Preasfințitul Teofil 

Cuvânt la Prohodul Domnului – Vinerea Mare

17 aprilie 2020    

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși părinți, preacuvioase maici, iubiți frați și iubite  surori care sunteți în comuniune cu noi,

    Atât viața Domnului, cât și moartea Lui, sunt pentru noi o taină mai presus de minte și de cuvânt. Noi nu putem înțelege cum Și-a trăit Domnul viața ca om în această lume. Și de asemenea nu putem cuprinde cu mintea cum El a trecut prin moarte. (…) Este faptul că tot ce a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tot ceea ce a trăit, a făcut și a trăit pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.  Toate cele pe câte le-a trăit și le-a luat asupra Lui, pe toate le-a făcut pentru noi cale de mântuire. El a luat asupra Lui păcatele noastre, suferințele noastre, nedreptățile noastre, și-n cele din urmă și moartea noastră.

    Și poate că pe bună dreptate ne-am putea întreba cum anume El a făcut din toate acestea calea de mântuire pentru noi. Da, El a luat asupra Lui păcatele întregii lumi. Vă amintiți că la Botez, Sfântul Ioan Botezătorul a arătat spre Mântuitorul Iisus Hristos și a zis, Iată Mielul lui Dumnezeu Carele ridică păcatele lumii. Adică tot păcatul. Păcatele tuturor oamenilor, de la Adam și câți vor fi până la sfârșit. Hristos le-a luat asupra Lui, iată iarăși un lucru de necuprins. Ca și cum El ar fi vinovat de toate. Pentru că Adam, în rai, L-a învinovățit în cele din urmă pe Dumnezeu, dezvinovățindu-se pe el. Și Dumnezeu a luat asupra Lui vina. Și la fel vedeți că toți oamenii, noi toți avem această ispită, de a da vina pe celălalt, atunci când greșim, este foarte greu să recunoaștem că am păcătuit, și indirect, învinovățind pe cineva, pe oricine altcineva afară de noi, Îl învinovățim pe Dumnezeu. Dumnezeu este de vină. Dacă celălalt este de vină în cele din urmă Dumnezeu este de vină pentru că l-a creat, pentru că-l rabdă, pentru că-l lasă să-mi greșească mie. Și să mă supere pe mine, să mă vatăme pe mine. Și atunci soluția este să nu învinovățim. Domnul a luat asupra Lui toate. Dar pentru ca păcatul nostru să fie pentru noi cale de mântuire, înseamnă ca noi să-l recunoaștem. Așa cum am văzut la femeia păcătoasă. Să-l plângem. Să-l asumăm. Să facem ceea ce a făcut unul dintre cei doi tâlhari. Adică să-L dezvinovățim pe Domnul, a zis: El, pe nedrept pătimește, dar noi pe bună dreptate suntem aici. Același lucru trebuie să-l facem și noi mereu: să-L dezvinovățim pe Dumnezeu și să ne învinovățim întotdeauna doar pe noi. Să ne plângem păcatul, să-l mărturisim, să-l recunoaștem, în taina rugăciunii și-n taina spovedaniei, și atunci păcatul, oricât ar fi de mult și de greu, el se transformă pentru noi în cale de mântuire. Ne apropie de Dumnezeu. Cum zice Sfântul Pavel: Unde s-a înmulțit păcatul a prisosit harul. Sau cum i-a spus Mântuitorul femeii păcătoase, uneia dintre femeile păcătoase care i-a uns picioarele cu mir, i-a zis, Iertate îi sunt păcatele ei cele multe, a zis către fariseul care L-a găzduit, pentru că mult a iubit. Deci vedeți? Cum poate fi păcatul transformat în cale de mântuire și de apropiere de Dumnezeu.

    Apoi Mântuitorul Hristos a luat asupra Lui suferința noastră, durerile noastre. Toate nedreptățile pe care noi le trăim în această lume. Când Se apropia de Patimă, El nu Se gândea nici la evrei nici la romani. Nici la Iuda. Ci Se gândea la Tatăl. Zice: Oare nu voi bea Eu paharul pe care Tatăl Mi l-a dat să-l beau? Atunci când Petru l-a îndemnat să nu Se ducă la Ierusalim, a zis acest cuvânt: Oare nu voi bea paharul pe care Tatăl Mi l-a dat să-l beau? Vedeți cum Domnul le primea pe toate din mâna Tatălui. De asemenea, în Ghețimani, El Se ruga Tatălui cu durere, De este cu putință să treacă de la Mine paharul, dar nu cum voiesc Eu, ci cum Tu voiești. Apoi Pilat I-a zis Mântuitorului: Nu știi că am putere să Te eliberez și putere sî Te răstignesc?  Și ce cuvânt i-a zis atunci Mântuitorul: N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu Ți-ar fi fost dat ție de sus.

    Așadar, în felul acesta suferințele și nedreptățile pot deveni pentru noi calea de mântuire, dacă le primim ca fiind paharul pe care Domnul ni-l dă să-l bem, fiecare dintre noi. Toate nedreptățile pe care le trăim în această lume, iată sunt îngăduite. Nu s-ar putea întâmpla nimic, dacă Domnul n-ar îngădui, dacă Domnul n-ar dezlega. Când a fost prigoana lui Irod, la Naștere, L-a izbăvit, și L-a trimis în Egipt. Dar acum, când trebuia să-L prindă nu L-a mai izbăvit. Și-a zis Domnul: Acesta este ceasul vostru, și puterea întunericului. Deci vedeți, nimic nu se întâmplă fără știrea lui Dumnezeu, fără îngăduința Lui. Tot răul care se manifestă în această lume, nu vine de la Dumnezeu. dar este îngăduit de Dumnezeu. Și iată el poate fi trasformat în cale de mântuire, dacă noi îl asumăm ca venind din mâna lui Dumnezeu; ca fiind îngăduit de Dumnezeu, și-atunci atitudinea noastră trebuie să fie aceasta, Doamne Tu știi toate. De este cu putință izbăvește-mă, dar nu cum voiesc eu. Dacă trebuie să trec prin toate atunci Tu dă-mi putere, Tu întărește-mă, Tu ajută-mă ca să le rabd pe toate până la sfârșit, cu mulțumire.

    Și-n cele din urmă Domnul a luat și moartea noastră. A trăit-o și pe aceasta. Un lucru care pe noi ne-nfricoșează, pe bună dreptate, spunea Preasfințitul la vecernie în cuvântul de învățătură că moartea este un lucru nefiresc, un lucru înfricoșător. Și totuși, de vreme ce Domnul a trecut prin moarte, iată tot Preasfințitul zicea c-a transformat moartea într-un Paște. Ea nu mai este pentru noi un lucru înfricoșător. Moartea este pentru noi un lucru pe care trebuie să-l pregătim. Așa cum patruzeci de zile pregătim Paștile, și vrem să ne bucurăm în noaptea Învierii, la fel toată viața noastră trebuie să ne pregătim pentru ceasul morții. Nu trebuie să evităm gândul la moarte. Este o mare înșelare să respingem gândul morții. Duhovnicește, este să ne gândim în fiecare zi la moarte, să pregătim moartea. Vedeți, rugăciunile de la biserică și rugăciunile particulare mereu ne îndreaptă cugetul spre moarte. Rugăciunea de seară, rugăciunea de deasupra patului din Ceasul opt zice: Au nu-mi va fi acest pat groapă? Vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Deci iată, gândul la moarte mereu. Și-apoi la biserică, la ectenia cererilor, întotdeauna spunem: Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la Înfricoșata Judecată a lui Hristos să cerem. Gândul la moarte, gândul la judecată, acestea întotdeauna ne vor fi de mare folos, și ne vor ajuta să ne trăim viața în chip bineplăcut Domnului. Așa încât ceasul morții să fie pentru noi o sărbătoare. Să fie pentru noi suprema Liturghie. Ceea ce spunem la fiecare Liturghie: Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate. Același cuvânt trebuie să-l spunem și când ne pune, când suntem puși în mormânt. Când se apropie ceasul morții pentru noi, dacă dă Dumnezeu să fim conștienți, și noi putem să spunem, în acel ceas: Ale Tale dintru ale Tale. Și apoi cei care ne-ngroapă, cei care ne pun în mormânt, ar putea să spună iarăși același cuvânt, Ale Tale dintru ale Tale. Adică de la Domnul am venit, și la Domnul ne ducem.

    Deci revenind, tot ceea ce a trăit Domnul, tot ceea ce a făcut, a făcut pentru noi oamenii, și pentru a noastră mântuire. Toate pe câte le-a luat asupra Lui, le-a făcut pentru noi cale de mântuire: și păcatul, și suferința, și nedreptățile, și moartea. Nouă nu ne rămâne decât să-I mulțumim. Și să-I aducem slavă, neîncetat, pentru că este vrednic de această slavă, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

***