Preasfintitul Teofil
Cuvânt la Prohodul Adormirii Maicii Domnului
14 august 2020
Preacinstiți părinți împreună slujitori, iubiți credincioși,
Cu un pic de osteneală, dar cu multă bucurie în suflet, am săvârșit împreună slujba Utreniei și am cântat Prohodul Adormirii Maicii Domnului. Am spus cu bucurie în suflet, pentru că nu tristețea a fost cea care a dominat, chiar dacă a fost vorba de un Prohod, totuși acest Prohod are un caracter mai aparte, pentru că de fapt Adormirea Maicii Domnului a însemnat deopotrivă și învierea ei.
Maica Domnului, când a murit, nu a murit nici de boală, și nici de bătrânețe. Ci ea a murit din dragoste. Dragostea a fost cea care a desfăcut legătura dintre suflet și trup. Și desigur trupul a fost pus în pământ, așa cum est rânduiala firii, iar sufletul ei s-a înălțat la Fiul ei iubit, așa cum vedem în icoană, că Mântuitorul Iisus Hristos ține în brațe sufletul Maicii Sale.
S-a întâmplat ca atunci, la înmormântarea Preasfintei Fecioare Maria să fie de față toți Apostolii, dar mai puțin Apostolul Toma. El din rânduială dumnezeiască a întârziat, și-a venit doar după trei zile. Și a fost tare necăjit că nu a putut să o mai vadă și el pentru ultima dată pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos, și de aceea s-a gândit să meargă la mormânt și să o vadă măcar acolo. Și-a făcut așa, s-au dus împreună cu ceilalți Apostoli, au desfăcut mormântul, și l-au găsit gol. Și-atunci au înțeles toți că Maica Domnului s-a mutat la cereștile lăcașuri și cu trupul și cu sufletul, de fapt ea este prima care s-a bucurat de marele dar al Învierii, prin puterea Fiului ei Iisus Hristos. Domnul a înviat prin propria Lui putere. Dar Maica Domnului a înviat prin puterea Fiului ei, nu prin propria ei putere. Și-a fost înălțată la cereștile lăcașuri, de asemenea, prin puterea Fiului ei. De aceea, vedeți, că la Prohodul Maicii Domnului noi nu mai trecem pe sub Sfântul Epitaf așa cum facem la Prohodul Domnului. Pentru că aceasta înseamnă îngroparea noastră în Hristos, și după aceea învierea noastră prin puterea Lui. De asemenea, am observat că la Prohodul Maicii Domnului nu mai punem Sfântul Epitaf pe Sfânta Masă. Pentru că, acest Epitaf are o cu totul altă semnificație decât Epitaful cu punerea în mormânt a Mântuitorului. Mormântul Mântuitorului este Izvorul vieții noastre. Mormântul Maicii Domnului este un argument că așa cum ea a fost înălțată la ceruri și cu trupul și cu sufletul, așa cum ea a înviat, așa toți vom învia în Ziua cea de Apoi. Pentru că Domnul ne-a promis acest lucru. A spus aceasta în fața mormântului lui Lazăr, pe care l-a înviat tot așa, după patru zile. Și le-a zis surorilor lui Lazăr, Marta și Maria, că cel care crede în Mine nu va vedea moartea în veci; se va muta din moarte la viață, și de pe pământ la cer.
Și din fericire noi avem această credință, noi credem în Mântuitorul Iisus Hristos. Poate că nu este o credință puternică; dar câtă este, să fim bucuroși că o avem și să-L rugăm pe Domnul să ne-o sporească. În fiecare zi, una din rugăciunile cele mai stăruitoare să fie aceasta, Doamne, dă-ne mai multă credință, Doamne, sporește-ne credința. Să credem că Mântuitorul Iisus Hristos este Stăpânul vieții și al morții. Că împreună cu El vom fi vii și noi în vecii vecilor. Că și mormintele noastre vor rămâne goale, așa cum a rămas gol mormântul Mântuitorului, și mormântu Preasfintei Sale Maici.
Acest Prohod al Maicii Domnului cred că ne poate duce cu gândul și la propriul nostru prohod. Ar trebui să ne gândim din timp la sfârșitul vieții noastre, să nu ocolim gândul morții. Moartea nu trebuie ocolită, moartea trebuie pregătită. Pentru că este ceva de neocolit. Viața noastră pământească de fapt este o pregătire pentru ceasul morții. Așa cum vedeți, o primă etapă a vieții se petrece în pântecele mamei. Unde ne pregătim pentru ce urmează. Iar nașterea este o moarte pentru viața din pântecele mamei, acolo nu ne mai întoarcem niciodată. La fel și viața aici pe pământ, este tot o perioadă de gestație, de pregătire, pentru ce urmează după. Iar moartea este de fapt o naștere, pentru ceea ce urmează, pentru viața veșnică, pentru Împărăția lui Dumnezeu, iar diferența dintre viața care ne așteaptă în Împărăția lui Dumnezeu și viața pe care o trăim aici pe pământ, este la fel ca și diferența dintre viața din pântecele mamei, și viața pe care o trăim aici pe pământ. Este total diferită; din mediul lichid venim în mediu gazos, începem să relaționăm, să ne conștientizăm unii pe alții, să înțelegem tot mai mult din tainele acestei lumi, să-L cunoaștem într-o oarecare măsură pe Dumnezeu. Și-apoi, vine ceasul când trebuie să părăsim această lume. Și acel ceas trebuie pregătit. Și-n fiecare zi așa cum am spus că să ne rugăm Domnului să ne dea credință, să ne sporească credința, la fel să ne rugăm în fiecare zisă ne binecuvinteze ceasul morții. Așa cum auziți la fiecare slujbă: Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și răspuns bun la Înfricoșata Judecată a lui Hristos să cerem. Deci această Ectenie o putem parafraza, o putem transforma într-o rugăciune personală; să-L rugăm pe Domnul să ne pregătească pentru ceasul morții, și să ne întărească în ceasul acela.
Sfântul Părinte Sofronie de la Essex are o rugăciune foarte frumoasă de dimineață, poate că mulți o cunoașteți, și o folosiți, dacă nu vă rog să o căutați și să o folosiți, pentru că vă va fi de mare mare folos. Și printre altele Sfântul Sofronie zice așa: Când va fi să plec din această lume, zice, spune-mi ceasul morții mele, ca să-mi pot pregăti sufleul să Te întâlnească. În acest ceas de temut fii cu mine Doamne. Nu mă lua la jumătatea zilelor. Nici în răstimpul când sufletul meu este încă orb. Vedeți, ce frumos a știut să se roage Părintele Sofronie, cum și-a pregătit el ceasul morții, și-ntr-adevăr a avut un sfârșit binecuvântat, și-acum el este deja în ceata sfinților, a fost canonizat recent de Patriarhia Ecumenică. Așa și noi să ne rugăm în fiecare zi, și nădăjduim că Domnul va asculta și va împlini această rugăciune și ne va binecuvânta și pe noi cu un sfârșit pașnic. Și chiar dacă moartea noastră va fi de bătrânețe, sau de boală, nu va fi la fel ca și moartea Maicii Domnului, totuși să fie o moarte binecuvântată. Să nu ne pierdem mințile, și să nu ne pierdem credința, și-n ceasul acela să ne putem și noi putem pocăi și mărturisi la fel ca și tâlharul pe cruce, unul dintre cei doi tâlhari, care pe cruce fiind, s-a rugat Domnului și a zis, Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta. Și Domnul i-a zis, nu atunci, ci deja astăzi, vei fi cu Mine în rai.
Iată ce mult contează pocăința din ceasul morții, să fim în ceasul morții cu mintea limpede. Să fim conștienți că s-a apropiat ceasul și că trebuie să plec. Și-atunci să pot să-I spun și eu Domnului, Doamne, vreau să fiu cu Tine. Iartă-mă; că n-am fost în stare să fac nimic bun pe pământ, dar nu pentru dreptățile mele să mă primești, ci pentru mila Ta cea neasemănată și nemăsurată, Amin. Iertați-mă.