Preasfințitul Teofil

Cuvânt la Sfânta Liturghie – Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

21 octombrie 2018

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Preacucernice părinte consilier, preacucernice părinte M., onorate oficialităţi şi iubiţi credincioşi,

     Iată, este ziua Domnului, şi prin sfânta lui rânduială, astăzi ne-am adunat să slujim Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în Parohia Ortodoxă Română din V., care îşi serbează hramul astăzi, sunt pomeniţi Sfinţii Mărturisitori Ardeleni Visarion, Sofronie şi Oprea. Am fost tare bucuros să fiu împreună cu dumneavoastră, pe părintele paroh, pe părintele D.S. îl cunosc de când era încă tânăr seminarist, părintele M. este primul preot pe care eu, ca episcop, l-am hirotonit, am fost bucuros să vă văd pe dumneavoastră într-un număr atât de mare, credincioşi drept-slăvitori, şi români, şi spanioli, am văzut aici o surpriză foarte plăcută, un grup de credincioşi veniți de la Cluj, fii duhovniceşti, aşa că nu pot decât să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru această sfântă rânduială. Și cred că şi dumneavoastră aveţi acest sentiment de bucurie şi de mulţumire.

    Desigur, atunci când venim la Sfânta Liturghie, venim să ne hrănim duhovniceşte, să ne întărim cu toţii în credinţă. Mereu avem nevoie de întărire în credinţă. Pentru că din nefericire constatăm că suntem foarte nestatornici. Chiar dacă uneori avem momente în care ne simţim mai tari, şi mai râvnitori, dintr-o dată vedem cum slăbim, şi pălim, şi-atunci trebuie să venim mereu să ne hrănim şi să ne întărim. Acesta este motivul pentru care ne adunăm la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare: ca să slujim Sfânta Liturghie şi să primim cuvânt de folos, cuvânt de învăţătură, cuvânt de întărire, să ne rugăm împreună, să-I mulţumim lui Dumnezeu împreună pentru toate binefacerile arătate şi nearătate, şi mai ales, să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, pentru că El este viaţa noastră, El este Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, ca să se dea hrană lumii. Dacă nu ne împărtăţim cu Trupul şi Sângele Domnului, atunci, cu adevărat, nu avem viaţă întru noi.

    Cuvântul Evangheliei pe care l-am ascultat astăzi, cuvântul duminicii, ne-a povestit întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi un demonizat din ţinutul Gadarenilor. Adică un om stăpânit de duhuri rele a primit la un moment dat întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos. Hristos este Cel care S-a apropiat de El, şi cu siguranţă că nu în mod întâmplător. Dar când Hristos s-a apropiat de el, demonii care îl stăpâneau au început să urle: ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui PreaÎnalt, ai venit să ne chinuieşti mai înainte de vreme? Pentru că Hristos le poruncea să iasă din acel om. Și au acceptat să iasă din om cu o condiţie, iată, au pus condiţie Mântuitorului să-i lase să intre într-o turmă de porci, care se afla în apropiere. Și Mântuitorul a acceptat ca ei să intre în turma de porci, şi turma de porci deîndată s-a aruncat în mare, dar omul s-a eliberat, s-a liniştit. Cel care până la momentul acela nu putea să locuiască în casă, sau împreună cu oamenii, ci doar în locuri pustii, în cimitire, între morminte, acum era liniştit şi senin, şi mulţumea lui Dumnezeu.

    Toate cele petrecute i-au uimit pe locuitorii din ţinutul Gadarenilor, dar i-au şi speriat, foarte tare. S-au înfricoşat, şi s-au apropiat de Iisus cu rugămintea de a pleca din ţinuturile lor. L-au rugat insistent să plece din ţinuturile lor, şi Domnul bine-nţeles că nu S-a opus. El nu vrea să intre nicăieri cu forţa. Ci doar acolo unde este chemat, este primit, cu bucurie. În schimb, cel care a fost izbăvit de demoni, şi el a venit la Mântuitorul, dar cu rugămintea de a-i îngădui să rămână, în preajma Lui, cu dorinţa de a-L urma pe Hristos oriunde El s-ar afla. Domnul însă nu i-a primit, iată, rugăciunea. Pe el nu l-a ascultat, ci l-a trimis înapoi la casa sa, la neamul său, şi a zis: du-te, şi povesteşte cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Aşadar, Evanghelia acestei duminici şi pomenirea Sfinţilor Mărturisitori Ardeleni Visarion, Sofronie şi Oprea şi preoţii Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel pun înaintea ochilor noştri duhovniceşti mai multe tipuri de atitudine, de reacţie, la întâlnirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

    Mai întâi vedem reacţia demonizatului, care nu suporta prezenţa lui Hristos. A început să urle, să strige, ce ai cu noi, pentru că era vorba de mai mulţi demoni, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt? Aşadar vedem că demonii nu suportă prezenţa lui Hristos. Este foarte important să înţelegem acest lucru, şi mai mult, să acceptăm că diavolul este o realitate, nu este o închipuire a minţii omeneşti. Nu este o personificare a răului, ci iată, demonii sunt făpturi spirituale care pot să-i stăpânească pe oameni. În așa măsură încât omul să nu mai poată să-şi manifeste libertatea, şi voinţa. Şi izbăvire din această stare de demonizare nu putem afla, decât prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos. Doar El poate să poruncească demonilor cu putere, ca să iasă dintr-un om în care ei mai înainte s-au aflat; în care ei au intrat, probabil din pricina necredinţei, a păcatelor, Dumnezeu ştie de ce îngăduie asemenea situaţii dureroase. Dar important să reţinem cum demonii nu suportă prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Acesta este de fapt iadul. O stare în care vedem că îngerii au ajuns, de a nu-L putea suporta pe Dumnezeu şi o stare în care şi omul poate să ajungă, dacă merge, dacă trăieşte omul sub insuflarea demonilor. Dacă face voia demonilor şi nu face voia lui Dumnezeu, atunci şi omul poate să se împietrească, şi să ajungă să-L urască pe Dumnezeu şi să-L hulească pe Dumnezeu, la cum o fac demonii. Înfricoşător acest lucru, dar totuşi vedem că mai poate fi nădejde de mântuire, câtă vreme cineva se poate ruga pentru noi, câtă vreme mila Domnului se revarsă peste sufletele noastre.

    Apoi vedem reacţia locuitorilor din ţinutul Gadarenilor. S-au speriat. Oare de ce s-au speriat? Ar fi trebuit mai degrabă să se bucure că un concetăţean de-al lor, un confrate al lor s-a tămăduit, s-a izbăvit de această tiranie cumplită a demonilor. Dar n-au fost în stare să se bucure de izbăvirea fratelui lor, ci mai degrabă, cred, s-au tulburat şi s-au întristat de pierzania turmei de porci. Pentru ei a fost mai preţioasă turma de porci, decât mântuirea unui suflet, a unui om. Şi probabil s-au gândit că vor pierde şi alte bunuri dacă Hristos va rămâne în ţinuturile lor. Şi de aceea L-au rugat stăruitor să plece. Şi cred că şi în viaţa noastră putem identifica asemenea reacţii. Atunci când cineva se apropie de Dumnezeu, atunci când cineva primeşte cu îmbelşugare harul lui Dumnezeu, se înteţesc şi ispitele. Este posibil ca şi diavolul să ne ispitească mai mult, să pierdem anumite lucruri, să pierdem sănătatea, să pierdem oameni dragi. Și când vedem asemenea întâmplări, începem să ne mâhnim şi spunem, păi, înainte de a fi credincios îmi era mai bine, eram mai liniştit, eram mai împăcat, decât acum când sunt aproape de Dumnezeu, când fac voia lui Dumnezeu. Dar trebuie, iată, să fim cu dreaptă înţelegere, pentru că nu apropierea de Dumnezeu este pricina pagubelor, sau a ispitelor, ci faptul că apropierea de Dumnezeu stârneşte mânia demonilor, şi ei reacţionează cu violenţă, ei nu se pot bucura de mântuirea unui suflet.

    Mântuitorul Iisus Hristos spune că mântuirea unui om valorează mai mult decât întregul univers. Zice: ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Lumea întreagă dacă ar câştiga-o şi şi-ar pierde sufletul, de fapt n-am câştigat nimic. Aşadar mântuirea unui om, mântuirea unui suflet, este mai preţioasă decât pierzania unei turme de porci sau orice s-ar întâmpla să pierdem. Să nu ne descurajăm. Atunci când avem ispite fiind pe calea Domnului, mai mult să ne întârim în credinţă. Este un semn că într-adevăr suntem pe drumul cel bun. Dacă nu am avea ispite, dacă nu am avea încercări, atunci am putea să punem la îndoială starea în care ne aflăm. Ar fi posibil să ne aflăm mai degrabă într-un soi de înşelare. Dar de vreme ce avem ispite, înseamnă că suntem pe drumul cel bun. Îmi amintesc acum o situaţie din Pateric, un Părinte care în ziua în care nu a avut ispite s-a mâhnit, şi s-a căit înaintea lui Dumnezeu, crezând că Dumnezeu l-a părăsit. Aşadar, să nu ne tulburăm. Ci mai degrabă să ne întărim şi mai mult în credinţă, şi cu şi mai multă stăruinţă să ne apropiem de Domnul nostru Iisus Hristos şi să ne unim cu El prin toate mijloacele pe care le avem la îndemână.

    Vedem, apoi, atitudinea celui care a fost mântuit, a celui care a fost vindecat. A simţit nevoia să stea în preajma Mântuitorului, să-L urmeze oriunde va merge. Totuşi Domnul nu a acceptat această rugăminte. Ci i-a spus, du-te, în casa ta, du-te la neamul tău, şi povesteşte cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Vedem că uneori Domnul ne trimite, ca să facem misiune. Odată ce am cunoscut harul lui Dumnezeu, odată ce ne-am învrednicit de bucuria mântuirii, acest lucru trebuie să-l vestim şi altora. Pentru că sunt atât de mulţi oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu se bucură de dragostea Lui. Şi iată, este menirea noastră, este misiunea noastră să vestim binefacerile lui Dumnezeu. Este aceasta o mare responsabilitate care apasă pe umerii noştri, ai creştinilor. Noi L-am cunoscut pe Mântuitorul Iisus Hristos, noi toţi suntem botezaţi din fragedă copilărie. Ne-am bucurat şi ne bucurăm zilnic de binefacerile Lui, de dragostea Lui, dar toate acestea trebuie să le vestim şi altora, să le vestim şi celor care nu-L cunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos. Dar trebuie să facem aceasta nu cu triumfalism, nu cu superioritate, ci cu umilinţă. Pentru că dacă propovăduim, dacă vestim cu triumfalism şi cu autoritate atunci nu-i vom putea cuceri pe cei care nu-L cunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos. Dar dacă vestim cu smerenie dragostea Lui şi binefacerile Lui, atunci în smerenie este posibil ca Dumnezeu să lucreze şi la inima celor cărora noi le vestim, le descoperim Evanghelia mântuirii. Aşadar oriunde ne-am afla, putem să dăm mărturie de experienţa pe care noi o avem cu Dumnezeu, de felul în care Dumnezeu a lucrat în viaţa noastră. Pentru că toţi am trecut prin încercări, prin situaţii dificile, şi ne-am bucurat de mila lui Dumnezeu, am simţit cum Dumnezeu a intervenit, cum Dumnezeu ne-a izbăvit, fie din lucrarea demonilor, fie din vrăjmăşia oamenilor, sau din boli, sau neputinţe. Toate acestea noi trebuie să le descoperim și altora, dar trebuie să o face cu smerenie. O faptă bună, dacă nu este acoperită de smerenie, se va strica, şi nu va fi nici spre folosul nostru, nici spre folosul altora. Dar dacă fapta bună este acoperită de smerenie şi de discreţie, atunci cu siguranţă că ne va fi de folos şi nouă, şi va fi de folos şi altora.

    Şi apoi, trebuie să vedem în faţa ochilor noştri duhovniceşti, atitudinea Sfinţilor Mărturisitori pentru Ortodoxie din Ardeal, Visarion, Sofronie şi Oprea, şi preoţii Ioan şi Moise. Şi mulţi alţii, care au mărturisit la mijlocul veacului al optsprezecelea pentru dreapta credinţă în Ardeal. A fost atunci o situaţie mai delicată, pentru că stăpânirea austro-ungară dorea să impună poporului român unirea cu Biserica Romei, de care ortodoxia de multe veacuri era deja despărţită, pentru că Roma alunecase în erezie. Şi-atunci, credincioşii români din Ardeal s-au văzut nevoiţi să lupte pentru credinţa lor. Nu pentru a o impune altora, ci pentru a o păstra pentru ei înşişi. Dreapta credinţă nu se impune nimănui. Ea doar se trăieşte, şi se propune. Aşadar aceşti Sfinţi Mărturisitori au luptat pentru apărarea dreptei credinţe în viaţa lor, în inima lor, în comunităţile lor. Și acest lucru cred că trebuie să îl facem şi noi, oriunde ne-am afla. Trebuie să ne apărăm dreapta credinţă, dacă va fi nevoie chiar cu preţul vieţii. Deocamdată nu suntem noi puşi într-o asemenea împrejurare, dar cine ştie, vedeți că şi în zilele noastre sunt creştini care trebuie să-şi dea viaţa pentru credinţa lor. Dacă Dumnezeu va îngădui şi-n viaţa noastră asemenea situaţii, să ne rugăm încă de pe acum să ne dea putere, să-L mărturisim, şi să nu ne pierdem credinţa. Pentru nici un fel de favor. Pentru că a-ţi pierde credinţa înseamnă a-ţi pierde viaţa. Credinţa noastră înseamnă viaţă. Credinţa creştină drept-slăvitoare nu este o religie între altele, ci este însăşi Viaţa, este Viaţa cea nouă, trăită în Hristos şi în Biserică. Şi pentru acest mare dar noi trebuie să-I fim recunoscători Bunului Dumnezeu, şi adevărata recunoştinţă trebuie să ne-o arătăm în felul acesta: trăind şi mărturisind, nu atât cu vorba, cât mai ales cu fapta.

    Să ne ajute Bunul Dumnezeu nouă tuturor să mergem pe această cale, a slujirii, a mărturisirii, să-L rugăm pe Mântuitorul Iisus Hristos să ne dăruiască mai multă credinţă, să-L rugăm să nu plece de la noi, să nu plece din viaţa noastră, din casa noastră, din ţinuturile noastre, ci să rămână mereu împreună cu noi, şi noi să rămânem împreună cu El, şi în cel ce va să fie, Amin. Iertați-mă.

***