Părintele Teofil Roman

Cuvânt la Sfânta Liturghie: Duminica lui  Zaheu Vameşul

22 ianuarie 2017

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, iubiţi credincioşi,

    Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o cred că este un răspuns foarte bun, un răspuns foarte potrivit, lămurit la o întebare care frământă pe foarte multă lume, pe foarte mulţi oameni, anume de ce îi rabdă Dumnezeu pe cei păcătoşi? De ce nu-i pedepseşte, de ce nu-i leapădă de la faţa Sa? De ce nu-i omoară? De multe ori auzim asemenea cuvinte: de ce mai trăieşte cutare, cum îl rabdă Dumnezeu pe faţa pământului?

    Iată de ce-l rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, pentru că El poate să vadă în el altceva, poate să vadă în cel păcătos partea cea bună pe care noi din nefericire nu reuşim întotdeauna să o vedem. Poate să vadă chipul Său, poate să vadă lupta, poate să vadă frământarea, dorinţa de îndreptare. Şi pe toate acestea Dumnezeu le preţuieşte şi le aşteaptă, îl aşteaptă până la ultima răsuflare, dar noi nu avem această răbdare şi această înţelegere.

    Mulţimea a văzut în Zaheu doar un mare păcătos, un om lacom de avere, probabil aservit stăpînirii romane, un om de care se fereau; şi s-au smintit că Hristos a intrat în casa lui. L-au judecat pe Mântuitorul, aşa cum au făcut-o şi în alte împrejurări: cum de stă să mănânce cu vameşii şi cu desfrânatele? Dar Mântuitorul, aţi văzut, nu S-a smintit, pentru că El a văzut mai mult în Zaheu, a văzut în El pe un fiu al lui Avraam, a văzut dorul inimii lui, dorinţa de a-L vedea, dorinţa de a-L cunoaşte şi de aceea i-a oferit acest prilej, i-a ieşit în întâmpinare, şi l-a chemat pe nume, Zaheu, coboară-te degrabă, căci astăzi vreau să rămân în casa ta. Cu siguranţă că Zaheu a fost foarte surprins, şi mulţimea de asemenea, dar zice că s-a coborât şi L-a primit cu bucurie.

    Şi ce s-a întâmplat, am văzut, am auzit. Zaheu a simţit nevoia să-şi schimbe viaţa. Dragostea lui Hristos i-a redat adevăratul lui chip, adevărata lui înfăţişare. Înţelegem că doar dragostea îl vindecă pe om, doar dragostea îl mântuieşte pe om. Legea poate să supună, legea îl învinge pe om dar nu-l convinge pe dinlăuntru. Hristos, cu dragostea Lui şi cu înţelegerea Lui l-a convins pe Zaheu, şi Zaheu a simţit el această nevoie, să-şi schimbe viaţa; zice, jumătate din averea mea o dau săracilor; dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit. Şi bine-nţeles că Domnul S-a bucurat de el şi-a zis: Iată, astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.

    Acest chip al lui Hristos ar trebui să fie de fapt şi chipul nostru, al fiecăruia. Această dragoste înţelegătoare şi binevoitoare ar trebui să fie trăsătura de bază a fiecărui creştin dreptslăvitor. Este un mare păcat aşadar să-l judecăm şi să-l dispreţuim pe cel păcătos. Oricine ar fi el şi oricît de mari şi de grele păcate ar avea, nu este propriu unui om credincios, unui om care poartă chipul lui Hristos, să judece şi să dispreţuiască. Nu este mântuitor. Nu-i va folosi celui pe care îl judecăm şi-l dispreţuim, nu se va schimba, dimpotrivă; se va înrăi şi mai mult. Dacă cineva păcătuieşte o face pentru că, iată, nu-L cunoaşte pe Hristos, nu a cunoscut dragostea Lui. Şi atunci ce putem noi să facem, ce trebuie să facem este să ne rugăm stăruitor, să ne rugăm fierbinte ca acel om care păcătuieşte să-L cunoască pe Hristos, să cunoască dragostea Lui şi bine-nţeles să ne rugăm şi pentru noi, pentru că de vreme ce judecăm şi dispreţuim înseamnă că nici noi încă n-am cunoscut dragostea lui Hristos, pentru că dacă L-am fi cunoscut n-am simţi nevoia să judecăm şi să dispreţuim pe nimeni; am fi dispuşi să răbdăm pe nedrept, să răbdăm orice, şi de la oricine. Pentru că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, dragostea niciodată nu cade. Noi trebuie să fim pentru cei apropiaţi, pentru neamul nostru, pentru întregul popor al lui Dumnezeu, pentru întreaga lume, trebuie să fim o binecuvântare şi nu un blestem.

    Aţi văzut ce putere are binecuvântarea lui Avraam, acest mare bărbat, acest credincios a devenit o binecuvântare pentru tot neamul omenesc, pentru credinţa lui şi pentru dragostea lui fierbinte faţă de Dumnezeu. Nu l-a cruţat nici măcar pe unicul său fiu, şi pentru această dragoste smerită şi jertfelnică el a devenit o binecuvântare pentru întreaga lume. Aşa şi noi suntem chemaţi să devenim o binecuvântare pentru toţi şi pentru toate, prin rugăciunea noastră, prin dragostea noastră, prin credinţa noastră puternică. Aşa cum nădăjduim pentru noi că Domnul ne va milui şi ne va mântui, aşa trebuie să nădăjduim pentru fiecare om pe care ne este dat să-l cunoaştem şi să-l întâlnim în această lume, în această viaţă. Dacă Dumnezeu rabdă pe cineva îndelung este mai mult ca sigur că el are asupra lui întâi de toate binecuvântarea şi dragostea lui Hristos pentru că acum El este marea binecuvântare prin Care se mântuiesc toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile, dar este posibil ca şi în neamul lui să fi fost cineva, un om credincios, care s-a rugat mult, s-a rugat fierbinte, şi pentru acea rugăciune iată că Dumnezeu rabdă, Dumnezeu îngăduie, Dumnezeu aşteaptă. Se spune în Slujba Cununiei la un moment dat că rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor. Iată care este menirea noastră, iată care este chemarea noastră, să fim o binecuvântare şi nu un blestem pentru aproapele nostru, pentru neamul nostru.

    Nu trebuie să judecăm şi să dispreţuim pe nimeni, dar nu trebuie să ne judecăm şi să ne dispreţuim nici măcar pe noi. Noi trebuie să ne recunoaştem păcatele  şi să ne pocăim pentru ele, să ne osândim pe noi înşine, dar în acelaşi timp trebuie să vedem şi să recunoaştem în noi şi chipul lui Dumnezeu, noi toţi suntem chipul lui Dumnezeu, suntem făptura lui Dumnezeu, şi Dumnezeu ne preţuieşte pentru aceasta în mod deosebit. Mă gândesc că marile deznădejdi, sinuciderile care s-au înmulţit foarte mult în ultima vreme, se datorează tocmai acestui fapt, că nu ne recunoaştem şi nu ne preţuim ca şi chip al lui Dumnezeu. De aici se naşte adevărata pocăinţă. Dacă nu ne recunoaştem şi nu ne preţuim ca şi chip al lui Dumnezeu, nu avem suficientă motivaţie ca să ne pocăim, şi să ne schimbăm viaţa. De aceea foarte mulţi oameni zic: păi eu nu merit nimic, nu mai merit să trăiesc, Dumnezeu nu mă mai poate ierta, ba da, iată, Dumnezeu poate să ierte pentru că Dumnezeu te iubeşte; Dumnezeu te preţuieşte, El nu te osândeşte, şi nu te judecă, ci te rabdă şi te aşteaptă îndelung.

    Vedeţi, Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte în mod paradoxal deopotrivă de osândirea de sine, noi trebuie să ne urâm chiar însăşi viaţa noastră dar înţelegem că trebuie să urâm păcatul, dar în acelaşi timp trebuie să ne şi iubim pe noi înşine; zice că trebuie să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, iată ce înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi: să te recunoşti, să te descoperi ca şi chip al lui Dumnezeu, şi-atunci spunem ca şi acea cântare din Binecuvântările morţilor: chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deşi port rănile păcatelor. Deci oricât aş fi de păcătos, oricât de multe şi de grele ar fi păcatele mele, eu totuşi rămân chipul lui Dumnezeu şi pentru aceasta merită să rabd, merită să aştept, merită să mă pocăiesc o viaţă întreagă, şi iată să-L rog pe Dumnezeu în felul acesta: miluieşte zidirea Ta Stăpâne, adică eu sunt zidirea Ta, sunt lucrul mâinilor Tale, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al Raiului, şi zicând făcându-mă pe mine mă gândesc la tot omul, mă gândesc la întregul  Adam.

   Aţi auzit cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Timotei care s-a citit mai devreme, că Dumnezeu este Mântuitorul tuturor oamenilor, mare este cuvântul acesta, Mântuitorul tuturor oamenilor, dar mai ales al celor credincioşi. Sigur că Dumnezeu se bucură de cei credincioşi, dar iată că îi iubeşte şi îi aşteaptă şi pe cei păcătoşi, Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Să-I facem lui Dumnezeu această bucurie.

    Se apropie vremea pocăinţei, perioada Triodului, Postul cel Mare. Iată de unde începe adevărata pocăinţă, de la a ne recunoaşte că toţi suntem chipul lui Dumnezeu, toţi lucrul mâinilor Tale, cum spunem în Troparele de umilinţă, şi Numele Tău chemăm. Este de fapt un cuvânt din Cartea Proorocului Isaia. Toţi lucrul mâinilor Tale, şi Numele Tău Îl chemăm. De aici trebuie să-nceapă adevărata pocăinţă.

    Iată astăzi suntem la Sfânta Liturghie şi Mântuitorul va părtunde în casa sufletului nostru prin Sfânta Taină a Euharistiei. Să-L primim cu bucurie asemenea lui Zaheu, să-I deschidem larg  uşa, să-I arătăm Domnului dorinţa noastră de a ne îndrepta, de a pune început bun vieţii noastre celei păcătoase, şi atunci cu siguranţă că şi noi în chip tainic vom auzi acelaşi cuvânt pe care l-a auzit Zaheu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi tu eşti fiul Meu.

A Domnului nostru Iisus Hristos să fie slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin.

***