Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

16 septembrie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacinstiţi părinţi, iubiţi credincioşi,

    Ce minunat ar fi dacă şi cu noi s-ar împlini aceste ultime cuvinte pe care le-am auzit în Sfânta Evanghelie, zice: Sunt unii dintre voi aici de faţă care nu vor gusta moartea până nu vor vedea  Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere. Cred că ar trebui să facem rugăciune din acest cuvânt şi să spunem mereu, Doamne, să nu mă laşi să mor până ce nu voi vedea Împărăţia Ta venind întru putere în inima mea.

    Este un mare dar de la Dumnezeu ca înainte de moartea, de despărţirea sufletului de trup să putem gusta Împărăţia lui Dumnezeu, adică să simţim prezenţa lui Dumnezeu, prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos în mintea şi în inima noastră, şi-atunci despărţirea sufletului de trup este una foarte paşnică, foarte lină, este cu adevărat adormire, cum spunem noi despre cei ce pleacă din lumea aceasta, că a adormit în Domnul, a adormit în nădejdea Învierii şi-a vieţii celei veşnice, pentru că un asemenea om ştie că moartea nu înseamnă pierzanie, nu înseamnă trecere în nefiinţă, pentru că el Îl simte pe Hristos în inima lui chiar şi-n ceasul morţii. Și-atunci, el pleacă din lumea aceasta cu pace, cu linişte. Chiar dacă are parte de moarte martirică, el tot liniştit rămâne; amintiţi-vă de Sfântul Ștefan, Întâiul Martir al Bisericii; era înconjurat de o mulţime furioasă de oameni care vroiau să-l ucidă cu pietre şi chiar făceau aceasta. Dar el era senin, faţa lui strălucea ca soarele. Şi vedea cerurile deschise. Și pe Mântuitorul Iisus Hristos stând de-a dreapta puterii şi primindu-i sufletul. Deci iată, chiar dacă ai parte de moarte martirică, atunci când Îl ai pe Hristos în inima ta, când Îl iubeşti pe Mântuitorul Iisus Hristos din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea, atunci sfârşitul este unul foarte paşnic, foarte lin. Și să ne rugăm pentru aceasta, iubiţii mei. Să nu ne fie frică de moarte, să nu ocolim gândul la moarte. Ci să pregătim moartea, din timp. În fiecare zi pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, să ne gândim şi la moarte, la sfârşitul nostru, şi să ne rugăm pentru aceasta, chiar cu aceste cuvinte: Doamne, să nu mă laşi să mor, să nu mă laşi să plec din lumea aceasta până când nu voi vedea, până când nu voi simţi Împărăţia Ta în inima mea.

    Desigur, am auzit în Sfânta Evanghelie şi cuvinte foarte grele, cuvinte care ar putea să ne înfricoşeze, să ne sperie. Bunăoară, cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde. Cum anume, să vrei să-ţi mântuieşti sufletul şi totuşi să-l pierzi? Ca să-nţelegem acest cuvânt trebuie să ne amintim de bogatul căruia i-a rodit ţarina. A primit de la Dumnezeu roade bogate, a avut foarte multe avuţii, cu care nu mai ştia ce să facă, şi şi-a zis, voi mări hambarele mele, le voi face mai mari, şi acolo voi pune toate avuţiile mele, toate roadele pe care le-am dobândit acum, şi-apoi îi voi zice sufletului meu: bea, mănâncă şi te veseleşte, că ai de toate pentru mulţi ani. Ei, vedeţi, aceasta este logica omului lumesc, a omului pământesc, care încearcă să-şi mântuiască sufletul, adică să-şi prelungească viaţa, cu mâncare şi băutură. Omul lumesc crede că aşa poate să trăiască mai mult şi mai bine, dacă mănâncă mult, dacă bea mult, dacă se distrează, dacă se odihneşte… Dar aceasta este o mare amăgire. Pentru că i s-a spus bogatului: Nebunule, în această noapte se va cere de la tine sufletul tău, şi cele pe care le-ai strâns ale cui vor mai fi? Şi zice Mântuitorul la sfârşitul acelei parabole: Aşa se întâmplă cu cei care nu întru Dumnezeu se îmbogăţesc.

    Aşadar, există o tendinţă a noastră de a ne mântui sufletul în această logică lumească. Adică vrem să ne asigurăm viaţa aici pe pământ. Să trăim cât mai mult, cât mai bine, să scăpăm de boli şi să scăpăm de moarte. N-am mai vrea să murim. Dar acest lucru este cu neputinţă, aceasta este o nebunie, vedeţi, zice Mântuitorul, nebunule, în această noapte se va cere de la tine sufletul tău. Adică este cu neputinţă a ocoli acest moment înfricoşător al despărţirii sufletului de trup. Şi pentru cei care trăiesc în logica lumească, a acest moment este unul dătător de pierzanie veşnică. Pentru că cine nu L-a agonisit pe Dumnezeu în inima lui din lumea aceasta, în ceasul morţii el se duce în întunericul cel mai din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Deci iată el a încercat să-şi mântuiască sufletul în această lume, dar l-a pierdut pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru viaţa veşnică.

    Să fim cu luare-aminte, pentru că aproape pe toţi ne-a cuprins această logică lumească, aproape toţi simţim nevoia să ne prelungim viaţa aici pe pământ, şi mai puţin suntem preocupaţi de mântuire, de viaţa veşnică, de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci să reţinem: cine va voi să-şi mântuiască sufletul în această logică lumească îl va pierde. Dar mai departe zice Mântuitorul: cel ce-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va afla. Ce-nseamnă să-ţi pierzi sufletul pentru Hristos şi pentru Evanghelie? Iată, ceea ce au făcut Sfinţii Apostoli. Ceea ce a făcut Sfântul Ştefan. Ceea ce au făcut toţi Sfinţii Mucenici şi toţi Sfinţii de-a lungul istoriei Bisericii. Adică şi-au cheltuit viaţa aceasta lumească pentru dragostea lui Dumnezeu. Au renunţat la toate plăcerile vieţii pentru a-L sluji pe Dumnezeu, pentru a sluji semenilor. Dar în acest fel ei s-au îmbogăţit întru Dumnezeu încă din lumea aceasta.

    Vedeţi, oamenii cu viaţă sfântă strălucesc încă din această lume. Chipul lor este luminous, este paşnic; sunt prezenţe dătătoare de pace, dătătoare de mângâiere, dătătoare de lumină. Pentru că de fapt Hristos, care sălăşluieşte înlăuntrul lor, străluceşte şi pe faţa lor, pe chipul lor. Deci iată, cel care renunţă la toate cele lumeşti pentru dragostea lui Hristos se îmbogăţeşte întru Dumnezeu încă din lumea aceasta şi îşi dobândeşte sufletul şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru viaţa şi pentru fericirea veşnică. Şi noi trebuie să deprindem acest lucru. Noi, dacă ne recunoaştem a fi creştini, dacă ne numim creştini, dacă ne mândrim cu Crucea lui Hristos, adică în ce fel ne mândrim cu Crucea lui Hristos, pentru că noi ne facem semnul Sfintei Cruci, purtăm Sfânta Cruce la pieptul nostru, o sărutăm cu evlavie în biserică şi oriunde o vedem, e un fel de mândrie creştinească, în a purta Sfânta Cruce şi în a ne face semnul Sfintei Cruci. Dar de foarte multe ori viaţa noastră nu este o viaţă de cruce. Este o contradicţie între noi şi Crucea lui Hristos. Noi ne facem semnul Sfintei Cruci, purtăm Sfânta Cruce, o sărutăm cu evlavie, dar viaţa noastră este o viaţă lumească. Şi atunci, trebuie să reparăm cumva acest lucru. Dacă ne recunoaştem a fi creştini, dacă ne pecetluim cu Crucea lui Hristos, atunci şi viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de cruce, o viaţă de jertfă, atât în relaţie cu Dumnezeu cât şi în relaţie cu semenii noştri.

    Am auzit şi acest cuvânt în Sfânta Evanghelie: cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, şi Eu Mă voi ruşina de el în Ziua cea de Apoi. Noi, pe de o parte, venim la biserică şi cinstim Sfânta Cruce, dar când suntem afară, când suntem în lume, ne ruşinăm de Crucea lui Hristos şi de credinţa noastră. Ne este ruşine să ne facem semnul Sfintei Cruci atunci când trecem pe lângă o biserică sau pe lângă o troiţă, ne este ruşine să spunem colegilor noştri că suntem creştini ortodocşi, mai grav, este ruşine să nu păcătuim. Ne este ruşine să nu minţim, ne este ruşine să nu înşelăm, ne este ruşine să nu facem păcat, pentru că în felul acesta colegii noştri ne dispreţuiesc. Şi atunci preferăm lauda şi aprecierea oamenilor lumeşti, şi ne lepădăm de Crucea lui Hristos şi de credinţa noastră. Deci vedeţi ce contradicţie, pe de o parte noi cinstim Crucea şi-L mărturisim pe Hristos în biserică, dar în afară noi ne ruşinăm de Hristos şi de Crucea Lui. Şi trăim ca oameni lumeşti, preferăm lauda şi cinstea oamenilor, aşa cum iudeii de odinioară au preferat Împărăţia Cezarului şi L-au lepădat pe Hristos, pe Hristos L-au condamnat la moarte. Aşa facem şi noi. Ori de câte ori ne ruşinăm de Crucea lui Hristos şi de credinţa în El. Dar vedeţi, că în Ziua cea de Apoi şi Hristos se va ruşina de noi.

    Unii chiar şi mai mult: se ruşinează chiar şi a veni la biserică, se leapădă chiar şi de acest minim, chiar şi de această slujire superficială a lui Dumnezeu. Poate că într-un fel este mai bine. Că nu trăiesc această duplicitate, această făţărnicie. Ei sunt oameni lumeşti. Şi cine ştie, poate va veni o vreme când se vor trezi. Când vor intra într-un moment de criză, pentru că lumea, duhul lumii, nu aduce fericirea, nu aduce pacea. Şi vine un moment când te simţi ca şi fiul risipitor, alăturea cu porcii. Şi-atunci te trezeşti şi zici: în casa Tatălui meu, adică în casa lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, şi slugile trăiesc mai bine decât mine. Şi te-ntorci, cu pocăinţă şi cu umilinţă. Dar cei care trăiesc cu făţărnicie în casa lui Dumnezeu, adică pe de o parte sunt creştini şi pe de-o parte sunt oameni lumeşti, se amăgesc pe ei înşişi. Și nu-şi dau seama în ce rătăcire trăiesc. Şi foarte greu îşi revin din această rătăcire, din această înşelare. Pentru că au aparenţa unor oameni evlavioşi. Se mulţumesc cu faptul că merg la biserică, că-şi fac semnul Sfintei Cruci, că spun ”Doamne ajută”, dar spun “Doamne ajută” şi când se duc să fure, şi când se duc să înşele, “Doamne ajută”. O spun din obişnuinţă, nu înţeleg de fapt ce spun, şi ce fac, pentru că Îl înjosesc, Îl batjocoresc pe Mântuitorul Iisus Hristos. Batjocoresc Crucea şi dragostea Lui.

    Să ne ferească Dumnezeu de o osândă ca aceasta, iubiţii mei fraţi. Să ne izbăvim dintr-o asemenea înşelare. Să nu fim pe de o parte creştini sau în biserică creştini şi în afară oameni lumeşti. Dacă suntem creştini în biserică, să fim creştini şi acasă, şi la servici, şi oriunde ne-am afla. Pe chipul nostru să strălucească chipul lui Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos spunea despre Sine: cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Eu şi Tatăl Una suntem. Ar fi de dorit ca şi despre un creştin să se poată spune acelaşi lucru: cine a văzut un creştin L-a văzut pe Hristos. Un creştin şi Hristos una sunt. Cum l-am auzit pe Sfântul Pavel în Epistolă, zice: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Deci iată: Apostolul Pavel şi Hristos au devenit una. Și aşa orice creştin trebuie să devină una cu Hristos. Cine vede un creştin trebuie să-L vadă pe Hristos. Să-L slăvească pe Hristos. Zice Mântuitorul în Predica de pe munte: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

    Aşa să fie pentru fiecare dintre noi. Să lumineze lumina Domnului pe faţa noastră, pe chipul nostru, şi toţi cei care nu-L cunosc pe Hristos să se convertească şi să-L iubească şi să-L slăvească din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, şi-n veacul acesta, şi-n cel ce fie, Amin. Iertaţi-mă.

***