Preasfințitul Teofil

Botezul Domnului  – Cuvânt la Sfânta Liturghie

6 ianuarie 2023

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte A., preacuvioase părinte C.,

iubiţi credincioşi,

    Astăzi este marele Praznic al Botezului Domnului, și este și hramul parohiei dumneavoastră. Și, sunt câteva lucruri, însemnate cred eu, pe care aș dori să vi le împărtășesc cu această ocazie, sau mai bine zis asupra cărora aș dori să insist în cuvântul meu.

    Întâi de toate, atunci când Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat, El Și-a descoperit adevărata Sa identitate. Atunci când S-a născut, lucrurile s-au petrecut într-un mod foarte tainic. Foarte puțini au știut ce s-a întâmplat. A fost Maica Domnului, a fost Dreptul Iosif, care au avut descoperire de la Dumnezeu, păstorii, magii, care tot așa au avut descoperire de la Dumnezeu, îngerii din ceruri, care s-au arătat și-au adus slavă lui Dumnezeu pentru minunea care se petrecea sub ochii lor, dar totuși era foarte tainic, nimeni nu înțelegea foarte bine Cine este Cel Care S-a născut. Da, este Mesia, pe Care Dumnezeu L-a promis. Dar le era foarte greu să cuprindă că de fapt, Acest Mesia nu era doar un simplu om; ci era și Fiul lui Dumnezeu. Era Fiul lui Dumnezeu veșnic. Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. Și Care, atunci S-a născut și din Fecioara Maria. Dar cum am auzit și în rugăciunea de sfințire a apei, S-a născut din mamă, dar fără de tată trupesc. Nu a fost vorba acolo de o legătură firească. Ci Duhul Sfânt este Cel Care S-a revărsat asupra Fecioarei, și așa, Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit în pântecele ei.

    La momentul acesta al Botezului, Mântuitorul Iisus Hristos Își descoperă mai lămurit identitatea, Cine este El cu adevărat. Și pentru aceasta dă mărturie chiar Tatăl nostru Cel din ceruri. Pentru că după ce a ieșit din apele Botezului, cerurile s-a deschis și Ioan Botezătorul a auzit glasul Tatălui, Care a zis, Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele am binevoit. Și tot Ioan L-a văzut pe Duhul Sfânt, pogorându-Se asupra lui Iisus în chip de porumbel. Așadar, El este Fiul lui Dumnezeu, întrupat. Care a venit în această lume, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, pentru că noi toți eram ținuți în legătura păcatului și a morții, în legăturile diavolului. Și nu mai puteam să ne izbăvim singuri.  Era necesară intervenția lui Dumnezeu. Vă amintiți imaginea aceea din Parabola Samarineanului milostiv, acel om căzut între tâlhari, care a rămas acolo zice abia viu sau aproape mort. Aceasta este starea omului după căderea în păcat. Nu mai are în el putere, nu mai are viață, și nu se mai poate ridica singur. Are nevoie de intervenția lui Dumnezeu. Samarineanul Milostiv este de fapt Mântuitorul Iisus Hristos, Care pentru aceasta a venit, ca să ne ungă rănile. Să ne tămăduiască. Și să ne izbăvească din păcat, și din moarte.

   Mântuitorul Iisus Hristos, în momentul Botezului, mai face iarăși o mare descoperire în ceea ce-L privește pe Dumnezeu. Până la venirea Sa în lume, poporul lui Dumnezeu credea cu sfințenie că există un singur Dumnezeu. Aceasta era și prima și cea mai mare Poruncă din Lege. Să crezi că este un singur Dumnezeu și să-L iubești din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea. Dar acum, venind Iisus pe pământ, în mod scandalos Acest Dumnezeu, singur, are și un copil, are un Fiul. Mai mult, Se arată și o a Treia Persoană, Duhul Sfânt. Și pentru iudei, lucrul acesta a fost destul de scandalos, pentru că a fost unul din motivele pentru care L-au condamnat la moarte pe Iisus, pentru că Se făcea pe Sine Fiul lui Dumnezeu. Nu puteau să accepte acest lucru. Și totuși, acesta era adevărul. Dumnezeu nu este o singurătate absolută, ci Dumnezeu este o comuniune de Persoane, Dumnezeu este dragoste. Și dacă este dragoste dragostea nu poate să fie de unul singur. Dragostea presupune mai multe persoane; și iată, ni se descoperă că este vorba de Trei Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Deci Dumnezeul nostru este Unul singur, dar într-o Treime de Persoane. O comuniune desăvârșită între Aceste trei Persoane. Și de aceea noi cinstim un singur Dumnezeu, chiar dacă este vorba de trei Persoane.

   Aceasta este marea revelație pe care a făcut-o Hristos, despre Dumnezeu. Iudaismul a rămas la aceeași imagine, că Dumnezeu este Unul singur. Și de aceea în iudaism, legătura cu Dumnezeu se manifestă ca și supunere. Dumnezeu este o autoritate absolută, supremă. Căreia noi trebuie să ne smerim, să ne supunem, prin Lege. La fel și în islam. Dumnezeul lui Mahomed este de fapt Dumnezeul lui Avraam doar că el a mai adus anumite adăugiri, dar este Dumnezeul lui Avraam, un singur Dumnezeu mărturisește și islamul. Dar tot așa vedeți, autoritatea Legii, supunerea. Dacă cineva nu crede cum credem noi, îl putem omorî. Adică ei presupun că în numele acestei credințe pot să omoare, pot să ucidă, pot să impună această credință cu forța. Ceea ce în creștinism nu mai este valabil. Vedeți, Dumnezeu ni se descoperă ca fiind dragoste. Și dragostea nu se impune. Dragostea se propune. Dragostea se descoperă. Mântuitorul ne-a mărturisit despre Sine, Eu sunt Calea, Adevărul și Viața, nimeni nu poate să vină la Tatăl decât prin Mine. Eu sunt ușa. Dar în același timp, vedeți cum spune El, De voiește cineva, să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Deci nu Se impune. Respectă libertatea omului. Așa cum și întru început, Dumnezeu a respectat libertatea omului și de aceea l-a lăsat pe Adam să cadă în păcat, nu l-a oprit. I-a spus ce este bine și ce nu este bine să facă, dar nu l-a constrâns. La fel, nici  Mântuitorul Iisus Hristos nu ne constrânge. Ne arată calea, ne cheamă pe toți la Sine, Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi, dar, respectându-ne, fiecăruia, libertatea. Cu care El de fapt ne-a înzestrat atunci când ne-a creat.

    Și mai este un lucru pe care aș dori să-l remarcăm în momentul Botezului. Ce se întâmpla acolo la Iordan? Ioan Botezătorul propovăduia pocăința, poporului lui Israel. Care s-a abătut mult de la calea Domnului. Și-i chema, pe iudei la pocăință. Și mulți ascultau și credeau cuvântul lui și se duceau acolo la Iordan, și intrau în apele Iordanului în semn de pocăință. Și de convertire, de schimbare a vieții. Și era multă lume care mergea acolo. Și acolo S-a dus și Iisus. Și S-a pus la rând. S-a alăturat cu păcătoșii. Și-a așteptat și El să fie botezat de către Ioan și Ioan L-a recunoscut. Și-a zis, Tu, vii să fii botezat de către mine? Eu ar trebui să fiu botezat de Tine. Dar Iisus a zis, Lasă, să împlinim toată dreptatea. Adică rânduiala lui Dumnezeu aceasta a fost. Ca Iisus să se solidarizeze cu noi păcătoșii, să Se facă una cu noi. A luat asupra Lui păcatele tuturor oamenilor. Ca și cum ar fi fost propriile Lui păcate. Pentru că de fapt noi de multe ori Îl învinovățim. Pe nedrept. Când se întâmplă ceva rău în viața noastră, suferințe, dureri, indirect, poate, dar uneori și pe față, Îl învinovățim pe Dumnezeu. De ce Dumnezeu rabdă, de ce Dumnezeu nu face nimic, de ce nu intervine, de ce nu schimbă, și multe acuze Îi aducem noi lui Dumnezeu, sau mergem până la a spune că nici măcar nu există, că dacă ar exista, n-ar permite atâtea răutăți pe fața pământului. Și totuși, am spus că Dumnezeu ne respectă libertatea. Și de aceea se poate manifesta și răul în anumite limite, de El cunoscute și îngăduite. Dar, pentru faptul că noi Îl învinovățim, El Își asumă pe nedrept. Da, Dumnezeu ia asupra Lui, prin Iisus Hristos, ca și cum El ar fi vinovat de toate răutățile noastre. Și această pocăință, această umilință a lui Hristos a deschis cerurile, a fost bineplăcută Tatălui nostru Celui din ceruri, și de aceea s-au deschis cerurile, și-a zis, Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele am binevoit.

    Dar acest cuvânt iată este valabil pentru noi toți cei botezați. Dacă trăim această pocăință înaintea lui Dumnezeu, dacă ne plângem mereu păcatele, dacă le recunoaștem, dacă le mărturisim, atunci cerul este mereu deschis deasupra noastră. Și Duhul Sfânt Se revarsă peste noi cu îmbelșugare. Și ne dă putere, ne dă înțelepciune. Ne dă curaj. Ne dă lumină. Dar dacă uneori simțim că cerul este închis, și pare-se că în zilele noastre avem această senzație, că cerul s-a închis asupra noastră, că nu mai simțim harul lui Dumnezeu, mă tem că este și pentru faptul că nu mai trăim pocăința cum se cuvine. Nu mai suntem uniți. Ci suntem foarte dezbinați, foarte împrăștiați, foarte risipiți. Și acest lucru nu-I este bineplăcut lui Dumnezeu.

    Toți suntem păcătoși. Nimeni nu este fără de păcat, nimeni nu este fără de prihană. Dar nu trebuie să ne judecăm unii pe alții. Nu trebuie să ne vorbim de rău unii pe alții, dacă facem aceasta, suntem împotriva iubirii lui Dumnezeu, împotriva Crucii lui Hristos. Și-atunci cerul se închide deasupra noastră. Dacă dorim ca cerul să se deschidă deasupra noastră, atunci iată ce trebuie să facem, să ne unim. Să ne unim în credință, să ne unim în pocăință. Păcatul meu este al tuturor. Îi afectează pe toți oamenii într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar și pocăința, dacă poate să fie în sufletul meu, este pentru toți oamenii. Dacă mă căiesc pentru păcatele mele, mă căiesc de fapt pentru păcatele tuturor oamenilor. Îl rog pe Dumnezeu ca pe toți să ne miluiască. Să nu lase pe nimeni neajutat, nemângâiat. Aceasta Îi este mereu bineplăcut lui Dumnezeu, să fim una. Chiar dacă suntem păcătoși. Dar recunoscând că toți suntem păcătoși, să ne căim. Să ne rugăm unii pentru alții, să ne iertăm unii altora păcatele. Și-atunci cu adevărat, mila lui Dumnezeu se va revărsa peste noi cu îmbelșugare.

    Și vom simți, vom vedea acest lucru, palpabil. Harul lui Dumnezeu se simte atunci când este. Harul lui Dumnezeu are gust. Și are miros. Și aceasta se vede la oamenii cu viață sfântă. La sfintele moaște dar chiar și-n timpul vieții, dacă te întâlnești cu un om îmbunătățit, care trăiește în harul lui Dumnezeu, în preajma lui se simte un parfum deosebit care nu este din lumea aceasta, pentru că în general asceții, oamenii duhovnicești nu prea pun preț pe curățenie, sunt destul de murdari. Dacă te duci într-o mănăstire sau la Sfântul Munte veți vedea că asceții nu sunt aranjați deloc. Și totuși, împrăștie parfum. În jurul lor se simte un parfum deosebit. Același parfum care se simte și la sfintele moaște, la osemintele oamenilor sfinți. Iată, harul lui Dumnezeu are miros, are și gust. Atunci când cineva se roagă din toată inima și cu stăruință, poate să simtă pe limba lui dulceața harului. Sau atunci când rostim cuvintele lui Dumnezeu, când citim cuvântul lui Dumnezeu, puteam să simțim dulceața acestui cuvânt, cum zice undeva și Psalmistul în Psalmul 118, zice, Sunt dulci ca mierea cuvintele Tale. Auziți? Dulci ca mierea.

    Deci harul lui Dumnezeu se simte după miros, și după gust. Dar dacă nu-l simțim, e un semn că ceva în viața noastră este nedeplin; nu suntem desăvârșiți în pocăința noastră, în credința noastră. Mai avem de lucrat foarte mult. Și să ne dea Bunul Dumnezeu la toți această râvnă, de a merge pe calea lui Dumnezeu, de a merge pe calea mântuirii, pe calea pe care n-ea deschis-o și ne-a arătat-o nouă tuturor Mântuitorul Iisus Hristos, a Căruia să fie slava, împreună cu Tată și cu Duhul Sfânt, de acum și până în veac, Amin. Iertați-mă.

***