Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sâmbăta Mare

18 aprilie 2020

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preasfinția voastră, preacuvioași părinți,  preacuvioase maici, iubiți frați și surori în Domnul,

    La această Sfântă Liturghie pe care am săvârșit-o împreună, unită cu vecernia, ne-a fost deja, prin Sfânta Evanghelie, vestită marea bucurie a Învierii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În vechime, această Liturghie se făcea un pic mai spre seară, și era considerată Privegherea Pascală. La această Liturghie se făceau și botezuri, pentru că toți cei care în perioada Postului, sau poate chiar și cu un timp mai îndelungat, toți catehumenii care s-au pregătit pentru Botez, în această seară erau botezați, așa se justifică citirile care s-au făcut, lecturile pe care le-am auzit din Vechiul Testament, dar și din Noul Testament, Apostolul este de fapt Apostolul de la Botez, și de asemenea și Evanghelia, pe lângă Evanghelia care vestește Învierea, a doua parte este de fapt Evanghelia Botezului.

    Botezul este, de fapt, învierea noastră duhovnicească, învierea noastră lăuntrică. Era foarte potrivit să se facă Botezul în această seară de Înviere, la această Priveghere de Înviere. Acum, în vremea noastră, nu se mai fac botezuri sau decât probabil foarte rar, sau cine știe, în anumite locuri unde sunt adulți, catehumeni care se pregătesc pentru Botez și primesc acum Botezul. Dar, cred eu că este un moment foarte potrivit să ne amintim de Botezul nostru.

    Botezul nostru, așa cum am spus, este de fapt învierea noastră. Moartea a intrat în firea omenească în două etape. Mai întâi, a fost moartea duhovnicească. Pentru că i-a zis Dumnezeu lui Adam, în ziua în care vei mânca, vei muri. Dar noi știm că Adam a mai trăit nouă sute și câteva zeci de ani. Deci el a murit în ziua în care a mâncat, din punct de vedere duhovnicesc, adică s-a despărțit de Dumnezeu. A rupt comuniunea cu El. Și-apoi în cele, din urmă a murit și trupește; adică a ajuns la despărțirea sufletului de trup, și după cuvântul Domnului, trupul s-a întors înapoi în pământul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, Care l-a dat. La fel și învierea, ni se dăruiește tot în două etape. Mai întâi, avem parte de învierea duhovnicească, de învierea lăuntrică, și această înviere începe în clipa Botezului. Atunci noi primim marele dar al învierii, atunci noi suntem altoiți pe Trupul lui Hristos, suntem restaurați, devenim o făptură nouă. Omul cel vechi moare. Faptul că noi suntem de trei ori afundați în apele, în apa din cristelniță, apa sfințită din cristelniță, înseamnă moartea noastră, moartea omului celui vechi, împreună cu Hristos. Și apoi, ridicarea noastră din apă înseamnă învierea împreună cu Hristos; noi devenim o făptură nouă. De aceea va zice Sfântul Apostol Pavel că în Hristos nu contează nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur, ci omul cel tainic al inimii, făptura cea nouă în Hristos.

    Ceea ce facem noi la miezul nopții, ceea ce urmează să facem, atunci când episcopul sau preotul iese cu lumânarea aprinsă de la candela pe la Sfânta Masă și zice: Veniți de luați lumină, veniți de primiți lumină, și noi toți ne apropiem și primim lumină, nu este altceva decât o reaprindere a lumânării noastre de la Botez. Care din nefericire, vedeți, flacăra aceea se diminuează, poate la unii chiar se stinge. Și de aceea în fiecare an, la Praznicul Învierii, noi trebuie să reaprindem flacăra Botezului. Să reînnoim făgăduințele pe care le-am făcut atunci. Prin nașii noștri. Te lepezi de satana? am fost întrebați de trei ori, Mă lepăd. Te unești cu Hristos? Mă unesc. Și crezi Lui? Cred Lui, ca Unui Dumnezeu și Împărat Atotputernic. Aceste făgăduințe trebuie să le reînnoim de fiecare dată la Marele Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru că dacă nu avem parte de această înviere lăuntrică, dacă lumina lui Hristos nu rămâne aprinsă în sufletul nostru, în inima noastră, atunci când va veni învierea cea de obște, când toți oamenii vor învia, și cei drepți, și cei nedrepți, atunci nu vom avea parte de învierea spre bucurie veșnică.

    Undeva Mântuitorul, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, spune acest cuvânt, este Evanghelia care se citește la înmormântare. Zice: Vine ceasul, și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și care vor auzi vor învia. Acesta este momentul Botezului. Și, de fiecare data când auzim cuvântul lui Dumnezeu, la fiecare Sfântă Liturghie, ori de câte ori ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului; mereu acum. Și-apoi zice, vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui. Și vor ieși cei care au făcut cele bune, adică cei care au fost în lumina lui Hristos și-n harul Lui, și-au făcut faptele credinței, vor ieși spre învierea vieții. Iar ceilalți, care au făcut cele rele, adică nu L-au cunoscut pe Hristos, cei care I-au întors spatele, cei care s-au lepădat de El, L-au prigonit, aceia vor ieși spre învierea osândirii, zice Domnul. Deci foarte important, ca tot timpul acesta pe care îl trăim în această viață, să fie un timp al mântuirii. Stihul pe care-l vom auzi la miezul nopții, Aceasta este ziua pe care a făcut-o, Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa, este fiecare zi pe care ne-o dăruiește Domnul nostru Iisus Hristos.

    Noi acum suntem în Sâmbăta Mare. Și Sâmbăta cea Mare este ziua a șaptea la iudei, este ziua odihnei. Ziua în care Domnul S-a odihnit după creația Sa. Dar vedeți că și Domnul Hristos tot în această zi Se odihnește, în mormânt, de toate lucrurile Sale. Și apoi, urmează duminica. Care nu este ziua a șaptea. Și pentru noi creștinii, ea a rămas de fapt ziua întâi a săptămânii. Și o icoană a zilei a opta, a zilei veșniciei. O pregustare a veșniciei. Adică noi ori de câte ori ne împărtășim de Hristos, ori de câte ori slujim Sfânta Liturghie, pentru noi este zi de odihnă. Hristos este de fapt odihna noastră. Ori de câte ori ne rugăm cu rugăciunea lui Iisus, sau cu alte rugăciuni, noi intrăm în odihna lui Hristos. Acum, sigur, faptul că noi ținem duminica ca zi de odihnă și trupească, aceasta este o moștenire de la Sfântul Împărat Constantin cel Mare. El a dat această lege ca duminica să fie zi de odihnă în tot imperiul. Dar duhovnicește pentru noi duminica are de fapt o altă semnificație. Nu este o schimbare, cum zic unii, că s-a schimbat ziua de odihnă și nu mai este sâmbăta ziua a șaptea ci duminica este ziua a șaptea, nu. Sâmbăta a rămas ziua a șaptea, ziua în care Domnul Se odihnește în mormânt, cum s-a cântat la Slava de la Doamne strigat-am, Aceasta este Sâmbăta cea binecuvântată, în care Domnul Se odihnește. Iar duminica, ziua întâi a săptămânii, este Ziua Învierii, este ziua în care Se va pogorî Duhul Sfânt peste cincizeci de zile, este, cum am spus, imaginea zilei a opta, adică a veșniciei, pentru care noi ne pregătim în tot timpul acesta, pe care Dumnezeu ni-l dăruiește în această lume.

 Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

 ***