Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie: Duminica Vindecării Copilului Lunatic

26 martie 2017

În  Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Iată după un mic  popas pe care l-am făcut la umbra Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne continuăm călătoria noastră spre Sfintele Paşti sau, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, pe care-l pomenim astăzi, continuăm urcuşul nostru duhovnicesc spre Înviere, pentru că, dorinţa noastră aceasta este, să ajungem la învierea noastră lăuntrică, la învierea noastră duhovnicească, să dobândim, atât cât se poate în lumea aceasta, asemănarea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

    Praznicul Bunei Vestiri a fost de asemenea pentru noi o mare mângâiere, pentru sufletele noastre ostenite şi rănite din pricina păcatelor şi nu numai din pricina păcatelor, vedem din Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o, că omul pătimeşte şi din pricina demonilor. Dintr-nceput demonii sunt cei care l-au abătut pe om de la calea lui Dumnezeu, de la calea Mântuirii, şi iată, ei neîncetat fac această lucrare până la sfârşitul veacurilor şi o fac pentru că Dumnezeu  îngăduie acest lucru. Cunoaştem din învăţătura Bisericii, din învăţătura Sfinţilor Părinţi, că demonii nu pot să facă mai mult decât le îngăduie Bunul Dumnezeu şi bine-nţeles, atât cât le îngăduim şi noi.

    Şi poate că vă veţi pune întrebarea în ce fel le îngăduim noi demonilor să lucreze asupra noastră. Iată cum: am văzut cum acest tată necredincios a adus atâta suferinţă în viaţa lui, în viaţa copilului său. Se vede că din pricina necredinţei lui, din pricina păcatelor lui, copilul lui a devenit, a ajuns să fie stăpânit de un duh rău. Şi aici cred că ar trebui să stăruim puţin; să vedem, să  înţelegem un lucru esenţial pentru viaţa noastră duhovnicească: foarte mulltă lume păcătuieşte, considerând că păcatul nu afectează pe nimeni. De multe ori chiar la Taina Spovedaniei am auzit asemenea gen de mărturisire: Părinte, am păcătuit, dar n-a  suferit nimeni. Foarte mulţi soţi îşi înşeală soţiile cu acest gând: nu ştie nimeni, nu suferă nimeni, n-am despărţit familia nimănui; este o mare înşelare. Şi invers, şi soţiile îşi înşeală soţii cu aceleaşi gânduri şi îndreptăţiri.

    Păcatul afectează, întâi de toate ne afectează pe noi, dar îi afectează şi pe toţi cei care sunt în legătură cu noi. Chiar şi la nivel de gând păcatul poate să rănească şi să îl rănească pe aproapele nostru. Şi iată, cum păcatele părinţilor pot să-i afecteze pe copii, de aceea, este un lucru foarte mare ca atunci când ne pregătim să devenim o familie, când ne pregătim să devenim soţ şi soţie, trebuie  să fim conştienţi de marea responsabilitate care apasă pe umerii noștri. Pentru că iată din această legătură se nasc copii, dar care nu sunt doar moştenitorii noștri ci ei trebuie să fie şi moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

    Noi naştem copii pentru a-i dărui lui Dumnezeu, pentru a umple Raiul, de aceea vedeţi că noi la Botez îi oferim pe copiii noștri lui Dumnezeu, ei devin darul lui Dumnezeu, dar vedeţi ce fel de dar, că dacă ei moştenesc păcatele noastre nu va fi un dar curat, şi pentru ei va fi o mare povară şi o mare osteneală să se lupte cu moştenirea pe care o au de la părinţi. Nu este uşor, pentru un copil care se naşte din părinţi cu păcate, iată, să lupte şi să se izbăvească şi din tirania patimilor, dar şi din cea a demonilor, cere iată foarte multă osteneală şi iată, multă osteneală şi din partea părinţilor care au păcătuit şi care conştientizând că trebuie să se pocăiască, încep această lucrare, dar care nu este deloc  uşoară.

    Şi de asemenea, vedeţi, este un mare privilegiu, este o mare binecuvântare, să te naşti din părinţi cu viaţă sfântă. Maica Domnului a fost şi este preacurată şi neprihănită pentru că s-a născut din părinţi cu viaţă sfântă, drepţii Ioachim şi Ana; Sfântul Ioan Botezătorul a fost cel mai mare om născut din femeie dar cine au fost părinţii săi, drepţii Zaharia şi Elisabeta. Aşadar să fim cu multă luare-aminte. Când ne pregătim pentru Sfânta Taină a Căsătoriei şi când vrem să aducem pe lume copii, copiii ne moştenesc: ne moştenesc virtuţile dacă le avem, dar ne moştenesc şi păcatele. Aşadar nu este acelaşi lucru să primeşti Taina Cununiei într-o stare de curăţie, de asceză, sau în stare de desfrânare, cum cel mai des se întâmplă în zilele noastre; marea majoritate a tinerilor primesc  Taina Cununiei trăind mai întâi în desfrânare. Şi neconştientizând nici necesitatea pocăinţei. Îi constrângem să se spovedească înainte de căsătorie. Dar este doar o constrângere, ei nu simt acest lucru. Nu înţeleg nevoia de a se pocăi şi de a-şi plânge păcatele. Nu înţeleg că nu li se cuvine să mai stea în faţa lui Dumnezeu îmbrăcaţi în veşminte albe. Mireasa se îmbracă în alb ca simbol al fecioriei şi al neprihănirii, ori o miresă care este deja însărcinată, nu i se cuvine să se îmbrace în rochiţă albă şi să pună vălul pe cap; ar trebui să fie mai smerită, să trăiască acel moment într-o stare de umilinţă şi de pocăinţă, pentru că n-a fost în stare să fie mireasă în stare de feciorie şi de curăţie, ar trebui să plângă în acele momente, şi nu să ascundă şi să mascheze păcatul. Ar trebui să-l conştientizeze şi să-l asume.

    Aşadar să fim cu multă luare-aminte. Păcatele afectează. Îi afectează pe cei apropiaţi, îi afectează pe copiii noștri păcatele părinţilor. Şi va fi nevoie de multă osteneală şi de multă luptă. Sigur, soluţia nu este să acuzăm şi nici să învinovăţim; atunci când ne dăm seama că nu avem altă scăpare decât mila lui Dumnezeu, trebuie să alergăm la mila lui Dumnezeu, aşa cum a făcut iarăşi acest tată din Evanghelie, a alergat peste tot, a fost şi la ucenicii Domnului, şi în cele din urmă a ajuns la Iisus. Şi a căzut în genunchi şi s-a rugat cu lacrimi: de poţi, fă ceva, ajută-mă, că uite, am fost peste tot, am fost şi la ucenicii Tăi şi nimeni n-a fost în stare să mă ajute. Şi Domnul i-a zis, cu aceleaşi cuvinte: de poţi crede, aşa va fi, cum îţi doreşti. Şi el a strigat din adâncul sufletului: Cred Doamne, ajută necredinţei mele.

    O mărturisire foarte sinceră şi-n care cred că cei mai mulţi ne regăsim; adică şi credem, şi nu credem. Mai mult ne dorim să credem dar în realitate simţim că nu avem o credinţă puternică, dar Dumnezeu iată că înţelege şi se milostiveşte de sufletul nostru păcătos. Deci nu avem altă scăpare decât mila lui Dumnezeu; şi nu trebuie să învinovăţim pe nimeni. Atunci când conştientizăm păcatele noastre, suferinţele noastre, să alegăm cu încredere la mila lui Dumnezeu dar fără să învinovăţim pe nimeni. Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos nu a fost supărat pe demoni şi nu pe demoni i-a învinovăţit, El a fost supărat pe necredinţa poporului Său, pe necredinţa ucenicilor Săi, şi de aceea a zis: neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi? Şi apoi i-a lămurit pe ucenici când L-au întrebat de ce ei n-au putut să-l scoată: din pricina puţinătăţii credinţei voastre. Deci aceasta a fost supărarea Mântuitorului, şi aceasta ar trebui să fie şi supărarea noastră: nu demonii sunt de vină şi nu ceilalţi sunt de vină pentru suferinţele şi pentru păcatele noastre, ci necredinţa noastră.

    Şi chiar dacă noi moştenim de la părinţi  sau de la altcineva suferinţe şi patimi, soluţia nu este să învinovăţim, ci soluţia este să asumăm şi să ne pocăim cu foarte multă smerenie. Multă lume aleargă la biserică, la preoţi, la mănăstiri, aleargă şi cer rugăciuni, rugăciuni de dezlegare, în mod deosebit cer dezlegări de farmece, de blesteme, toată lumea este obsedată de vrăji şi de blesteme, toată lumea se teme că cel de lângă el este vrăjitor, că i-a făcut ceva rău, chiar între cei credincioşi, între cei care merg zilnic la biserică şi chiar se-mpărtăşesc zilnic au această teamă şi această nelinişte că între ei sau aproape de ei sunt oameni care le fac rău, care se ating de ei cu gând  rău, care le fac rău. Nu acesta trebuie să fie gândul nostru şi preocuparea noastră de căpetenie, că cineva ne face rău. Nimeni nu ne poate face mai mult rău decât iată ne putem face noi prin necredinţa noastră, prin  faptul că nu avem încredere în Mântuitorul Iisus Hristos, şi nu I-am dăruit Lui toată viaţa şi nădejdea noastră.

    Aşadar să alergăm la Sfânta Biserică, să alegăm la mănăstiri, la preoţi, la duhovnici, dar nu cu această conştiinţă, că cineva ne-a făcut rău, că cineva ne-a blestemat, că cineva ne-a vrăjit, ci cu sentimentul că noi am greşit, că noi suntem iată, neam necredincios şi îndărătnic, sau cum zice în altă parte Mântuitorul: neam viclean şi desfrânat. Şi să cerem din toată inima mila lui Dumnezeu, şi pentru noi, şi pentru ceilalţi.

    Un mare vicleşug al vrăjmaşului este acela de a-şi face nesimţită prezenţa. Felul în care a acționat în acest copil de care ne-a pomenit Sfânta Evanghelie a fost unul bădăran am zice, unul grosolan, dar el are şi acţiuni mai subtile, şi una dintre acestea este aceea de a se face nebăgat în seamă, necunoscut, de a ne da senzaţia că el nu există. Şi ar trebui şi noi să avem această strategie, ar trebui chiar să ne prefacem şi noi că nu-l băgăm în seamă, să ni se pară că nici măcar nu există, deşi suntem conştienţi şi convinşi că există dar gândul nostru nu ar trebui să fie procupat de el, ci gândul nostru ar trebui să fie mereu îndreptat către Mântuitorul Iisus Hristos, cum zice undeva Sfântul  Apostol Pavel: cu ochii ţintă la Hristos, să lepădăm păcatul care ne împresoară atât de lesne; nu cu ochii ţintă la diavol, nu cu ochii ţintă la aproapele care ne-ar fi putut face rău, ci cu ochii ţintă la Hristos, El este chemarea noastră, El este ţinta existenţei noastre, în afara Lui viaţa noastră nu are nici un rost.

    El este raţiunea de a fi a întregii existenţe şi a omului. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune cu convingere că toate s-au făcut prin El şi pentru El. Aşadar noi trebuie să postim şi să ne rugăm nu neapărat pentru a scăpa de diavol, ci pentru a ne uni cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, postul şi rugăciunea trebuie să devină de fapt un mod de viaţă, trebuie să fie însăşi viaţa noastră de fiecare zi, nu doar în anumite perioade rânduite, ci până la ultima răsuflare noi trebuie să postim şi să ne rugăm, chiar şi atunci când este praznic, chiar şi atunci când mâncăm de dulce noi trebuie de fapt să ținem post, adică trebuie să mâncăm cu măsură, trebuie să mâncăm cu mulţumire, toate sunt darul lui Dumnezeu, toate trebuie să ne unească cu Dumnezeu, nu să ne despartă de Dumnezeu. Este un lucru înfricoşător că marile praznice care ar trebui să fie prilej de comuniune profundă cu Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că iată, ne-am pregătit patruzeci de zile, tocmai marile praznice devin prilej de despărţire de Hristos, devin prilej de desfătare şi de destrăbălare, în centrul atenţiei nu mai este Mântuitorul Iisus Hristos ci mâncarea şi băutura şi desfătarea noastră trupească. Ne-am ostenit patruzeci de zile şi risipim tocmai în zi de Paşti ceea ce cu multă osteneală am agonisit în timpul postului, deci iată o schizofrenie duhovnicească.

    Să ne vindecăm, să  fim conştienţi de această boală. Noi toată viaţa trebuie să I-o dăruim lui Hristos. Cum auzim la Sfintele Slujbe: pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Maica Domnului aceasta a fost. O viaţa de post, o viaţa de rugăciune neîncetată şi de aceea a fost în stare să-L întrupeze pe Fiul lui Dumnezeu. Dar şi chemarea noastră este aceeaşi. Fiecare creştin este chemat să devină un templu viu al lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să-L întrupăm pe Mântuitorul Iisus Hristos, de aceea ne împărtăşim la fiecare Sfântă Liturghie. Pentru ca Hristos să se sălăşluiască în noi aşa cum s-a sălăşluit în Maica Domnului. Dar El va rămâne în noi şi va rodi în noi în măsura în care vom avea cu adevărat o viaţă de post şi de rugăciune, aşa cum a avut-o Maica Domnului.

    Să ne dea Dumnezeu această înţelepciune, această râvnă şi această putere, pentru ca să ne putem petrece timpul care ne-a mai rămas de trăit în această lume cu post și cu rugăciune, şi să-L dobândim pe Mântuitorul Iisus Hristos, să ne asemănăm tot mai profund cu El încă din veacul acesta şi apoi desăvârşirea să o continuăm în veşnicie, în Împărăţia lui Dumnezeu, a Căruia să fie slava în vecii vecilor. Amin. Iertaţi-mă.

***