Părintele Teofil Roman 

Cuvânt la Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic

Catedrala Mitropolitană Cluj-Napoca 

24 mai 2015

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioși și preacucernici părinți, iubiți credincioși, 

    Cred că este o mare mângâiere pentru noi toți că am putut să auzim cuvintele cu care Însuși Domnul S-a rugat pentru ucenicii Săi. Și prin ei, sau rugându-Se pentru ei, S-a rugat de fapt pentru întreaga Biserică. Pentru toți cei ce aveau să-I devină ucenici prin propovăduirea lor, în toate timpurile și în toate locurile, până la sfârșit. Așadar, în rugăciunea aceasta pe care am auzit-o mai devreme am fost cuprinși și noi. Domnul și pentru noi S-a rugat, ca să fim tari în credință, să fim una. Să fim uniți prin credința în El. Să nu fim dezbinați, să nu fim risipiți. Dezbinarea și risipirea este lucrarea vrăjmașului. Din cuvintele acestei rugăciuni am putut cunoaște ce-Și dorește Dumnezeu cel mai mult pentru noi. Și anume, Își dorește să ne dăruiască tuturor viața cea veșnică. Și Mântuitorul a zis: viața cea veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis.

    Ucenicii Mântuitorului au avut parte de această încredințare. Cele patruzeci de zile pe care le-a petrecut Domnul împreună cu ei după Înviere au avut în vedere tocmai această încredințare. A dorit să le spulbere îndoiala din suflet cum că El ar putea fi o fantomă, sau o nălucă. Să fie convinși că Cel Care a pătimit, Cel Care a fost răstignit și îngropat, Același a și înviat. Și apoi S-a înălțat la ceruri, și șade de-a dreapta Tatălui, unde ne așteaptă pe toți, unde ne cheamă pe toți. La Praznicul Înălțării am cântat: Înălțatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând învățăceilor Tăi cu făgăduința Sfântului Duh, încredințându-se ei prin binecuvântare că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Așadar această credință este temelia, este fundamentul Bisericii. Pe această credință, că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoși, suntem întemeiați noi toți, suntem zidiți noi toți ca pietre vii. Vă amintiți de acel moment în care Mântuitorul l-a întrebat pe Apostolul Petru: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Și Petru a răspuns: Păi unii zic că ești Ilie, alții că ești un mare prooroc. Dar voi? Voi cine ziceți că sunt? Era foarte important de știut care era credința lor, care era convingerea lor. Și atunci Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Și Mântuitorul i-a zis: Fericit ești Simone, că nu carne și sânge Ți-au descoperit Ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri. De aceea îți zic că tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și-ți voi da ție cheile împărăției cerurilor. Și celelalte daruri. Așadar piatra de temelie a Bisericii nu este Petru, ci este credința pe care el a mărturisit-o, dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos. Și în această credință s-au întărit toți ucenicii, afară de Iuda, care s-a lepădat și s-a spânzurat. Și pe aceasta au propovăduit-o mai departe, și au predat-o urmașilor lor, și iată ea a ajuns până în zilele noastre. Și Mântuitorul ne încredințează că ea nu va fi biruită de porțile iadului.

    Pentru această credință dreaptă și sfântă, s-au adunat Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic din anul 325 de la Niceea. Sinod convocat chiar de Sfântul Împărat Constantin, pe care l-am pomenit zilele trecute. Ce s-a întâmplat atunci? Un preot, pe nume Arie, a început să răspândească o învățătură contrară celeia pe care i-au propovăduit-o Sfinții Apostoli, și anume că Iisus Hristos nu este de fapt Fiul lui Dumnezeu. Ci este o creatură, inferioară, a Tatălui. Și a fost un timp, zice Arie, în care Fiul nu era. Și destul de mulți au început să primească această învățătură nouă, această învățătură greșită și rătăcită, care nega dumnezeirea Mântuitorului, pentru că nu puteau cuprinde Taina Preasfintei Treimi: cum este un singur Dumnezeu în mai multe persoane. Și de aceea s-a făcut mare tulburare în Biserică și în Imperiu și s-a convocat acest Sinod, la care au participat 318 episcopi, care au statornicit dreapta credință; care era revelată în Sfânta Scriptură, dar nu era, să zicem, foarte bine definită, foarte bine formulată. Și de aceea acești Părinți au alcătuit așa-numitul Simbol de credință. Primele articole ale Simbolului de credință, în care au spus că Hristos este Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Născut din Tatăl, dar nu făcut, nu creat. Ci este deoființă cu Tatăl. Și prin Carele toate s-au făcut. Așadar nu putem să-L facem pe Creator creatură. Sfântul Evanghelist Ioan, în Prologul Evangheliei sale, mărturisea: Toate prin El s-au făcut și pentru El. Așadar rațiunea de a fi a întregului univers este tocmai Mântuitorul Iisus Hristos. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om. Așadar El deopotrivă este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Și a pătimit pentru noi, a fost răstignit, a fost îngropat, dar a și înviat a treia zi, și S-a înălțat la ceruri, și șade de-a dreapta Tatălui, de unde iarăși va să vină ca să judece viii și morții, a Căruia Împărăție nu va avea sfârșit. Așadar acesta este Crezul ortodox, aceasta este dreapta credință: că Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Este Creator și nu creatură.

    Pomenirea Sinodului I Ecumenic și a Părinților care au participat acolo ne ajută pe noi toți să înțelegem că nu orice credință este bună, nu orice credință este mântuitoare. Foarte mult în zilele noastre se aud mărturisiri de felul acesta: toate credințele sunt de la Dumnezeu, toate duc la același Dumnezeu, important este să te rogi, important este să faci fapte bune, nu contează atât de mult cum crezi. Ei iată că nu este adevărat. Această concepție este greșită și dăunătoare. Pentru că relativizează adevărul dreptei credințe. Adevărul este absolut. Dumnezeu este unic. Și revelația Lui este unică și calea de a ajunge la El este unică. Hristos este Calea. El este și Adevărul și Viața. Zice Mântuitorul: Nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Mine.

    Vă amintiți întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă, s-a pomenit duminicile trecute.  Femeia samarineancă, când a simțit că Cel din fața ei este omul lui Dumnezeu, este un prooroc, I-a pus această întrebare: unde este adevărata închinare? Pentru că avea această dilemă. Samarinenii se închinau pe muntele Garizim, evreii se închinau la Ierusalim, și fiecare avea pretenția că are adevărata închinare, și adevăratul templu. Și de aceea era dezbinare mare între ei. Și Mântuitorul i-a zis: Femeie, voi vă închinați la ceea ce nu știți. Iar noi, ne închinăm la ceea ce știm, pentru că mântuirea este din iudei. După concepția pe care am pomenit-o mai devreme Mântuitorul ar fi trebuit să răspundă: este bine și la Ierusalim, este bine și la Garizim, nu contează unde vă închinați, important este că vă rugați. Și că faceți fapte bune. Vedeți, Mântuitorul nu dă acest răspuns, ci spune, mântuirea este din iudei, iar voi, samarinenii, vă închinați la ceea ce nu știți; adică la un dumnezeu mincinos, care nu este, de fapt. Sigur că El n-a vrut să o rănească pe această femeie. Dar de vreme ce ea a pus întrebarea, pentru că nu Domnul a provocat acest dialog, ci ea a întrebat, Domnul i-a răspuns. Și acest răspuns a transformat-o pe femeia samarineancă într-un apostol; care i-a convertit pe foarte mulți din cetate. Așadar, nu este bine oricum. Nu orice credință este mântuitoare. Parafrazându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, răspunsul pe care i l-a dat femeii samarinence, și noi creștinii ortodocși ar trebui să spunem, mântuirea este în Biserica Ortodoxă. Nu știm cum îi va judeca Dumnezeu pe cei din afară. Noi ne dorim ca toți oamenii să se mântuiască, așa cum și Dumnezeu Își dorește, și ne rugăm pentru aceasta. Dar nu putem afirma că toate credințele sunt bune și că toate sunt mântuitoare. Aceasta este o înșelare, de care trebuie să ne izbăvim.

    Iarăși, întâlnim o situație destul de delicată atunci când este vorba de căsătorii mixte. În zilele noastre sunt foarte multe cazuri de căsătorii mixte; adică unul dintre miri este ortodox, iar celălalt este de altă credință. Și vin la biserică, vin la preot cu această dilemă: ce putem face; pentru că noi vrem să fim împreună. Și sigur că Biserica este nevoită să facă pogorământ, să aibă înțelegere față de această situație. Dar, trebuie să avem grijă, pentru că ea implică foarte multe probleme, mai ales pe parcurs, și mai ales dacă vrem să ne luăm în serios credința. Pentru că cei mai mulți zic, a, pentru noi nu este nici o problemă. Noi ne iubim, și ne înțelegem foarte bine credința, nu este o problemă pentru noi. Dar acest fel de a gândi, și de a trăi, trădează că de fapt noi nu suntem serioși în credința noastră. Înseamnă că noi punem sentimentele mai presus de credință. Iar sentimentele sunt labile, nu ne putem întemeia pe ele. Și ele nu pot sta la temelia mântuirii. Și a unei autentice vieți de familie. Viața de familie nu este doar o împlinire pe orizontală, nu este o împlinire egoistă. Ci viața de familie este o taină a sfințeniei. Este un mod de a ne sfinți viața în Hristos și în Biserică. De aceea noi trebuie să fim foarte serioși și riguroși în credința noastră. Și când vrem să ne găsim un partener de viață cu care să ne sfințim viața și cu care să mergem în veșnicie, ar trebui să fie o prioritate credința. Deci mai întâi ar trebui să avem în vedere acest aspect al credinței. Adică ce credință are cel de care mă apropiu. Are aceeași credință ca și mine sau nu? Și apoi celelalte. Pentru că dacă nu avem aceeași credință, cu siguranță că va fi foarte greu de trăit, foarte greu de conviețuit. Și va fi greu de explicat pe parcurs de ce tatăl crede într-un fel și mama crede în alt fel, de explicat copiilor. Câtă vreme unul este în post, celălalt deja este în praznic. Și iată sunt situații destul de greu de gestionat. Așadar, să fim cu luare-aminte. Mă refer aici mai ales la tinerii care vor să se căsătorească, care vor să-și aleagă un partener de viață, deci prioritar trebuie să fie credința dreaptă.

    Și apoi aș vrea să mai aduc înainte o altă concepție pe care o aud la mulți dintre creștinii ortodocși. Ei spun așa: Eu țin foarte mult la credința părinților mei. Nu-mi schimb credința pe care o am, nu-mi schimb credința ortodoxă, pentru că aceasta este credința părinților mei; este credința strămoșilor mei, dar de fapt ei nu țin această credință, nu o respectă cu sfințenie. Dar, dintr-un soi de tradiționalism, spun așa: Noi ținem credința părinților noștri. Să știți că nu este o atitudine corectă. O credință trebuie ținută din convingere. Sigur că până la un moment noi moștenim credința părinților noștri. Dar vine o vreme când această credință trebuie să fie o credință înțelegătoare. O credință de care suntem convinși, așa cum s-a convins atunci femeia samarineancă. O credință pe care apoi să o predăm cu convingere copiilor noștri, urmașilor noștri. Dacă Sfinții Apostoli ar fi adoptat această atitudine, că noi nu ne lepădăm credința părinților noștri, așa cum au făcut-o mulți dintre israeliții din vremea Mântuitorului, nu L-ar fi primit pe Hristos. Dar vedeți, ei au cercetat. S-au convins că Hristos este Adevărul și Viața. De aceea Petru I-a zis Mântuitorului la un moment dat: Unde să ne ducem de la Tine Doamne, pentru că Tu ai cuvintele vieții veșnice. Deci iată, convingerea aceasta trebuie să o avem noi dacă stăm în Biserica Ortodoxă: că aici este viața veșnică. Aici este adevărul. Și pentru acest adevăr suntem dispuși să ne dăm chiar și viața, așa cum au făcut-o Sfinții Apostoli, așa cum au făcut-o toți mucenicii de-a lungul istoriei Bisericii.

    Așadar, nu este bună orice credință. Nu toate credințele duc la Dumnezeu, nu toate sunt mântuitoare, ci sunt și credințe eretice, credințe înșelătoare, care ne despart de Dumnezeu. Nu trebuie neapărat să ținem credința moșilor și strămoșilor  noștri dacă nu suntem convinși de această credință. Este de dorit să ne cunoaștem și să ne trăim credința, pentru ca ea să fie cu adevărat o credință mântuitoare. Și să ne unească cu Mântuitorul Iisus Hristos și prin El, cu întreaga Sfântă Treime: cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a Căruia să fie slava, în vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

***