Părintele Teofil  Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Adormirea Maicii Domnului

 15 august 2014         

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici și preacuvioși părinți, iubiți credincioși,

    În măsura în care Îl cunoaștem și-L iubim pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cred și noi simțim nevoia să ridicăm glasul la fel ca și acea femeie din popor, și să o fericim pe Preasfânta Sa Maică, pe Sfânta Fecioară Maria. Nu putem altfel, dacă-L iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos, nu putem să nu o iubim pe Preasfânta Sa Maică și să nu o cinstim, să nu o fericim, pe această minune dumnezeiască pe care Dumnezeu mai întâi a fericit-o și a preaslăvit-o. Vă amintiți cum la Bunavestire Arhanghelul Gavriil s-a plecat înaintea ei, cu cuvintele acestea: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Așadar iată, Bunul Dumnezeu o cinstește, și o fericește pe Fecioara Maria. Și o alege ca să fie Maică a Fiului Său.

    Fecioara Maria a venit în această lume, aș zice, deopotrivă în chip firesc, dar deopotrivă și în chip minunat. A venit în această lume în chip firesc, pentru că ea este rodul legăturii firești dintre drepții săi Părinți Ioachim și Ana, care în urma rugăciunilor de o viață făcute înaintea lui Dumnezeu, atunci când după legile firii nu se mai putea să aibă copii, au primit-o în dar de la Dumnezeu, și ei la rândul lor, au adus-o înapoi ca dar lui Dumnezeu. Așadar, se naște pe cale firească, dar în același timp și prin intervenție minunată a lui Dumnezeu asupra drepților Ioachim și Ana, care erau înaintați în vârstă, și după legile firii n-ar mai fi putut să aibă copii, dar vedeți, acolo unde Dumnezeu voiește, se biruiește rânduiala firii.

    Dar și plecarea ei din această lume a fost tot așa: deopotrivă în chip firesc, și deopotrivă în chip minunat. A plecat în chip firesc pentru că ea a murit. Așa cum mor toți oamenii. Dar, nefirescul, dacă pot să zic așa, sau lucrul mai presus de fire mai bine zis, este acela că ea nu a murit nici de bătrânețe, și nici de vreo boală. Ci sufletul ei s-a despărțit de trup din dragoste, din dorul după Fiul ei, Iisus Hristos. Trupul a fost așezat în mormânt, dar s-a dovedit, la foarte scurt timp, că el nu mai era acolo. Știți că Apostolul Toma nu a fost prezent la înmormântarea Preasfintei Fecioare Maria, și a ajuns abia după trei de zile. Și ar fi dorit să o mai vadă încă o dată. Și de aceea, pentru el s-a deschis mormântul, și au constatat că este gol. Și au înțeles că Maica Domnului a urmat aceeași cale, pe care a urmat-o și Fiul ei, Mântuitorul Iisus Hristos. Trupul ei era nestricăcios, era plin de har, era sfințit de harul lui Dumnezeu, de rugăciunea neîncetată, de viața ei neprihănită, și de aceea el n-a putut să stea în mormânt. Și de asemenea sufletul ei îndumnezeit a fost înălțat acolo unde îi este locul, de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Așadar acesta este lucrul cel mai presus de fire în plecarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din această lume, că ea a fost ridicată și cu trupul, și cu sufletul la cer. Și de acolo, prin rugăciunea ei fierbinte și neîncetată către Dumnezeu, izbăvește din moarte sufletele noastre. Așa cum cântăm în Troparul sărbătorii: Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții, și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre.

    Aseară la Slujba Privegherii, atunci când s-a cântat cântarea dreptului Simeon, imnul Acum slobozește pe robul Tău Stăpâne, m-am gândit că acele cuvinte care au fost rostite pentru Mântuitorul Iisus Hristos de către dreptul Simeon sunt foarte potrivite și pentru Preasfânta Fecioară Maria. Căci văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor. Cu adevărat, Maica Domnului este o icoană, un chip al mântuirii. Ea ne descoperă ce înseamnă un om mântuit din moarte. Un om care s-a unit în chip desăvârșit cu Dumnezeu, care s-a îndumnezeit, pentru că aceasta este mântuirea: îndumnezeirea noastră. Ea este lumină spre luminarea neamurilor, și slava Noului Israel al lui Dumnezeu, slava Bisericii celei dreptslăvitoare. Care ne ocrotește, care ne iubește, și care ne învăluie pe toți și ne rabdă îndelung, așteptând și nădăjduind, la fel ca și Bunul Dumnezeu, mântuirea noastră, până la ultima răsuflare.

    Câtă vreme a fost aici pe pământ, Maica Domnului, din fragedă copilărie, s-a desăvârșit în păzirea poruncilor lui Dumnezeu și în rugăciunea neîncetată. Știm că de la vârsta de trei ani a fost dusă la Templul lui Dumnezeu, și acolo a petrecut până la treisprezece, paisprezece ani când nu mai putea să rămână în Templu, și de aceea a fost încredințată spre păstorire, spre purtare de grijă, dreptului Iosif. Care era un om văduv. Și care avea copii dintr-o altă căsătorie. Și, așa a fost rânduiala lui Dumnezeu; ca el să fie ocrotitorul Sfintei Fecioare și la vreme și ocrotitorul Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pentru că altfel, dacă Fecioara Maria, având în pântece de la Duhul Sfânt, nu ar fi fost sub ocrotirea unui bărbat legiuit, ar fi fost omorâtă cu pietre. Și de aceea Dumnezeu a găsit această cale și dreptul Iosif s-a supus, și i-a purtat de grijă. Așadar Maica Domnului, vedeți, a trăit și la Templu, fiind o icoană a vieții trăite în feciorie, în celibat, în castitate, dar a trăit și-n casa dreptului Iosif, purtând grijă de toate cele ale vieții de familie, fără ca inima ei să se despartă de Dumnezeul pe Care-L dorea, și pe Care-L iubea cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea, așa cum zice porunca. De aceea a fost plină de har. Pentru că păzea poruncile lui Dumnezeu, pentru că se ruga neîncetat, și pentru că inima ei nu se dezlipea de Dumnezeu. În orice împrejurare a vieții. Și această stare, vedeți, se continuă și în veșnicie. Pentru că și ei, asemenea Fiului ei Iisus Hristos, i s-a dat un Nume mai presus de orice nume, ca în Numele ei tot genunchiul să se plece, și al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesupt.

    Așadar Maica Domnului își continuă lucrarea. Până la sfârșitul veacurilor, și după aceea în chip desăvârșit în veșnicie, în împărăția lui Dumnezeu. Dar până acolo, ea stă la îndemâna noastră a tuturor. Ne cheamă, și ne așteaptă pe fiecare dintre noi. Am spus că Maica Domnului izbăvește prin rugăciunea ei din moarte sufletele noastre, dar aceasta doar în măsura în care și noi stăruim în aceeași lucrare a rugăciunii. Înțelegem că nu putem să ne izbăvim de moartea cea veșnică, fără păzirea poruncilor dumnezeiești, fără rugăciunea neîncetată, fără dragostea fierbinte pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

    Știu, din mărturisirile pe care le aud destul de des, din gura nenumărator credincioși, și știu, aș îndrăzni să zic, și din ceea ce eu însumi trăiesc, cât de greu este a ne ruga. Deși este atât de mare nevoie de rugăciune în viața noastră duhovnicească, constatăm totuși cu durere că ea este destul de puțină, și destul de slabă. Și nu avem sentimentul că în noi stăpânește viața, ci mai degrabă avem teama și neliniștea că încă suntem stăpâniți de păcat și de moarte. Cu toate acestea însă nu trebuie să deznădăjduim. Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi este de încurajare, și de mângâiere. Câtă vreme trăim în această lume, câtă vreme ne îngăduie să mai putem spune astăzi, înseamnă că mai putem face câte ceva. În fiecare zi trebuie să o luăm de la capăt, și-n fiecare zi trebuie să ne străduim să punem începutul cel bun. Fiecare zi este de dorit să o începem cu rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Foarte mult contează rugăciunea de dimineață. Pentru că ea ne pecetluiește întreaga zi. Ar trebui să sacrificăm câteva minute din somnul nostru de dimineață, care știm cum este, dar ar trebui să-l sacrificăm, și să ne trezim mai devreme, pentru ca în tihnă să ne putem face rugăciunea de dimineață, fără să fim grăbiți, fără să fim stresați de program, că trebuie să mergem la servici, că suntem în întârziere, și altele de felul acesta. Chiar dacă rugăciunea noastră va fi mai scurtă poate. Dar important este să fie intensă, să fie din toată inima, pentru că atunci ea se va prelungi. Și după ce ne vom ridica din genunchi, rugăciunea noastră se va continua: și mâncând, și mergând pe drum, și lucrând, în inima noastră ea se va lucra neîncetat. Și este de dorit să ne obișnuim și cu această rugăciune scurtă, cu rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. După ce ne-am încheiat pravila noastră, atâta câtă este, să continuăm această rugăciune scurtă. Rugăciunea neîncetată. Să învățăm să ne împletim munca cu rugăciunea. Oriunde ne-am afla și orice am face, în inima noastră noi putem să ne rugăm. Chiar dacă nu în chip desăvârșit, dar putem să ne străduim să facem aceasta. Chiar și în prezența celorlalți oameni, chiar și-n timp ce vorbim cu cineva, în inima noastră noi putem să ne rugăm.

    Trebuie să ne obișnuim să ne rugăm pentru întâlnirile pe care urmează să le avem cu cineva; cu mai marii noștri, cu subalternii noștri, cu prietenii noștri, sau cu dușmanii noștri. Doamne, binecuvintează întâlnirea mea cu cutare. Dăruiește-mi un cuvânt bun. Sau cum se roagă Părintele Sofronie de la Essex în rugăciunea de dimineață, pe care v-o recomand din toată inima, să o căutați și să o folosiți. Zice Părintele Sofronie printre altele așa: învață-mă ce trebuie să vorbesc, și cum trebuie să vorbesc. Și dacă trebuie să tac, inspiră-mă să păzesc tăcerea într-un duh de pace, care să nu pricinuiască nici o pagubă aproapelui meu. Auziți ce preocupare avea Părintele Sofronie? Să nu pricinuiască nici o pagubă aproapelui, să nu-l rănească în vreun fel. Dar lucrul acesta iată nu este cu putință decât cu rugăciune. Doar având inspirație de la Dumnezeu putem să avem întotdeauna un cuvânt bun, un cuvânt viu, un cuvânt adevărat, un cuvânt mângâietor, și, dacă tăcem, tăcerea noastră să fie totuși o tăcere în pace, o tăcere care să nu tulbure, pentru că și tăcerea poate să tulbure, dacă nu este o tăcere în pacea lui Dumnezeu și-n harul lui Dumnezeu. Și tăcerea poate să irite de multe ori mai mult decât cuvântul. Și știți că de multe ori preferăm o ceartă decât o tăcere mocnită. Și aceasta pentru că nu e o tăcere în rugăciune. Nu e o tăcere în harul lui Dumnezeu.

    Așadar, să ne rugăm oriunde și oricând. Îmi amintesc de un vers al poetului Ioan Alexandru, care mi-a rămas în minte din copilăria mea. Zice la un moment dat: Oriunde-i timpul potrivit și locul, lasă-te în vâlvătăi să te mistuie focul; focul rugăciunii, de bună seamă. Așadar, rugăciunea nu trebuie să fie condiționată de timp și de loc. Avem această tendință. Ni se pare că nu ne putem ruga decât în anumite momente consacrate, sau doar în anumite spații consacrate. E adevărat că în momentele consacrate și-n spațiile consacrate rugăciunii, adică în biserici sau în paraclise, sau în altarele din casele noastre, rugăciunea poate să fie mai adâncă, mai fierbinte, dar ea poate fi cel puțin la fel și în Biserica aceasta nefăcută de mână care este întregul univers. Pentru că așa zice Dumnezeu prin gura Proorocului, că: Cerul este scaunul Meu și pământul așternut picioarelor Mele; ce casă Îmi veți zidi voi Mie? Așadar Dumnezeu pretutindenea este. Nu este potrivit să fim evlavioși doar în biserică și-n anumite momente, pe care zicem noi că le consacrăm lui Dumnezeu, iar în rest să ne permitem o viață necuviincioasă și neplăcută lui Dumnezeu. Dacă nu ne străduim să fim evlavioși și cuviincioși în toată vremea și-n tot locul, în toată vremea și-n tot ceasul, atunci nu vom reuși să fim nici atunci când ne dorim să fim. Și constatăm lucrul acesta, din experiența pe care o avem fiecare. Venim la Sfânta Liturghie, și auzim Imnul heruvimic: Toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm. Și ni se pare că acuma este momentul să uităm toate grijile și să Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Împărat al vieții noastre. Dar nu reușim. Și nu reușim, pentru că nu ne străduim să facem lucrul acesta și în afara bisericii. Nu doar în biserică trebuie să lepădăm toată grija cea lumească, ci oriunde ne este rânduit de Dumnezeu să trăim în această lume. A lepăda toată grija cea lumească înseamnă a învăța să trăim duhovnicește. Adică să fim mereu conștienți că Dumnezeu este prezent pretutindenea și este în inima noastră. Că tot ceea ce facem trebuie să fie spre slava Lui, și spre mântuirea noastră. Sfântul Apostol Pavel zice undeva într-o Epistolă, zice: Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți. Iată ce înseamnă a lepăda toată grija cea lumească. Și a-L primi pe Hristos ca pe Împăratul tuturor. Lucrul acesta nu este valabil doar în Sfânta Liturghie. Ci în toată vremea vieții noastre. Și așa, cu această nevoință, cu această preocupare trebuie să sfârșim ziua pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o. Tot în stare de rugăciune. Am spus că e foarte importantă rugăciunea de dimineață, la fel de importantă este și rugăciunea de seară. Cu care ne pregătim pentru somn, care în viziunea Părinților noștri de fapt este o icoană a morții. Și de aceea vedeți că în rugăciunea de seară întotdeauna gândul ni se abate și la moarte. Și spunem printre altele acolo îndreptându-ne privirea spre pat, zicem: Au nu-mi va fi acest pat groapă? Oare vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată groapa îmi stă înainte. Și moartea îmi stă înainte. De judecată și de moarte mă tem, iar a face rău nu mai contenesc. Așadar, ne rugăm pentru odihna noastră de peste noapte, dar în același timp este un prilej potrivit să ne rugăm și pentru plecarea noastră din această lume. Despre care nu știm când va fi, și cum va fi. Ne-am dori însă să fie un sfârșit creștinesc al vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, și să putem da un răspuns bun la Înfricoșata Judecată a Domnului. Așadar, dacă ne vom strădui să păzim poruncile lui Dumnezeu, și să ne rugăm neîncetat, și la biserică, și acasă, și oriunde ne-am afla, avem toate șansele să izbăvim din moarte sufletele noastre.

   Dacă rugăciunea noastră simțim că este puțină și slabă, să știți că Maica Domnului ne va fi întotdeauna sprijin și mângâiere. Doar să o chemăm, în ajutor. Pentru că i s-a dat stăpânire nebiruită și poate toate câte le voiește, asemenea Fiului ei. De aceea trebuie să îndrăznim. Vedem că oamenii sfinți au iubit-o pe Maica Domnului, și au chemat-o neîncetat în rugăciune. Și vom vedea din experiență ce înseamnă legătura cu Maica Domnului.

    Și nu aș vrea să-mi închei cuvântul fără a nu vă spune încă vreo câteva lucruri care simt eu că sunt de mare trebuință. Anume, tot ceea ce simțim că nu putem face cu rugăciune, și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, să ne străduim să nu facem. Pentru că tot ceea ce facem fără rugăciune va fi sortit stricăciunii, și morții, și s-ar putea să fie și pentru noi pricină de stricăciune și moarte. Să ne deprindem să ne rugăm nu doar pentru a cere ceva de la Dumnezeu, nu doar pentru că avem nevoie de ajutorul Lui. Ci rugăciunea noastră să fie, iată, din această perspectivă a mântuirii. A dorinței de a fi în comuniune deplină cu Dumnezeu și-n veacul acesta și-n cel ce va să fie. Și de aceea este bine să ne obișnuim cu rugăciunile sfinților, pe care le avem în cărțile de rugăciuni. Foarte multă lume se scuză și zice, eu mă rog cu cuvintele mele. Spun un Doamne ajută când ies din casă, îmi fac semnul Crucii când trec pe lângă o biserică, și cam atât. Poate că înseamnă ceva, și puținul acesta, dar nu este îndeajuns. Avem nevoie de mult mai mult. Și folosind rugăciunile sfinților, mintea noastră se va modela, și vom dobândi un anumit fel de a ne raporta la Dumnezeu, pe care l-au avut oamenii sfinți, și pe care noi nu l-am deprinde dacă nu i-am avea pe ei ca modele. Deci să nu evităm rugăciunile citite. Chiar dacă ni se par greoaie uneori, sau plictisitoare, sau mai bine zis sunt mai presus de măsura noastră, sunt mai presus de mintea și de inima noastră dar, folosindu-le mereu, și căutând să trăim în duhul Evangheliei, și-n duhul poruncilor dumnezeiești, vom vedea cum treptat rugăciunile sfinților devin și rugăciunile noastre. Ne vom regăsi tot mai mult în ele.

    Tot așa, să nu evităm rugăciunea din biserică. Foarte multă lume iarăși evită să vină la slujbele bisericii, pe motiv că este aglomerație, că este foarte multă lume, și zice, nu mă pot aduna, nu mă pot reculege. E adevărat că uneori în biserică se întâmplă să fie aglomerație, uneori agitație, și totuși nu trebuie să renunțăm la participarea noastră cu regularitate la sfintele slujbe. Pentru că rugăcinea particulară nu poate suplini rugăciunea în comun. Aici când suntem laolaltă putem să înțelegem mai bine Taina Mântuirii, ce înseamnă să fim o turmă și un Păstor. Să fim o gură și o inimă. Aici conștientizăm mai bine că suntem mădularele aceluiași Trup și că nu putem trăi unii fără de alții, că avem nevoie unii de alții și că trăim unii pentru alții. Și chiar și atunci când ne rugăm acasă și-n singurătate, vedeți, nu spunem Tatăl meu Care ești în ceruri, ci spunem tot: Tatăl nostru Carele ești în ceruri. Deci chiar dacă eu mă rog în singurătate, trebuie să-i am în vedere pe toți oamenii. Pe toți aceia pe care Dumnezeu Tatăl nostru îi consideră fiii Săi, și noi la rândul nostru ar trebui să-i considerăm frații noștri. Deci nu trebuie să evităm întâlnirea cu frații noștri, așa cum a făcut-o fratele cel mare din Parabola Fiului risipitor. N-a vrut să se-ntâlnesacă cu fratele său. Și nici cu Tatăl său în cele din urmă. Se vede că deși era un copil cuminte și ascultător, nu-L iubea pe Tatăl său, și nici pe fratele său. Așa și noi: de vreme ce evităm întâlnirea cu aproapele nostru în biserică la Sfânta Liturghie, înseamnă că de fapt noi nici pe Dumnezeu nu-L iubim, chiar dacă ni se pare că avem momentele noastre de intimitate cu El. Nu putem să-L iubim doar pe El, iar pe copiii Lui și pe frații noștri să-i urâm și să-i lepădăm de la inima noastră. Aceasta nu este o gândire creștinească, și nu este o stare de mântuire, ci este o stare a morții. Aceasta este de fapt moartea. Despărțirea noastră de Dumnezeu, despărțirea noastră de aproapele nostru. Iar viața, înseamnă comuniunea noastră. Și cu Dumnezeu, și cu aproapele nostru. Maica Domnului aceasta este: comuniune desăvârșită și cu Dumnezeu, comuniune desăvârșită și cu aproapele. La aceasta suntem și noi chemați.

    Să ne ajute Dumnezeu să alegem și noi mereu partea cea bună, așa cum a ales-o Maria, sora lui Lazăr, și cum a ales-o Preasfânta Fecioară Maria, adică să-L alegem pe Mântuitorul Iisus Hristos, și toată viața noastră Lui să I-o dăm, și a Lui să fie slava, împreună cu Tatăl, și cu Duhul Sfânt, acum, și pururea, și-n vecii vecilor, Amin. Iertați-mă.

 ***