Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina

18 noiembrie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiulul şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte, iubiţi credincioşi,

    Parabola acestei duminici, Pilda Bogatului căruia i-a rodit ţarina, aduce oarecum aminte de o altă pildă, citită cu două duminici în urmă, cea a Bogatului nemilostiv. Posibil să fie vorba despre aceeaşi persoană. Adică acest bogat, căruia i-a rodit ţarina, cum am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, şi care nu mai ştia ce să facă cu bunătăţile sale, se gândea să-şi mărească hambarele, şi după aceea să trăiască cât mai bine, cât mai confortabil, este posibil să fie bogatul nemilostiv din cealaltă parabolă, care nu avea milă de Lazăr cel sărac ce stătea la poarta sa şi aştepta să se hrănească măcar cu fărâmituri ce cădeau de la masa sa. Dar vedeţi cum acest bogat la un moment dat aude cuvântul lui Dumnezeu care-l cheamă într-un mod înfricoşător: Nebunule, în această noapte se va cere de la tine sufletul tău, şi cele pe care le-ai strâns, ale cui vor mai fi? Şi în concluzia Evangheliei, a parabolei de astăzi, Mântuitorul ne spune nouă tuturor: Aşa se întâmplă cu cei care îşi adună comoară pentru sine şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţesc.

    Prin urmare, bogatul este, să zicem aşa, oferit ca o pildă negativă pentru noi nu pentru că era bogat, ci pentru că nu era înţelept. Pentru că nu a ştiut cum să se raporteze la bogăţia sa. Nu ni se spune că bogăţia lui ar fi fost o bogăţie nedreaptă. Mai mult ca sigur a fost un om cinstit, un om care a muncit foarte mult, şi în urma muncii sale, iată, s-a bucurat de roade bogate. Dar ce nu a ştiut, ce nu a înţeles acest om, a fost faptul că munca sa a fost binecuvântată de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi binecuvântat munca, el nu s-ar fi putut  bucura de roade bogate. El a arat şi a semănat, dar dacă Dumnezeu nu ar fi dat ploaia, el nu s-ar fi putut bucura de roade bogate. El a muncit şi s-a ostenit, dar dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat sănătate, el n-ar fi putut să muncească şi să ostenească. Așadar, toate bunătăţile pe care le avea, chiar dacă el s-a ostenit pentru ele, erau rodul binecuvântării lui Dumnezeu. Erau darul lui Dumnezeu. Şi el ar fi trebuit să recunoască acest dar, şi să mulţumească. Ar fi trebuit să zică, mai întâi, “Mulţumesc, Doamne, că mi-ai binecuvântat munca, că mi-ai binecuvântat osteneala”. Și apoi, nu era nevoie să-şi mărească hambarele. Ar fi trebuit să se mulţumească cu, tot cu cât îi era lui necesar, iar prisosul să-l ofere celor lipsiţi. Să facă milostenie. Vă amintiţi cei care aţi avut parte de slujba cununiei, cum se roagă preotul pentru miri. Se spune acolo într-o rugăciune: “Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca toată îndestularea având, să dea şi celor lipsiţi.” Iată de ce ne binecuvintează Dumnezeu cu belşug de roade, pe unii dintre noi. Pe alţii nu. Sunt foarte mulţi oameni care muncesc, dar nu se bucură de roadele muncii lor. Nu ştim de ce, dar putem întrezări o oarecare miză. Vedeţi, pe unii Dumnezeu îi binecuvintează, pe alţii nu. Ce ar trebui să facă cei care se bucură de roade, iată, ar trebui să facă milostenie, ar trebui să dea şi celor lipsiţi. Iar cei lipsiţi, ar trebui să fie smeriţi. Aşa cum a fost Lazăr, din cealaltă parabola, care, care nu cârtea. Stătea la poarta bogatului, dar nu se plângea, nu striga. Nu-şi plângea de milă. Răbda în tăcere. Și de aceea el a ajuns în sânul lui Avraam; nu pentru că era sărac. Ci pentru că era smerit, şi răbdător. Aşa, Dumnezeu lucrează în mod diferit, dar fiecare poate să dobândească o anumită virtute; iată, cel bogat poate să dobândească virtutea milosteniei, cel sărac virtutea răbdării, virtutea smereniei. Deci fiecare are posibilitatea să se îmbogăţească în cele din urmă întru Dumnezeu. Lucrul acesta este esenţial, să ne îmbogăţim întru Dumnezeu. Pentru că dacă rămânem doar la bogăţia aceasta pământească, ea este vremelnică. Nu ne putem duce cu ea dincolo de moarte. Dincolo de moarte nu ne putem duce decât cu bogăţia spirituală, bogăţia cea întru Dumnezeu, în măsura în care am dobândit-o. Prin milostenie, prin răbdare, sau smerenie.

    Prin acest bogat căruia i-a rodit ţarina, putem să vedem şi pe omul bogat din punct de vedere spiritual. Există şi o bogăţie spirituală cu care noi ne putem mândri. Pe care o adunăm doar pentru noi înşine, nu pentru Dumnezeu. Nu întru slava lui Dumnezeu. Este tipologia omului religios, care tot ceea ce face face pentru a se lăuda pe sine, pentru a se putea îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Cu făcea acel fariseu, dacă vă amintiţi din Parabola Vameşului şi a Fariseului. Cum stătea el în fruntea Templului şi se ruga, zicând: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, postesc, dau zeciuială, şi nu sunt ca acest vameş, pentru că văzuse acolo, undeva, după o coloană, un vameş ascuns, care nu îndrăznea să se apropie, ci doar îşi lovea pieptul cu smerenie şi zicea: Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului. Iată cum şi faptele bune, bogăţia spirituală, poate să fie o bogăţie păcătoasă. O bogăţie care nu ne uneşte cu Dumnezeu, ci mai degrabă ne desparte de Dumnezeu, pentru că tot ceea ce facem, facem din mândrie, din slavă deşartă, din dorinţa de a ne putea lăuda în faţa lui Dumnezeu, şi de a pretinde şi a aştepta laudele oamenilor. Această bogăţie nu ne este de nici un folos. Chiar dacă ţinem toate posturile, chiar dacă ne rugăm în fiecare zi, chiar dacă mergem la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare, dacă toate acestea le facem din mândrie, şi din slavă deşartă, nu au valoare mântuitoare. Fapta bună are valoare mântuitoare doar dacă este făcută din dragoste pentru Dumnezeu, dacă este făcută în Numele Domnului. Zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani un cuvânt care s-ar putea să ne fie greu să-l înţelegem: Mântuirea nu este din fapte, ci din credinţă, ca să nu se laude nimeni. Auziţi?  Mântuirea nu este din fapte, ci din credinţă, ca nimeni să nu se poată lăuda. Cum adică nu este din fapte, pentru că noi mereu suntem învăţaţi, şi  îndemnaţi să facem fapte bune. Da. Un om credincios face fapte bune, dar faptele lui bune sunt un rod al credinţei sale drepte în Mântuitorul Iisus Hristos. El face fapta bună pentru că s-a unit cu Hristos, pentru că Hristos lucrează în el, şi atunci el chiar dacă face fapte bune, el nu se slăveşte pe sine, ci dă slavă lui Dumnezeu Care lucrează în el şi prin el.

    Deci omul credincios nu se poate mândri, cu nimic, şi nu se poate lăuda cu nimic. Tot Sfântul Pavel zice. Ce ai să nu fi primit? Şi dacă ai primit, pentru ce te făleşti, pentru ce te mândreşti? Ce avem noi, al nostru? Nimic. Noi înşine nu ne aparţinem. Noi nu am venit în această lume pentru că noi am dorit să venim. Şi nici nu plecăm din această lume pentru că noi dorim să plecăm. Este bunăvoinţa lui Dumnezeu să fim în această lume. El ne-a adus dintru nefiinţă la fiinţă. El este Cel Care ne-a dat viaţă. Prin urmare, noi nu trebuie decât neîncetat să-I aducem slavă, şi mulţumire, pentru toate binefacerile arătate şi nearătate, ştiute şi neştiute, pe care le revarsă cu îmbelşugare peste sufletele noastre. Și noi facem aceasta la fiecare Sfântă Liturghie, dar ar trebui să devină starea neîncetată a inimii noastre. Noi neîncetat ar trebui să-I aducem slavă lui Dumnezeu. În fiecare zi ar trebui să spunem mereu: slavă lui Dumnezeu pentru toate. Lui Dumnezeu I se cuvinte toată slava, cinstea şi închinăciunea. Dacă cineva vă apreciază pentru ceva, dacă cineva vă mulţumeşte pentru ceva, nu păstraţi pentru voi nici mulţumirea, nici aprecierea, ci întoarceţi-le imediat lui Dumnezeu. În inima voastră imediat spuneţi: Doamne, eu Ţie-Ţi mulţumesc. Dacă a fost ceva bun în mine şi prin mine, este de la Tine, nu este meritul meu. Aşadar, primesc mulţumirea şi aprecierea, dar de deîndată eu I-o întorc lui Dumnezeu. Lui I se cuvine mulţumirea, Lui I se cuvine aprecierea, închinăciunea, slava noastră. Iar nouă ni se cuvine întotdeauna smerenia. Noi trebuie să ne vedem mereu nevrednicia, păcătoşenia, noi trebuie să ne punem mereu pe ultimul loc. Cum spunem în momentul împărtăşirii: ai venit, Doamne, să-i mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Credem în aceste cuvinte? Cel dintâi sunt eu. Păi dacă eu sunt întâiul dintre toţi păcătoşii, ce laude mai aştept, ce mulţumire mai pot aştepta? Nu pot decât să mă bucur de mila lui Dumnezeu că mă rabdă, că mă aşteaptă, că nu se scârbeşte de mine, şi că iată, mă învredniceşte să mă împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Lui, chiar dacă eu sunt nevrednic şi păcătos. Îmi iartă păcatele, îmi spală mizeria, şi mă hrăneşte cu adevărata Viaţă. Nu pot decât să-I fiu recunoscător, iar eu să fiu smerit. Să spun: Doamne, nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău, să mă numesc nici măcar slujitorul Tău, dar iată totuşi mă bucur de mila Ta, şi aşa până la ultima răsuflare, lui Dumnezeu trebuie să-I aducem mereu slavă şi mulţumire, iar pe noi trebuie să ne osândim, să reuşim să ne punem mereu pe ultimul loc. Şi în măsura în care noi ne smerim, iată Dumnezeu ne înalţă. Cu cât te smereşti mai mult, cu atât Dumnezeu te înalţă mai tare. Dar Dumnezeu te înalţă, nu tu te înalţi.

    Şi aceasta este adevărata bogăţie întru Dumnezeu. Să te smereşti pe tine. Şi să faci loc lui Dumnezeu în viaţa ta, în inima ta. Cum zicea Sfântul Ioan Botezătorul, când S-a apropiat Hristos de apele Iordanului, un cuvânt foarte frumos. Zicea Sfântul Ioan: acum El trebuie să crească, adică Hristos, iar eu, să mă micşorez. Aşa ar trebui să spună mereu orice creştin: Hristos trebuie să crească, Hristos trebuie să se slăvească în mine, iar eu trebuie să mă micşorez mereu. Deci iată, cu cât mă micşorez mai mult, cu cât mă smeresc mai mult, cu atât Hristos poate să crească în mine. Iar eu să devin asemenea Lui pe nesimţite, fără să-mi dau seama. Și aceasta este cu adevărat îmbogăţirea întru Dumnezeu, cu care ne ducem în veşnicie. Şi acolo ne vom putea bucura şi noi de slava lui Dumnezeu. Mântuitorul S-a rugat pentru aceasta: Mă rog, Părinte, ca acolo unde sunt Eu, să fie şi ucenicii Mei. Deci dacă noi trăim în smerenie şi ne îmbogăţim întru Hristos încă din această viaţă, atunci dincolo de moarte ne va învălui slava lui Dumnezeu şi ne vom bucura de El în veşnicie, Amin. Iertaţi-mă.

***