogii, această minune l-a scandalizat. Și a zis, oarecum aşa, impersonal, el vroia să-I atragă atenţia Mântuitorului, dar a zis către cei prezenţi: sunt şase zile în care puteţi să lucraţi, veniţi în acestea să vă tămăduiţi, şi nu tocmai în ziua Sabatului. Şi atunci Mântuitorul S-a mâhnit foarte tare, şi El l-a mustrat pe faţă, şi i-a zis: oare, dacă în ziua sâmbetei, boul şi asinul vostru este flămând, nu-i daţi să mănânce, sau dacă îi este sete, nu-l duceţi să-i daţi să bea? Cu siguranţă că da. Nu se cuvenea cu mult mai mult ca această fiică a lui Avraam să fie dezlegată de neputinţa ei în zi de Sabat, mai ales că această neputinţă i-a venit de la diavol; diavolul a fost cel care a legat-o cu această neputinţă. Cu siguranţă că se cuvenea, şi atunci toţi s-au ruşinat, pentru că n-au mai avut cuvânt înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

    Sunt câteva lucruri esenţiale care ar trebui să le reţinem din această Sfântă Evanghelie. Din această întâmplare minunată care ne-a fost păstrată, iată, şi povestită până în zilele noastre. Întâi de toate, aş sublinia importanţa prezenţei noastre la Sfânta Biserică, în fiecare duminică. Femeia gârbovă ar fi avut îndreptăţirea să nu meargă la biserică. Era bolnavă, era gârbovită, şi ar fi putut să se scuze şi să zică: nu mă duc, mai bine stau acasă şi mă rog. Dar nu. Aşa gârbovită cum era, se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă. Mai mult, această femeie nu cârtea. Nu se plângea de neputinţa ei. Seamănă foarte mult cu slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda care treizeci şi opt de ani a suferit, şi s-a dus şi el acolo la scăldătoare în dorinţa de a se tămădui, dar nici el nu striga. Nici el nu urla. Ci, stătea acolo în tăcere, răbda în tăcere. În speranţa că poate poate într-o zi cineva îl va arunca în scăldătoare. Şi a venit Mântuitorul şi i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. La fel, vedeţi, şi această femeie: nu plângea, nu striga, şi Mântuitorul ar fi putut să intre în sinagogă şi să nu se ducă la ea. Totuşi, Mântuitorul cunoştea inima acestei femei, suferinţa acestei femei, cunoştea smerenia ei, osteneala ei, iată, se ducea în fiecare sâmbătă la sinagogă chiar dacă era bolnavă şi suferindă, şi S-a dus pur şi simplu la ea şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Dacă nu s-ar fi dus, ar fi avut parte de această minune? Mai mult ca sigur nu. De aici putem şi noi să învăţăm această importanţă de a fi mereu prezenţi duminica la Sfânta Liturghie. Noi ne găsim foarte uşor scuze: că suntem bolnavi, că suntem obosiţi, că nu avem timp, că avem altceva mai important de făcut, dar dacă ne scuzăm în felul acesta s-ar putea să ratăm întâlnirea noastră cu Hristos. S-ar putea să ratăm o minune de felul acesta. Dacă venim duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, sigur că sunt şi situaţii în care nu se poate să venim, dar nu cu uşurinţă să ne găsim scuze, cu mare greutate să renunţăm la venitul la Sfânta Biserică. Și dacă Domnul va vedea această osteneală, această smerenie a noastră, cu siguranţă că ne va binecuvânta şi pe noi, ne va dezlega de neputinţele şi de durerile noastre. Chiar dacă va trebui să aşteptăm uneori destul de mult. Iată, această femeie optsprezece ani a răbdat, slăbănogul treizeci şi opt de ani. Este posibil ca şi-n viaţa noastră să fie un timp mai îndelungat de suferinţă, dar, este important să răbdăm în tăcere. Acesta este al doilea lucru important pe care aş vrea să vi-l pun la suflet: răbdarea în tăcere, fără cârtire.

    Este un lucru preţios înaintea lui Dumnezeu: să-ţi asumi crucea cu demnitate. Sigur că au fost şi cazuri în care unii au strigat, cum a fost orbul de duminica trecută, Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă. Şi Domnul l-a chemat la Sine şi l-a tămăduit. Se poate şi aşa, să strigi, să-ţi strigi durerea. Și Dumnezeu ia aminte şi la asemenea strigăte, de durere, de disperare, uneori se poate că nu mai putem. Dar cred eu că Domnul preţuieşte foarte mult şi răbdarea în tăcere. Şi-atunci, iată, se duce El direct la tine şi te dezleagă de durerea ta, de neputinţa ta.

    Şi-apoi, trebuie să avem în vedere fariseismul pe care Mântuitorul l-a condamnat. Această religiozitate superficială, care nu iubeşte omul. Și nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu. Mai marele sinagogii L-a mustrat pe Iisus cum tocmai într-o zi de Sabat să facă o asemenea vindecare. Iudeii au ajuns la o asemenea stricteţe şi rigoare de cinstire a zilei de sâmbătă încât nu mai făceau nimic. Până şi paşii îi numărau în ziua de Sabat. Dar bine-nţeles că era o abordare foarte superficială, o abordare rece a legii lui Dumnezeu, care iată i-a despărţit şi de Dumnezeu şi de oameni. Şi Mântuitorul a zis că El este Domn şi al sâmbetei, și că în zi de sâmbătă, în zi de odihnă, pentru noi duminica este ziua în care ne adunăm la Sfânta Biserică, este o zi în care într-adevăr, ne odihnim, dar este o zi în care putem să facem fapte bune atunci când este nevoie. Chiar trebuie să facem fapte bune. Să nu trecem insensibili pe lângă cei aflaţi în suferinţă. Şi vedem, şi poate chiar noi ne recunoaştem, dacă suntem sinceri, că avem mai degrabă această religiozitate superficială. Avem dispoziţia să împlinim ritualuri, să mergem la biserică, să aprindem lumânări, să dăm pomelnice. dDr când este vorba de suferinţa celui din jur, când trebuie să faci ceva pentru celălalt, atunci nu mai avem bună dispoziţie, punem la îndoială, întrebăm de ce, de ce eu, ni se pare că celălalt este poate că mincinos, poate că făţarnic, poate că vrea să profite de mine, şi aşa mai departe. Acestea nu sunt reacţii ale iubirii. Iubirea nu cercetează, nu investigheză, de ce. Mântuitorul ne spune: celui care cere de la tine dă-i. Dacă-ţi cere haina, dă-i şi cămaşa. Adică nu-l cerceta pe cel care întinde mâna. Lasă-L pe Dumenzeu să judece. Este posibil că tu i-ai dat milostenie, i-ai dat un bănuţ şi el s-a dus şi l-a băut, spre exemplu, dar aceasta nu mai este grija noastră. Important este conţinutul milosteniei noastre, inima cu care am dăruit, aceasta o preţuieşte Dumnezeu. Şi dacă noi am dat cu inimă bună, dacă noi am făcut milostenie în Numele Domnului nostru Iisus Hristos, acest lucru Dumnezeu îl preţuieşte şi nu va rămâne nerăsplătit în Ziua cea de Apoi.

    Deci să fim credincioşi, să fim riguroşi şi în cele exterioare ale credinţei, dar mai ales în cele dinlăuntru. Mântuitorul Iisus Hristos atrage atenţia asupra acestui aspect. Zice: aţi auzit că s-a zis celor de demult cutare şi cutare lucru, bunăoară să nu ucizi. Dar Eu zic vouă că numai vorbind de rău pe aproapele tău, deja l-ai ucis în inima ta. Deci iată Mântuitorul doreşte să aprofundăm legea. Să nu rămânem doar la această împlinire superficială. Nu este suficient să nu-l ucizi pe celălalt, dar dacă tu în inima ta îţi doreşti să moară, şi poate chiar Îi ceri lui Dumnezeu aceasta, se întâmplă, de multe ori, noi nu avem curajul să-l omorâm, dar vrem ca Dumnezeu să-l omoare, spunem: acest om nu mai merită să trăiască. Noi deja suntem ucigaşi, de oameni. Chiar dacă nu l-am ucis cu mâna noastră, dar în inima noastră suntem ucigaşi de oameni. Deci nu este suficientă doar împlinirea exterioară a legii, ci trebuie să mergem mult mai în adânc, Mântuitorul doreşte să-I fim Lui întru totul asemănători. Zice: Prin aceasta se va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, prin iubirea care va fi între voi, şi întru voi. Iar pentru a dobândi dragoste în suflet este nevoie de multă osteneală. Nu este uşor să ajungi la dragoste. Poate că e nevoie să ostenim o viaţă întreagă, la fel ca şi femeia gârbovă, s-ar putea să aşteptăm mult până când în inima noastră se va aprinde dragostea. Dar, noi trebuie să ne ostenim. Pentru noi dragostea este poruncă, tocmai pentru că nu o avem. De aceea Mântuitorul ne porunceşte dragostea. Pentru că ea trebuie să devină firescul nostru.

    Şi pentru aceasta trebuie să ostenim în fiecare zi. Şi să facem cele ale iubirii chiar dacă nu simţim aceasta. Şi văzând Domnul osteneala noastră şi smerenia noastră, va veni şi ne va binecuvânta. Harul Lui se va revărsa cu îmbelşugare peste sufletul nostru şi peste inima noastră, şi vom deveni asemenea Lui, asemenea Preasfintei Maicii Sale şi asemenea tuturor sfinţilor care din veac I-au bineplăcut, Amin. Iertați-mă. Dumnezeu să vă ocrotească și să vă binecuvinteze pe toți.

***