Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie: Duminica vindecării celor zece leproşi

14 ianuarie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Minunea vindecării celor zece leproşi este mare în ochii noştri, cum dealtfel sunt toate minunile săvârşite de Domnul. Dar la El însă acesta este firescul. El fiind  Ziditorul a toate, Ziditorul nostru, al oamenilor, El ştie şi poate să repare tot ceea ce s-a stricat. Doar că pentru noi oamenii are nevoie şi de acordul nostru. Restaurarea omului nu se poate face fără acordul omului, fără credinţa lui, fără încrederea lui în puterea lui Dumnezeu de a vindeca, de a tămădui, de a restaura.

    Ascultând cu multă luare-aminte cuvântul Evangheliei ce s-a citit, aş dori să remarcăm câteva lucruri esenţiale pentru viaţa nostră duhovniceasă, pentru mântuirea noastră. Întâi de toate, puterea mântuitoare a credinţei. Este mare lucru să credem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Carele a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dar, este şi mai mare lucru să avem încredere în cuvântul Lui, să nu-l punem la îndoială.

    Cei zece leproşi nu ştiau foarte multe despre Mântuitorul Hristos. Au auzit despre El cu siguranţă, de minunile pe care le săvârşea, şi atunci când a venit în preajma lor, I-au strigat cu toţii: Iisuse Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi. Adică şi-au dorit, de bună seamă, vindecarea, izbăvirea. Lepra era o boală cumplită, care îi scotea pe oameni din viaţa obişnuită, din familie, din societate. Și pe lângă suferinţa bolii, era şi suferinţa singurătăţii, a izolării. Şi din această durere, din această suferinţă, a venit strigătul lor: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi. Şi Domnul le-a dat un răspuns neaşteptat: duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Un răspuns care i-ar fi putut nedumeri; chiar scandaliza. Dar ei au ascultat, şi s-au pornit la drum, să se arate preoţilor. Şi pe cale au constatat că s-au vindecat, toţi zece. Au avut încredere în cuvântul lui Hristos, nu l-au pus la îndoială.

    Noi ascultăm adeseori, cu bucurie, cuvântul lui Hristos, ori de câte ori îl auzim la Sfânta Liturghie şi în alte împrejurări. Dar nu întotdeauna avem încredere în cuvântul Lui, poate nu avem curajul să-l punem în aplicare. Aşa cum s-a întâmplat şi cu tânărul bogat. El I-a cerut Mântuitorului cuvânt, şi i s-a dat cuvânt, dar când l-a auzit, s-a temut, n-a fost în stare să-l pună-n practică, şi a plecat întristat. Cred că aşa ni se întâmplă şi nouă, de cele mai multe ori. Nu avem curajul să punem în practică cuvântul lui Hristos; şi de aceea rămânem în suferinţele noastre, în păcatele noastre. Deşi mergem an de an, zi de zi, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare la Sfânta Liturghie, ascultăm tot ceea ce se spune, dar nu simţim că acest cuvânt, sau ceea ce primim la Sfânta Biserică şi rodeşte în viaţa noastră, în sufletele noastre. Şi cred că acesta este motivul, că nu avem încredere în cuvântul lui Hristos şi nu avem curaj, îl punem la îndoială. Suntem dispuşi să ascultăm de oricine, este mult mai lesne să ascultăm cuvântul lui Buda sau cuvântul lui Mahomed sau al unui oarecare psiholog sau bioenergetician, sau chiar vrăjitor, sau cititor în stele, avem foarte mare încredere şi predispoziţie să primim ceea ce ne spun ei, dar când este vorba de cuvântul lui Hristos, acolo suntem foarte reţinuţi. Sau încercăm să-l adaptăm la limitele noastre, la slăbiciunile noastre.

    Însă nu aceasta este calea. Iată, noi trebuie să ascultăm tot ceea ce ne spune El, să facem tot ceea ce ne spune El. Tot ceea ce ne spune El este spre binele nostru, spre mântuirea noastră. Spre curăţirea noastră de lepra păcatului şi spre mântuirea noastră veşnică. Dacă nu ascultăm cuvântul lui Hristos şi nu păzim cuvântul Lui, cu siguranţă vom muri în păcatele noastre. Aşadar, să ne dea Dumnezeu mai multă încredere în cuvântul lui Hristos, şi să ne dea putere să-l împlinim.

    Credinţa în Hristos nu exclude credinţa în Biserică şi în preot. Domnul i-a trimis pe cei zece leproşi să se arate preoţilor. În vremea aceea preoţii erau cei care puteau să constate vindecarea unui lepros. Să certifice că într-adevăr el este vindecat şi se poate întoarce la familia lui, la viaţa lui obişnuită; erau foarte rare aceste cazuri, şi de cele mai multe ori erau minuni ale lui Dumnezeu, intervenţii ale lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Domnul le-a spus celor zece leproşi: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor.

    Dar cuvântul acesta este valabil şi pentru noi. Şi nouă ne spune Domnul: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Preoţia Vechiului Testament a fost un aşezământ dumnezeiesc, a fost rânduită de Dumnezeu. Şi de asemenea, şi preoţia Noului Testament este tot un aşezământ dumnezeiesc, nu este născocire omenească, nu este invenţie omenească, aşa cum cred foarte mulţi. Domnul este Cel Care i-a ales şi i-a pregătit pe Sfinţii Apostoli. Și le spune: Nu voi M-aţi ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi, precum M-a trimis pe Mine Tatăl, iată vă trimit şi Eu pe voi. Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine şi pe Cel Ce M-a trimis pe Mine, iar cine se leapădă de voi se leapădă şi de Mine, şi de Cel Ce M-a trimis pe Mine. Aşadar este o mare înşelare să spunem: eu cred în Hristos, dar nu cred în Biserică şi în preoţi.

    Din nefericire sunt foarte mulţi care fac asemenea afirmaţie. Sunt foarte mulţi care preferă să aibă relaţia lor individuală cu Dumnezeu, şi resping Biserica şi pe preoţi. Doar că credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, credinţa cea dreaptă în Mântuitorul Iisus Hristos nu poate fi cunoscută decât prin Biserică şi prin preoţi. Fără Biserică şi fără preot noi nu-L putem cunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos, nu-L putem avea ca Domn şi Mântuitor. Preotul este cel care poate să constate, şi la noi, tămăduirea noastră duhovnicească, curăţirea noastră de lepra păcatului. În Taina Sfintei Spovedanii preotul este cel care ne spune în ce stare ne aflăm. El ne spune dacă suntem vrednici să ne apropiem de Sfintele Taine, de Trupul şi Sângele lui Hristos, sau ne spune: este bine să mai aştepţi, este bine să trăieşti în pocăinţă şi umilinţă o vreme şi după aceea să te poţi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

    Preotul este cel care săvârşeşte toate Tainele. El este cel care ne botează, cel care ne sfinţeşte cu Sfântul şi Marele Mir, cel care ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Fără preot aşadar este cu neputinţă a-L avea pe Hristos în viaţa noastră, în mintea şi în inima noastră. Să ne ferim aşadar de această amăgire, de această înşelare, că am putea să-L avem pe Hristos fără Biserică şi fără preot.

    Şi ce-aş dori să mai punem la suflet în această Sfântă Duminică, la această Sfântă Liturghie, este nevoia de a fi recunoscători, de a fi mulţumitori. Pentru tot ceea ce face Domnul pentru noi, noi trebuie să mulţumim. M-a impresionat foarte mult cuvântul care s-a citit mai devreme, în Apostol, cum zicea Sfântul Apostol Pavel că mulţumeşte cu bucurie pentru că Domnul ne-a izbăvit din păcat şi din moarte, că ne-a izbăvit din întuneric şi ne-a adus la lumină; iată ce simţământ avea Apostolul, mulţumea cu bucurie pentru acest mare dar al mântuirii. Aşadar mulţumirea nu este o pretenţie a lui Dumnezeu pentru noi oamenii, ci mulţumirea este un firesc al iubirii. Mulţumirea aş  zice că este un semn, o caracterisică de bază a celor care sunt cu adevărat mântuiţi. Toţi cei zece leproşi s-au tămăduit; unul singur, însă, s-a mântuit: cel care s-a întors să dea slavă lui Dumnezeu, pentru darul mare pe care l-a primit. Şi de aceea Domnul i-a spus la urmă: Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.

    Aşadar, este foarte important să recunoaştem întotdeauna darul lui Dumnezeu şi să mulţumim pentru el, din toată inima. Întâi de toate marele dar al mântuirii. Dar toate celelalte, toate binefacerile arătate şi nearătate cu care Domnul ne binecuvintează în fiecare zi, în fiecare clipă, sunt motive de a mulţumi. Pentru simplul fapt că respirăm aerul, că avem apă, că facem un duş, că facem baie, este un motiv de sinceră şi adâncă mulţumire. Apa, aerul, sunt darul lui Dumnezeu, nu sunt meritul nostru. Și ar trebui să mulţumim din toată inima.

    Şi bine-nţeles, nu doar Lui trebuie să-I mulţumim, ci tuturor celor care ne sunt apropiaţi, tuturor celor care ne fac bine, dar poate că şi celor care ne fac rău. Fericit este sufletul care poate să-i mulţumească din toată inima lui Dumnezeu şi pentru cele rele, la fel ca şi pentru cele bune. Pentru că şi cele rele sunt o îngăduinţă a lui Dumnezeu, şi până la urmă sunt spre binele nostru, spre mântuirea noastră. În suferinţă şi în încercare se dovedeşte cu adevărat credincioşia noastră, smerenia noastră, ataşamentul nostru faţă de Hristos şi faţă de cuvântul Lui.

    Dacă nu mulţumim, chiar dacă la un moment dat ne bucurăm de darurile Lui, aşa cum s-au bucurat leproşii, într-o zi s-ar putea să pierdem ceea ce-am primit. Şi va fi destul de greu să redobândim. Va fi nevoie de multă umilinţă şi de multă pocăinţă. Dar dacă ne deprindem să mulţumim şi să recunoaştem darul lui Dumnezeu, atunci avem toate şansele să rămânem cu acest dar, cu aceste daruri pe care Domnul ni le face fiecăruia dintre noi.

    Aşadar, acestea trei aş vrea să le reţinem şi să le punem la suflet în această Sfântă Duminică: să avem credinţă puternică în Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar mai ales să avem încredere în cuvântul Lui şi să-L punem în practică, tot ceea ce ne spune Domnul este spre binele nostru şi spre mântuirea noastră veşnică, să nu excludem Biserica şi pe preoţi, Domnul ne trimite şi ne pune mereu în legătură cu preoţii, cu slujitorii Săi, şi fără de ei este cu neputinţă a-L avea pe Mântuitorul Iisus Hristos, a ne împărtăşi de harul Lui mântuitor. Şi, să deprindem mulţumirea. Recunoştinţa. Neîncetat să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile arătate şi nearătate, pe care cu îmbelşugare le revarsă peste sufletele noastre, Amin. Iertaţi-mă.

***